Are destule bube ATP-ul, însă reușește, an de an, să încheie sezonul ca și când acesta abia începe. Este o impresie de furtună caldă, în care energiile se mișcă de colo colo, de la fani la jucători, de la oraș la fani, de la organizatori la jucători, de la ploaie la toată lumea; fiecare se hrănește din sclipirea celuilalt, iar epuizarea de sfârșit de sezon este amânată câteva zile, ca un compromis de mamă.
Prin anul întâi de facultate, mi-am cumpărat din Carrefour Orhideea ”Febra Stadioanelor”, de Nick Hornby. Mi-o recomandase un prieten care locuia în căminele ”U” din Regie și care era un fan înfocat (a se citi ”un pic dus cu pluta”) al echipei Manchester United. Însă ”Fever Pitch”, prima carte a lui Hornby, nu este despre United, ci despre dragostea autorului pentru Arsenal. Sunt capitole scurte, care mă prindeau de umeri și nu mă mai lăsau să merg la cursuri. Am făcut-o cadou multor prieteni apoi. Ceea ce m-a uimit și, ulterior, făcut să devin un semi-susținător al echipei Arsenal, a fost să aflu că există oameni care își trasează toată viața în funcție de meciurile unei echipe sau alta. Să adori ceva abstract precum entitatea unui club de fotbal mi s-a părut nemaipomenit și atunci, și acum.
Revoluția cognitivă s-a ivit în urmă cu 70.000 de ani, iar una dintre consecințele sale importante a fost că le-a permis oamenilor arhaici să creeze legături pe baza credinței în lucruri intangibile precum spirite tribale, divinități etc. Nu s-a schimbat mare lucru. Dacă mâine ar pleca Arsene Wenger de la echipă (cei care urmăresc fotbalul englez au pufnit în râs la faza asta), dacă jucătorii ar fi înlocuiți cu toții, gazonul pictat în albastru, iar investitor ar veni Gigi Nețoiu, oamenii din nordul Londrei tot cu Arsenal ar ține. Au schimbat și stadionul, și fanatismul e tot acolo. Așadar, genul ăsta de adorație vagă m-a făcut mereu să-mi pun întrebări, chiar dacă țineam și eu, ca mulți dintre prietenii mei, cu un colos al fotbalului european – Gloria Buzău, respectiv cu un al doilea, mai târziu – Universitatea Craiova.
În facultate, citind și recitind pasaje din cartea lui Hornby și punându-mi întrebări, îi spuneam prietenei mele: ”Lol, îți dai seama cum ar fi să devin și eu așa?”. (karma, așa cum aveam să aflu mai târziu, lucrează pe căi asemănătoare pekinezilor, adică te mușcă de fund taman când nu te aștepți).
Lui Hornby îi era greu să meargă la petreceri sau aniversări la sfârșit de săptămână dacă ”tunarii” lui aveau meci acasă. Pentru că, evident, trebuia să se afle pe stadion. Chestii banale de cuplu deveneau partide de ceartă cu soția, reproșurile se prăvăleau din toate direcțiile, iar în weekend, un lucru era mereu neschimbat: suporterul-scriitor îi vedea la lucru pe băieții lui George Graham, Steve Burtenshaw, Don Howe sau ce manager se străduia în perioada respectivă să câștige trofee pentru Arsenal.
Pentru mine, echivalentul meciurilor lui Arsenal din viața lui Hornby îl reprezintă, la o scară ceva mai mică, grand slamurile (eventual, cu Federer în ele). Atoatefăcătorul a decis să fie doar patru pe an, ceea ce-i bine, însă Diavolul a adus un amendament: să dureze două săptămâni fiecare. Apoi, în ’99, ATP-ul și ITF-ul au decis să creeze Tennis Masters Cup, adică Turneul Campionilor care se joacă în ziua de azi la Londra; deci o săptămână în plus adăugată calendarului meu de nevoi nenegociabile. În total, în 9 din cele 52 de săptămâni din an, inima nu mă lasă să-mi fac niciun plan departe de televizor, live-uri și Twitter. Ultima oară când nu m-am putut dedica unui slam se întâmpla la Wimbledonul din 2015, iar înainte de asta, strânsesem, asemeni marilor campioni, 32 de prezențe consecutive pe tablourile principale ale canapelei mele.
Cu timpul, turneul meu preferat a devenit chiar cel de la Londra. Poate pentru că l-am urmărit din tribune sau pentru că acolo sunt mereu cei mai buni și e greu să nu fii vrăjit de ce se petrece pe stadionul O2. Are destule bube ATP-ul, însă reușește, an de an, să încheie sezonul ca și când acesta abia începe. Este o impresie de furtună caldă, în care energiile se mișcă de colo colo, de la fani la jucători, de la oraș la fani, de la organizatori la jucători, de la ploaie la toată lumea; fiecare se hrănește din sclipirea celuilalt, iar epuizarea de sfârșit de sezon este amânată câteva zile, ca un compromis de mamă.
Camelia a făcut, zilele trecute, un mic ghid de igienă emoțională despre cum să te uiți la tenis și să nu o iei razna. Fac și eu unul (și mai mic) de privit la cel mai frumos turneu al anului; poate ajută pe cineva.
– Dacă vrei să te bucuri așa cum trebuie de World Tour Finals, trebuie să vezi cam toate meciurile. Sunt puține, se joacă și-n timpul zilei, nu e ușor. Sfatul meu este să vă pregătiți răceala din timp (măcar o săptămână), astfel încât concediul să nu mire pe nimeni la birou.
– Dacă jucătorul vostru preferat se află printre cei opt, bravo vouă, turneul are și miză. Însă nu toți suntem la fel de norocoși. De pildă, jucătorul meu preferat, Marcus Willis, nu s-a calificat anul acesta la Londra. Asta nu înseamnă că nu am favoriți. Țin cu Goffin. La fel să faceți și voi.
– Dacă găsiți turneul un pic plictisitor în primele meciuri din grupe, gândiți-vă că nici Djoko, nici Murray nu joacă anul acesta. Este că altfel vedeți lucrurile acum?
– Dacă aveți soție/soț, prieten/prietenă sau copiii cărora vreți să le explicați tenisul, turneul de la Londra nu este cel mai bun prilej. Amânați demersul acesta (încă o dată) până la Australian Open. Deși foarte interesant și tonic, formatul nu e reprezentativ pentru jocul de tenis.
– Nu în ultimul rând, bucurați-vă de fiecare meci. Anul acesta vom avea pe teren o combinație interesantă de jucători. Și, după toate probabilitățile, irepetabilă.
***
Îți place conținutul de pe 30-0? Ia-ți și 30-0 Pe Curat, Ediția 2017 din Shop-ul 30-0. Mai mult conținut de calitate, în peste 120 de pagini cu eroii tăi preferați din tenis.
Printre altele, articole dedicate Simonei Halep, portrete și interviuri exclusive cu jucători români, articole-reportaj de la Paris și Londra, eseuri despre ciudatele năravuri pe care le scoate tenisul la suprafață pe teren, despre perechea de jucători care a schimbat fața tenisului la început de secol XXI sau o povestire despre o conspirație tenebroasă care are urmări neașteptate la Roland Garros.
***
Sărbătorește locul 1 și excelența jucătorilor români de tenis cu tricourile 30-0 Onederful
Tricourile care marchează un moment istoric pentru tenisul românesc sunt în Shop.
Ia-ți „Onederful” și „Onederful Black”.
Vezi detaliile și cumpără Onederful de AICI
Vezi detaliile și cumpără Onederful Black de AICI
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
