“La 5-5 în decisiv, niciun antrenor din lume nu mai contează!”

Interviurile cu antrenorii sunt deseori mult mai interesante decât cele cu jucătorii. Inteviurile jucătorilor, mai ales cele de după meciuri, sunt pline cu aceleaşi fraze zise şi răs-zise, care nu mai înseamna nimic la un moment dat. „Am reuşit să mă concentrez mai bine”, „mi-am jucat jocul”, „am profitat de şansele apărute” sau, dimpotrivă: „a fost mai bun decât mine azi”. Adevărul este că atunci când eşti pe teren, asta se intâmplă. Câştigi pentru că te concentrezi mai bine, îţi joci jocul şi profiţi de şansele apărute. Chiar dacă ar vrea, puţini jucători pot să se disocieze de ceea ce fac, astfel încât să şi joace şi să se şi analizeze jucând. Şi sincer, nu cred ca este recomandabil. Puţini şi-ar mai câştiga meciurile.

Alt motiv pentru care interviurile cu antrenori sunt mai interesante este poate faptul că ei nu au o  armată de agenţi şi specialişti în PR care să stea cu ochii pe ei. Aproape toţi jucătorii sunt instruiţi despre cum să se comporte cu presa, ce să zică şi să nu zică în interviuri. Într-un fel e de înţeles. Într-o epocă a concurenţei acerbe pentru audienţă, ziariştii sunt într-o continuă vânătoare de declaraţii controversate. Dacă nu sunt ultravigilenţi, jucătorii se pot trezi a doua zi în mijlocul unui scandal mediatic.

Întrebaţi-l pe Andy Murray cât a trebuit să pătimească după acel răspuns aruncat în glumă când a fost întrebat cu ce echipă de fotbal va ţine la World Cup. Andy a răspuns ironic: „Cu orice echipă în afară de Anglia”. Cred că a durat un an până cand s-au potolit spiritele agitate de răspunsul lui „nepatriotic”. Luni bune după eveniment, Andy continua să se scuze şi să explice că a fost o glumă. Murray şi-a învăţat lecţia – conferinţele lui de presă sunt acum printre cele mai plicticoase. Mai bine plicticos decât pe prima pagină a tuturor tabloidelor, no? Rafa: „Ca jucători, avem destule probleme pe teren pentru a ne mai confrunta cu altele şi în afara terenului”.

Deci dacă vreţi să-l înţelegeţi pe Rafa, citiţi un interviu cu Tio Toni. Dacă vreţi să-l înţelegeţi pe Novak, citiţi un interviu cu Marian Vajda. Iar dacă vreţi s-o înţelegeţi pe Maria Sharapova, citiţi interviul de mai jos dat de Michael Joyce, fostul antrenor al Mariei timp de 14 ani.

Cei doi s-au despărţit la începutul lui 2011 pentru că relaţia începuse să fie afectată de rutină şi Joyce a sugerat că poate ar fi bine ca Sharapova să audă şi alt punct de vedere. „În ultimii doi ani, Maria începuse să fie încordată şi foarte certăreaţă, chiar şi în legătură cu lucrurile din afara tenisului”. După operaţia suferită la umăr în octombrie 2008, Sharapova a traversat o perioadă neagră, de reabilitare fizică şi reconstrucţie a serviciului. Deşi mai sunt meciuri în care Masha face peste 10 duble greşeli, anul acesta serviciul ei a început să dea semne că ar putea redeveni arma de dinainte de operaţie.

Sharapova a ascultat sfatul lui Joyce şi a început să lucreze cu suedezul Thomas Hogstedt.

Lucrurile n-au mers bine de la început. „Primele patru luni, Maria n-a jucat bine deloc. Apoi a început să aibă rezultate bunicele, dar tot nu juca bine. Abia acum joacă mai bine, pentru că lucrurile astea cer timp. Eu râd mereu de jucătoarele care schimbă antrenorii tot timpul, pentru că durează ceva până ajungi să cunoşti o persoană. Noi bărbaţii şi-aşa înţelegem cu greu femeile, şi mai cu seamă atunci când joacă un sport ca tenisul.”

Primăvara trecută, când Sharapova nu reuşea să-şi găsească jocul, i-a cerut sfatul lui Joyce. Acesta i-a reamintit Mashei că la 1.86 n-are nici o şansă să câştige meciuri alergând dintr-un colţ în altul. Singura soluţie este să înainteze în teren. „În 2006, când a câştigat cu Henin la US Open, 24 din cele 25 de puncte câştigătoare le-a făcut avansând în teren. Ştim cu toţii că Maria nu are un voleu clasic grozav, dar are un swing-volley nemaipomenit. Şi ideea nu este ce fel de voleu loveşti. Ideea e să avansezi în teren şi să ataci mingile scurte.”

Joyce i-a mai spus atunci: „Tu eşti campioană datorită ţie. Sigur, ai şi avut ajutor, dar eu te-am văzut câştigând 25 de turnee, şi în 23 dintre ele au fost meciuri pe care puteai foarte bine să le pierzi, dar tu le-ai câştigat. Acum, de câte ori faci vreo dublă greşeală sau se întâmplă ceva, te stresezi atât de mult. Dacă tu crezi că cineva din afară, Hogstedt sau eu, o să vină şi o să-ţi aducă înapoi spiritul de luptătoare, ei bine, n-o să se întâmple. Poţi să te laşi de tenis acum, nici o problemă, ai avut o carieră grozavă. Poţi de asemenea să continui aşa şi să te mulţumeşti cu locul 15. Sau poţi să înfrunţi situaţia, să nu mai aştepţi răspunsuri de la alţii şi să-ţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci”.

În ceea ce priveşte restul tinerelor jucătoare din WTA, Joyce e impresionat de Azarenka şi Kvitova, dar este dezamăgit de Wozniacki. „Când a câştigat cu Maria la US Open 2010, Caroline avea procentaj mare de servicii reuşite, şi pe dreapta mingea lovită de ea era foarte grea, dificil de atacat. Apoi ataca cu reverul. Toată lumea spune acum că trebuie să devină mai agresivă. Nu-i asta. Trebuie să pună greutate pe mingea lovită cu forehandul, ca acum 2 ani. Cu forehand-ul de acum, nu poate să spargă nici măcar un ou. A schimbat Babolat-ul cu Yonex, care nu e o rachetă foarte puternică. Acum mingea ei nu are greutate şi asta o face vulnerabilă contra Mariei, Kvitovei sau chiar şi a lui Marion Bartoli.”

Fiind o jucătoare defensivă, Caroline trebuie să fie 100% în formă pentru a câştiga un meci. Spre deosebire de o jucătoare ca Serena de exemplu, care ar putea să câştige şi într-o zi mai proastă bazându-se numai pe serviciu. Pericolul care o ameninţă pe Wozniacki, este că, în timp ce se chinuie să-şi îmbunătăţească jocul şi să adauge noi elemente, este în pericol să-şi piardă acele atuuri care au adus-o pe locul întâi. Joyce a făcut referire la „sindromul Roddick” şi compară situaţia de acum a lui Caroline cu situaţia lui Andy când se lupta cu Federer: „Andy a consumat atâta efort şi a făcut atâtea modificări ca să poată să-l bată pe Roger, încât, paradoxal, jocul lui a avut de suferit. Acum, Caroline are aceeaşi problemă: nu ştie cum să joace, mai agresiv, mai neagresiv? Şi jocul ei are de suferit.”

Rădăcina problemei după Joyce este faptul că Piotr Wozniacki are un monopol prea strâns asupra poziţiei de antrenor al lui Caro. Renunţarea la Carlos Sanchez după numai 2 luni a fost în opinia lui o greşeală. „Dacă tatăl lui Caroline este antrenor, nu poţi s-o ajuţi în condiţiile în care el are mereu ultimul cuvânt”. Joyce a făcut referire la tatăl Mariei, Yuri Sharapov: „Lui Yuri îi plăcea să audă în public că el este antrenorul Mariei, dar îmi dădea mână liberă ca să lucrez cu ea. Pe tatăl lui Wozniacki îl vezi alergând imediat pe teren: Yuri n-a coborât niciodată pe teren. Sigur, mai striga câteodată la Maria din tribune, dar de obicei striga lucrurile pe care îi zisesem eu să le strige.”

Ce sfat i-ar da Joyce lui Caro acum? „Acelaşi sfat pe care i l-am dat Mariei: Asumă-ţi responsabilitatea. Pentru că atunci când este 5-5 în setul 3, niciun antrenor din lume nu mai contează. Totul e pe umerii tăi.”