Marea Britanie, Marele Andy! Britanicii mai au nevoie de încă un punct pentru câștigarea Cupei Davis

Anul acesta a fost prima dată când m-am uitat intensiv la dublu, mai multe zile la rând. Un mare impuls l-a reprezentat prezența lui Horia și Florin în ultimele faze ale turneelor mari, e adevărat. La început am avut mari probleme ca privitor: nu înțelegeam mare lucru, aveam senzația că meciul trece pe lângă mine și la sfârșit nu eram în stare să leg două propoziții despre ce văzusem. După o vreme, m-am prins de ce: tenisul la dublu aproape că este un alt sport decât tenisul la simplu.

Turneul Campionilor de la Londra a fost un masterclass în acest sens. Regula no-ad și supertiebreakul decisiv dinamizau și mai mult un ritm care era și așa îndrăcit. Punctele erau scurte, pauzele dintre ele erau scurte, până și pauzele dintre gameuri păreau mai scurte decât la simplu. Totul era accelerat și supraîncărcat, totul se putea schimba în câteva secunde. Literalmente.

Privindu-i pe cei patru jucători care s-au duelat în această seară la Ghent în finala Cupei Davis, presupunerea mi-a fost confirmată: dublul este altceva. Goffin, Darcis și Andy Murray sunt jucători de simplu și asta s-a văzut de la început până la sfârșit. Jucătorii de simplu sunt obișnuiți să aibă doar un partener de dans – adversarul. La dublu, sunt trei parteneri cu care trebuie să se sincronizeze; dinamica este mult mai complicată din start, de unde și tendința specialiștilor de dublu de a simplifica și de a schematiza, tocmai pentru a contracara haosul care poate să se instaleze când patru oameni se mișcă care încotro pe teren. Dublul jucat de jucători de dublu aproape că seamănă cu artele marțiale prin coregrafia și ferocitatea minimalistă a loviturilor. Dublul jucat de jucători de simplu seamănă cu pinball: momente de haos pur amestecate cu momente de măiestrie pură.

Un lucru la care dubliștii sunt infinit mai buni decât jucătorii de simplu este terminarea punctului : rapizi, eficienți, știu cu ochii închiși unde sunt puținele deschideri pe care le pot ținti. În seara aceasta am văzut o mulțime de puncte în foc rapid la fileu  terminate cu greșeală și o mulțime de loburi, semn al lipsei de imaginație/sânge rece în crearea deschiderilor. Am mai văzut două perechi fluctuante (emoțiile probabil sunt uriașe pentru două echipe care acum câțiva ani nici nu visau că se vor întâlni cu o astfel de ocazie), în care elementul cel mai stabil a fost Andy Murray. Dacă Marea Britanie câștigă această finală, și sunt șanse majore să o facă, Andy Murray ar trebui să ia microfonul la festivitate și să-l citeze pe Robbie Williams:

”I'm an honorary Sean Connery, born '87
There's only one of me
Single-handedly raising the economy
Ain't no chance of the record company dropping me”

În mod clar, abilitățile de rapper ale lui Andy, ca și jocul său de dublu, sunt mai puțin stelare decât ale fraților Bryan, dar Murray are ceva care este esențial și la simplu, și la dublu, și când negociază un contract, și când atrage atenția cuiva că s-a băgat în fața lui la coadă: încredere. Încredere că poate, că a mai fost în situații încordate și că a ieșit cu bine la liman.

Deci Andy Murray a fost eroul meciului: a lovit volee ținându-se cu ambele mâini de rachetă, a alergat cu părul vâlvoi, a returnat eficient iar și iar, a servit ași când țara ardea și s-a bucurat după ce au câștigat primul set mai tare decât atunci când a câștigat Wimbledonul. A fost stânca echipei britanice, trăgând după el un Jamie Murray prea timorat, prea neglijent sau pur și simplu într-o zi proastă.

De partea cealaltă cred că belgienii vor adormi greu la noapte; au avut șanse destule și le-au risipit. Murray/Murray n-au fost nici pe departe invincibili azi, dar Goffin și Darcis pur și simplu nu au reușit să joace amândoi bine în același timp. Sunt jucători cel puțin la fel de talentați ca Murray (pe alocuri poate mai talentați), dar talentul fără constanță în tenis nu face prea multe parale. Vor rămâne din acest meci cu un set, cu la fel de multe regrete precum hot-shoturi (reverele în cros închis ale lui Darcis și smashurile impecabile ale lui Goffin au fost singurele lovituri care mai spărgeau monotonia ping pongului de la fileu).

Este 2-1 înaintea ultimei zile și Marea Britanie adulmecă deja prima sa Cupă Davis din 1936 încoace. După ce le-a dăruit Wimbledonul, cade tot în sarcina lui Andy Barron din clanul Murray să treacă în acest secol Cupa Davis peste Canalul Mânecii. Singurul care îi stă în cale este un belgian slăbuț și spălăcit, care n-a câștigat nici Grand Slamuri, nici n-a trecut prin aerul rarefiat al top 10. Imposibil, nu? Dar vorbim despre Cupa Davis, și această competiție a văzut eroi și mai improbabili decât David Goffin, 1,80 și 65 de kilograme.