Mai puţin este mai mult? ATP introduce noi reglementări pentru a gestiona durata meciurilor

Treizecizero experimentează azi cu un nou format de emisiune: dialogul pe marginea unei chestiuni arzătoare la ordinea zilei. Azi l-am invitat pe Codruţ Baciu să schimbe câteva mingi cu mine pe marginea celor două reguli introduse de ATP în septembrie, care vor intra în vigoare de anul viitor.

Prima regulă, implementată iniţial la nivel de turnee Challenger, este că  „let”-ul la serviciu va dispărea. Dacă mingea servită atinge banda fileului şi aterizează în careul advers, punctul se joacă în continuare.

A doua regulă, aplicată direct la nivel de turnee ATP, este că jucătorul care depăşeşte limita de 25 de secunde între puncte va primi mai întâi avertisment verbal, dar la a doua şi următoarele abateri nu va mai fi penalizat cu un punct ca până acum, ci doar cu pierderea unui serviciu („fault” în engleză).

 

Codruţ,

Nu ştiu dacă ai observat, dar anul acesta n-am dus lipsă de meciuri lungi. Am început cu acea finală de la AO, cel mai lung meci jucat vreodată în Australia (5 ore şi 53 de minute) şi cea mai lungă finală de Grand Slam jucată vreodată în era Open. Mai interesantă decât dimensiunea meciului în sine este o altă statistică, cu care poate eşti la curent şi care a fost făcută probabil de cineva exasperat că n-a mai apucat să facă nimic altceva în seara aceea:  meciul s-a lungit cu aproximativ o oră prin faptul că ambii jucători au depăşit frecvent cele 20 de secunde oficiale de pauză între puncte (la Grand Slam-uri limita este de 20 de secunde, iar la turneele ATP, de 25).

După încălzirea de la Australian Open, am continuat la Paris cu un maraton franţuzesc între Paul-Henri Mathieu şi un anume John Isner, cel mai lung meci jucat la RG după numărul de game-uri: 76.

Pentru a dovedi că nu numai meciurile de 3 seturi din 5 se pot clasa pe primele locuri pe pagina dedicată de pe Wikipedia, Jocurile Olimpice au contribuit şi ele cum au putut. La Londra am avut anul acesta cel mai lung meci de trei seturi jucat vreodată- semifinala între Roger Federer şi Juan Martin Del Potro (4 ore şi 26 de minute), şi cel mai lung meci de trei seturi după numărul de game-uri – meciul din turul 2 dintre Jo-Wilfried Tsonga şi Milos Raonic (66 de game-uri dintre care 48 în setul 3).

La US Open, doborârea cu aplomb a recordurilor de durată este puţintel mai dificilă, datorită tiebreak-ului din decisiv. Novak Djokovic şi Andy Murray nu s-au lăsat însă descurajaţi de acest impediment minor şi au egalat cu finala lor de anul acesta recordul de durată pentru o finală la US Open: 4 ore şi 54 de minute, onoare pe care o împart acum cu Mats Wilander şi Ivan Lendl.

Asta ca să nu mai vorbim de mama şi tatăl tuturor meciurilor maraton, Isnutiada de la Wimbledon 2010 din primul tur, meci care, personal, m-a făcut să exclam ca ardeleanul din banc care vedea prima oară în viaţa lui o girafă: „Aşa ceva nu există!”

Bun. După această introducere luuuungă (cum altfel, pentru un asemenea subiect?) să-ţi spun că mă bucur că ATP-ul a luat notă de această tendinţă interesantă, dar îngrijorătoare, de a transforma tenisul în cricket (cel puţin ca durată).

Sunt de acord mai ales cu modificarea penalizării pentru depăşirea celor 25 de asecunde. ATP-ul speră că arbitrii vor fi mai dispuşi în a-i pedepsi pe cei care trag de timp, devreme ce e mai puţin născător de controverse să iei un singur serviciu decât să iei un punct întreg. Este evident că jucătorii nu reacţionează foarte bine la pierderea unui punct întreg şi în plus, dacă este într-un moment crucial al partidei (şi ce moment nu este crucial în tenisul de azi), e clar că arbitrii nu au chef să provoace un scandal pe teren. Rămâne de văzut cât de repede vor trece la arbitrii la fapte, cât de devreme în meci, şi mai ales cu cine. Mi se pare esenţial ca jucătorilor să li se reamintească de acestă regulă chiar înainte de începerea partidei, eventual în timpul instructajului pe care arbitrul îl face la fileu.

Cu prima regulă (dispariţia „let”-ului), nu ştiu dacă sunt de acord. Pare mai riscantă, în sensul că elementul noroc va juca un rol mult mai mare într-un meci. Poate de aceea s-au gândit să încerce mai întâi la nivel Challenger? Şi nu sunt sigură cât de mult timp s-ar economisi. Pe de altă parte, ştiu că numeroşi jucători nu au încredere în gadget-ul care semnalează arbitrului că s-a produs un let. Totuşi, sunt let-uri şi let-uri. Unele abia influenţează traiectoria mingii, altele transformă serviciul în dropshot.  

 

Camelia,

Ambele reglementări îmi par idei bune prin însăși condiția lor de agenți ai schimbării. Tenisul, ca orice sport în care se regăsesc atâtea și atâtea interese,  este imperfect – sunt multe stângăcii, jocuri de culise și temeri. Începând cu felul lax și prea puțin transparent în care controalele anti-doping sunt puse la punct (noroc cu tweeturile sportivilor care ne mai țin la curent despre cum sunt ei treziți la 6 dimineața, săracii, ca să facă pipi în pahar), și terminând cu cioturi de regulament față de care, uneori, jucătorii arată ei înșiși ignoranță (un exemplu: dacă un jucător lovește mingea, iar apoi își strigă bucuria înainte că mingea să fi aterizat dincolo de fileu, jucătorul respectiv pierde punctul, chiar dacă mingea s-a dovedit a fi ireturnabila).  

 Schimbarea e bună și trebuie încercată. În cel mai rău caz, se poate interveni iarăși, dacă noile reguli nu sunt primite bine de majoritatea implicată, sau se dovedesc  a fi mai degrabă nocive decât de ajutor.

 Să le luăm pe rând. Let-ul. Odată dispărut, într-adevăr, vom avea de a face cu ceva mai mult hazard la primul punct. În general însă, la serviciu, punctul nu s-ar transformă în drop-shot decât foarte rar. Vorbim aici de drop-shot-uri generatoare de punct direct (ar veni maximum două sau trei într-un meci normal, de acord?), căci dacă cel aflat la primire ajunge la minge și o da înapoi, punctul se preface într-unul oarecare din timpul unei partide, în care banda fileului enervează pe cutare sau cutare. Ce rămâne, deci, este doar o doză crescută de spectacol, care va distribui în mod egal punctele. 

Regula celor 25 de scunde, modificată, iarăși e o idee bună. Jucătorii care trag de timp își vor imagina, poate, că noua regulă va funcționa, cumva, în favoarea lor, căci nu vor mai pierde puncte direct. Fals. Regula asta mă vizează pe mine, nu pe ei. Spectatorii și telespectatorii sunt, în ultima instanță, beneficiarii. Nu se încearcă epuizarea tenismenilor (istoria recentă și noile rivalități din tenis ne-au demonstrat că oricum e imposibil sa-i epuziezi), ci limitarea risipei de timp.  În loc să piardă puncte, ei vor fi tocați cu faulturi, de niște arbitri ceva mai lipsiți de stres, cum ziceai și tu, iar disconfortul se va muta de pe tabelă, în tribune, iar din tribune, în chiar mintea jucătorului spaniol. Pardon, mi-a scăpat. 

 

Codruţ,

Da, Rafa Nadal este principalul jucător menţionat când vine vorba de tărăgănare între puncte. Dar nu este singurul. Djokovic  e şi el pe aproape,  şi nici Murray nu mi se pare chiar Speedy Gonzales. De asemenea, obiceiul aproape generalizat de a folosi prosopul după fiecare punct mai adaugă secunde bune la ritualurile pre-serviciu ale jucătorilor.

Nadal a argumentat că depăşeşte limita de timp fiindcă punctele sunt foarte lungi şi obositoare. Asta e adevărat. Punctele s-au lungit, în parte datorită faptului că mulţi jucători apără bine şi în parte datorită încetinirii suprafeţelor.  Atunci, poate ar trebui ca jucătorii să beneficieze de mai mult de 25 de secunde? Şi apropo, de ce la Slam-uri sunt doar 20 de secunde? Doar se joacă 3 seturi din 5, mai obositor decât 2 din 3 ca în turneele ATP. Ştiu că Slam-urile nu sunt guvernate de ATP, dar aş fi zis că e logic ca toată lumea să se pună cumva de acord asupra unui singur interval.

Poate ar trebui ca această pauză să crească gradual pe măsură ce meciul avansează şi jucătorii sunt mai obosiţi? 20 de secunde în primul set, 25 în seturile 2 şi 3, 30 în setul 4 şi 35 în setul 5? Oricum ieşim mai bine decât la Australian Open, unde şi Rafa şi Novak şi-au luat fiecare în medie 40 de secunde între puncte.

Bineînţeles, există şi teoria că unii jucători lungesc pauzele dintre puncte nu pentru că sunt neapărat obosiţi, ci pentru a-şi impune ritmul lor asupra adversarului şi pentru a-i da cât mai mult timp acestuia, mai  ales înainte de punctele importante, să se gândească şi să se panicheze.

Oricum ar fi, orice regulă este inutilă atâta timp cât jucătorii n-o respectă şi arbitrii n-o aplică. Şi aici e marea întrebare. Vor risca arbitrii ca Rafa să se încrunte la ei, Djokovic să-şi arunce braţele în sus şi să facă o scenă şi Murray să pufnească şi să mormăie apoi în fiecare pauză? O să cred când o să văd cu ochii mei.

 

Camelia,

Noua regulă de 25 de secunde cred că e ultima problemă a lui Nadal acum. Cât despre prosopul dintre puncte, e cam singurul obicei ce cred ca ar trebui considerat acceptabil – adevărul e că se transpiră mult.

Slamurile le dau numai 20 de secunde între puncte probabil pentru că organizatorii și așa au somnul tulburat în alea două săptămâni din cauza programului supra-aglomerat (în prima săptămâna mai ales), astfel că au căutat să mai economisească niște timp. Numai că, în loc să umble în altă parte (de exemplu, cum ar fi ca primele meciuri ale zilei să înceapă la timp, și nu cu 20 de minute întârziere?), au zis să ia din timpul de odihnă al jucătorilor.  Nu că ar ține cineva cont de numărul ăla de secunde precizat de regulament – vorbim și noi…

Mi-ar plăcea ca regula asta noua să fie aplicată așa cum trebuie, însă mă îndoiesc. Pariul meu e că va fi folosită la fel de aproximativ ca și până acum, și că singura contribuție reală este că a amplificat și mai mult discuția în jurul trasului de timp; iar asta se va vedea, măcar pentru o perioadă, în atitudinea și conduita celor care sunt obișnuiți să facă asta. 

Și încă un lucru. Unii arbitri sunt pur și simplu supraapreciați sau părtinitori. Puțini dintre ei vor lua decizii la limită în defavoarea lui Federer sau Nadal, iar atunci când fac dovada acestor derapaje, nu sunt pedepsiți (cel puțin nu ferm, ca să transmită un mesaj); a doua zi îi vedem arbitrand la același nivel.  Îmi amintesc de un meci Rafa -Tsonga, când Jo se plângea la conferința de după că era nevoit să fie atent și la joc și la linii, pentru că, zicea el, arbitrii nu aveau niciun chef să riște o greșeală în defavoarea lui Nadal. A făcut vreo 4 challange-uri Tsonga în meciul ăla și toate i-au dat dreptate.  Același tratament îl are și Roger, numai că reputația lui de gentleman fără cusur îl scutește de înțepăturile publice, venite de jos, de la muritori.