Man of Steel: Novak Djokovic câștigă încă un clasic. Delpo pierde încă unul

Dacă încă mai există vreun fan al ideii de a renunța la sistemul trei din cinci la Slamuri, în favoarea clasicului două din trei, idee care a prins iar viață printre ziariștii de tenis în ultima vreme, poate că ar fi un moment potrivit să se ascundă o vreme. Pentru că nu putea fi o pledoarie mai bună pentru păstrarea formulei actuale decât semifinala Djokovic – Del Potro, o explicație splendidă pentru cuvântul Grand, din “Grand Slam”.

Când Novak Djokovic, cel care, în ultimii ani, a fost mai prezent ca nimeni altul în meciuri-dramă, meciuri-record, meciuri-spectacol, spune că semifinala cu Juan Martin Del Potro intră direct în topul celor mai frumoase confruntări la care a luat el parte, nu prea mai e nevoie de alt argument suplimentar. În cazul lui Nole, astfel de partide au început deja să intre în rutină. O rutină a excepționalului. Disputele cu Federer, de la RG 2011, cu Rafa, de la AO 2012 și USO 2012, cu Wawrinka, de la AO 2013, din nou cu Rafa, la RG 2013 și acum, cu Delpo, formează o listă care aprinde imaginația, dezvoltă pasiuni și aduce fani în arene și copii la cursuri. Un adevărat highlight show, vorba lui Boris Becker, care a dat cel mai bun titlu pentru ce se juca pe Central spre finalul setului 4: “This is a live highlight show!”

Exact. Dacă ar fi să selectezi câteva faze elocvente pentru un rezumat de trei minute, ai avea o problemă serioasă. Dacă ar fi să alegi ce a fost mai impresionant și mai impresionat moment al celei mai lungi semifinale din istoria celui mai vechi turneu de tenis din lume, n-ar fi deloc clar cu ce să începi: să fie fabuloasa capacitate de luptă a lui Delpo, cel care a lăsat tot ce a avut ca resursă acolo, în iarbă? Să fie forehandurile absolut halucinante ale argentinianului, însoțite de acel icnet prevestitor al dezastrului, icnet atât de mult în antiteză cu personalitatea aproape blajină a lui Delpo? Să fie defensiva din altă lume a lui Nole? Sau forța mentală incredibilă a sârbului, imposibil de frânt, imposibil de doborât, câtuși de puțin afectat că Juan Martin a tot venit după el, că l-a tot prins din urmă, ca într-o urmărire din Turul Franței, câtuși de puțin afectat de șocul pierderii setului patru? Să fie atitudinea jucăușă a lui Delpo, cel care și-a câștigat mulți fani noi cu reacțiile atât de expresive din momentele cheie? Sau să fie lacrimile strunite cu greu (dar strunite) de Del Potro, cel care merita, fără doar și poate, să câștige la fel de mult ca și Nole, dar a cărui evoluție fantastică, mai ales ținând cont de problemele medicale, pur și simplu n-a fost suficientă?

Del Potro a încercat cam tot ce-a avut și chiar mai mult decât atât, găsind resurse nebănuite ca să salveze două mingi de meci în tiebreak-ul setului patru și să prelungească meciul, dându-i practic eticheta de clasic. “Mă bucur că mi-am câștigat fani”, a spus el, “dar m-aș fi bucurat să câștig și meciul. Am jucat mai bine decât în finala US Open”. E o afirmație foarte grea, mai ales în contextul atât de repetatei întrebări “Când va reuși Del Potro să mai joace ca în 2009?”, dar care, înainte de orice altceva, este un compliment superb și meritat pentru evoluția lui Djokovic. Dacă Delpo a jucat mai bine ca în 2009 (discutabil, totuși), unde situează asta jocul sârbului? “Direct între cele mai bune meciuri la care am luat parte vreodată. Am fost dezamăgit că n-am reușit să închid meciul în setul 4. Dar știam că atunci când vom ajunge în fazele avansate ale decisivului, e momentul în care puterea fizică, dar și cea mentală de asemenea, capacitatea de a rămâne puternic, toate astea decid învingătorul”.

Novak a avut suficientă forță cât să domolească repetatele recuperări ale lui Del Potro, tema meciului, de altfel. Argentinianul a făcut un prim set foarte bun, însă exact când toată lumea aștepta tiebreak-ul ca pe ceva inevitabil, Djokovic a produs, la 6-5 și 0-30, unul dintre acele game-uri ale lui în care reușește, cumva, să scoată puncte din piatră seacă. Del Potro a avut ascendentul în aproape toate punctele acelui game, și totuși l-a pierdut, și setul odată cu el.

În setul doi, în vreme ce predicțiile curgeau deloc promițător pentru el, pe ideea că, dacă a pierdut atât de frustrant primul set, le va pierde rapid și pe următoarele, Del Potro a trebuit să suporte mici furtuni pe propriul serviciu, salvând cu greutate un break aproape iminent la 2-3, cu 4 șanse de break respinse. În game-ul imediat următor, Delpo a găsit o extra-viteză care a dat culoare meciului în obraji. Întâi a executat unul dintre acele running forehands marcă înregistrată, căruia cea mai bună defensivă din lume nu i-a mai putut răspunde. Când Del Potro pregătește forehandul, efectul e acela al unei furtuni de vară. Nu știi niciodată când vine, dar știi că e acolo, iminentă. Icnetul care o precedă și care provoacă rumoare în tribunele elitiste de la Wimbledon e ca bubuitura care precede fulgerul. Iar când mingea pleacă, așezat sau din alergare, efectul produs este răvășitor. “Data viitoare cu Nole va trebui să le lovesc și mai puternic”, a spus Juan Martin, ceea ce te face să te gândești dacă de fapt chiar se poate mai tare de atât.

Punctul următor a venit cu argentinianul recuperând incredibil o scurtă bine executată, și într-o clipită meciul se schimbase. Setul se jucase acolo, la acele puncte, iar Del Potro a dus valul cu el și în manșa a treia, în care sentimentul a fost că tot el va face break, iar senzația cu care am rămas a fost că mai degrabă l-a pierdut decât l-a câștigat Nole. Sau Nole l-a smuls cumva, așa cum se pricepe atât de bine să o facă și în raliurile pe care, în mod normal, ar trebui să le piardă. După ce a salvat trei mingi de set la 5-6, Juan Martin a avut un minibreak avans în tiebreak, pe care l-a cedat înapoi după o suită de smashuri ratate.

Și așa am ajuns în drama din setul patru, punctul culminant al meciului. Am zis întâi că e “gata” când Djokerul a făcut break la 4-3, dar (de unde forță?) argentinianul a relansat meciul în game-ul imediat următor. Iar în tiebreak a făcut acele fapte de arme de la 4-6, cu Delpo parcă făcând vânt către acel lob de la prima minge de meci ca să iasă afară. Mingea a ieșit, iar Uriașul Gentil, încurajat, a ridicat Centre Court în picioare cu următoarele trei puncte.

O fi Djokovic cel mai bun jucător de retur din lume, însă serviciul lui, care i-a adus destule puncte free (și 22 de ași), crește ca Făt Frumos în ultima vreme. Undeva la înălțimea nervilor de oțel ai sârbului, care a salvat o minge de break la 2-2 folosindu-se fără teamă de lovitura care l-a trădat în multe ocazii azi (un reminder al semifinalei de la Roland Garros cu Rafa), reverul în lung de linie. Elocvent, cu aceeași lovitură “slabă” și-a transformat în punct și mingea de meci numărul 3, după ce, într-o ultimă zvâcnire a argentinianului, i-a potolit acestuia ultima șansă la rebreak. După patru ore și 43 de minute, turnul din Tandil fusese, în fine, doborât. “De aceea e numărul 1 în lume, pentru că învinge în meciuri ca acesta”, a spus Delpo, și adevărul este că Djokovic a arătat ca un campion și ca un lider autentic, fără vreo intenție să se îndoaie indiferent câte lovituri încasează. Capacitatea de luptă a sârbului în marile meciuri, fitness-ul lui ireproșabil și experiența, know-how-ul în a câștiga astfel de meciuri lungi și dramatice (e inevitabil să nu-l consideri favorit când se ajunge în setul 5 al unui thriller: e ca și cum ar fi pe terenul lui) – toate astea sunt dovezi incontestabile că Djokovic este Alpha Male-ul momentului în ATP.

Rezumatul meciului

 

Reacții pe Twitter

 

So hard to get free points vs Djoker as his movement is off the charts and so hard to Ace

— Brad Gilbert (@bgtennisnation) July 5, 2013

What. A. Running. FH. Winner. #wimbledon

— Douglas Robson (@dougrobson) July 5, 2013

Amazing Del Potro, amazing fighting spirit. And so many nice moments between them. Del Po will win an other GS, no other way. Wow.

— Carole Bouchard (@carole_bouchard) July 5, 2013

HUGE ! No words left. Djokovic fought with his nerves the whole match : amazing how he hung there in this 5th set. Del Po gave his whole !

— Carole Bouchard (@carole_bouchard) July 5, 2013