„Just one time!” Idei și notițe post-AO și înainte de continuarea sezonului 2022

Înainte de a ne muta atenția spre continuarea sezonului 2022, curățăm carnețelul cu câteva notițe și gânduri rămase nepublicate post-Melbourne, despre AO și despre ce va urma, numai bune să ne limpezim timeline-urile.

* Cu doi campioni adorați și apreciați de un procentaj masiv din populația urmăritoare de tenis, Australian Open a încheiat pe o notă mult mai încurajatoare, după ce începuse luna aproape deprimant, pe o notă incredibil de întunecată și încărcată. Dacă ești fan al tenisului, e greu să nu găsești ceva uman și cald în victoriile lui Ashleigh și Rafa, doi dintre campionii cu o imagine aproape ireproșabilă. Australia dă, de multe ori, tonul pentru tot restul sezonului. Weekendul finalelor a readus pentru mulți un vibe pozitiv, mult așteptat, sentiment resimțit mai peste tot, de la twittosferă la podcasturi, comentarii scrise sau vorbite, specialiști cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, dar mai ales de către restul jucătorilor.

* Victoria lui Rafa are toate șansele să devină ceea ce am putea numi un meci legacy pentru el; o victorie care-i definește moștenirea. Indiferent dacă va termina sau nu primul în cursa Slamurilor. Dacă, peste ani, vom vrea să facem pe cineva să înțeleagă ce fel de jucător a fost Rafael Nadal cu ajutorul unui singur meci înregistrat, probabil că finala AO22 e cea mai bună alegere. Șase luni de absență. Dubii în ce privește revenirea pe teren în contextul unei probleme medicale pe care a trebuit să o gestioneze toată cariera. Lipsă de meciuri în picioare. Un oponent mult mai tânăr, cu argumente superioare pe hard, suprafață unde tocmai ce câștigase Slamul anterior. Un handicap de 2-0 la seturi și, practic, un break virtual în setul al treilea. În mod clar inferior din punct de vedere fizic. Cum revii de aici? La o săptămână distanță, e încă greu de înțeles, de explicat sau de cuprins în cuvinte. Meciul acesta ne-a arătat cine este Rafa Nadal și, pe mulți, ne-a făcut să ne reconsiderăm impresia sau înțelegerea pe care o aveam despre el, indiferent că era una bună sau mai puțin bună. Acum e simplu ce ne rămâne de făcut: să ne facem fiecare jobul cu mindsetul lui Rafa.

* E, de asemenea, o incredibilă răsturnare de situație pentru Nadal în Australia, după câte i s-au întâmplat acolo peste ani. Toate accidentările și problemele întâmpinate (adesea în sferturile de finală). Accidentarea din finala cu Wawrinka. Finala epică pierdută cu Djokovic după break avans în decisiv. Finala epică pierdută cu Federer după break avans în decisiv. La 35 de ani și 10 ani distanță de la maratonul cu Djokovic, ajuns într-o situație similară, Rafa a pierdut break-ul avans din decisiv. „Fuck, iar mi se întâmplă”, a spus el lucrurilor pe nume în interviul pentru Eurosport International de după meci. Doar că nu, de data asta nu s-a mai întâmplat. Cerc închis. Întrebare: fanii lui au mai crezut, realist vorbind, în titlul 21?

* Nadal și Barty au destule lucruri în comun. Sunt asemănări în ce privește mentalitatea și viziunea vieții, iar ideea de bază e că succesul în tenis nu afectează felul în care se văd ei în afara terenului, nu le afectează stima de sine. Ash are mereu acest vibe în conferințe, la modul că iubește ceea ce face, știe că e bună la ceea ce face și îmbrățișează asta. Dar succesul de pe teren nu o definește ca persoană. La fel ca pe Nadal. Și, aș adăuga, la fel se întâmplă cu Simona în anii recenți. E o atitudine cheie pentru a te menține mental puternic în cele mai grele momente în care te aruncă tenisul.

* Cum a făcut-o și Nadal de la 0-2 la seturi, Barty a întors în finală un moment nefavorabil în cel mai înțelept mod cu putință: jucând tenis. Știu, sună clișeu. Iar sentimentul general e că spiritul de luptă i-a scos pe cei doi la liman. Ce vreau să spun e că Ash, ca Rafa, s-a resetat concentrându-se pe fiecare punct în parte, jucând schimbul, redevenind limpede în alegerile tactice; înapoi la lucrurile de bază. Ca la antrenament, când joci puncte. Pas cu pas, raliu cu raliu. Aș mai adăuga, situația lui Barty din setul doi, deși incomparabilă cu cea a lui Nadal, a fost totuși complicată. A făcut-o ea să pară ușoară: dar cu o țară întreagă așteptând victoria, era simplu ca Barty să clacheze de acolo. A mai avut episoade în trecut. În câteva minute se putea regăsi într-o situație mult mai grea, putea fi repede set-set și presiune pe ea în decisiv. Lucrurile au o tendință de a scăpa iute de sub control în asemenea momente; credit lui Barty că a luat repede hățurile în mână.

* Încă un lucru despre Ash: a rupt audiențele tv în Australia, literalmente. Cine crede că bunul simț nu vinde (sau că sportul feminin nu vinde) se vede contrazis zdravăn de cifrele înregistrate de toate meciurile lui Barty din acest turneu.

* Sunt multe de spus despre meltdown-ul lui Medvedev, care se va gândi timp îndelungat la cum a scăpat trofeul acesta din mână (chiar, n-ar fi de mirare dacă va intra într-un con de umbră până în sezonul nord-american de toamnă). În cheia asta, e de înțeles ieșirea lui emoțională de la conferința de după finală, și poate n-ar trebui cititte prea multe în ea. Dar, dincolo de emoțiile de la cald, Medvedev pare să fi ascuns niște lucruri în spatele glumițelor și a trollingului în care se aruncă cu drag de multe ori. Pare să-și dorească mai mult decât admite să fie apreciat, iubit, sau măcar respectat. Iar preocuparea asta s-a jucat un pic cu mintea lui în momentele în care Nadal își desfășura comeback-ul, în uralele publicului de pe Rod Laver. Daniil e inteligent și știe că, până la urmă, factura pentru modul în care a ales să provoace publicul avea să vină. Din păcate pentru el, a venit în cel mai prost moment și Medvedev nu s-a dovedit atât de intangibil la asta.

Dar, până la urmă, reacția publicului n-a fost atât anti-Medvedev, cât pro-Rafa – și nu atât pro-Rafa, cât pro-legenda Rafa; iar Daniil e prea inteligent ca să pretindă că nu știe asta. Era o ocazie istorică, iar spectatorii tind să se adune mereu în asemenea ocazii în spatele favoritului, știind că e poate ultima ocazie în care îl pot vedea atingând un record istoric. E și o reacție personală ușor explicabilă; când ai bilet la o așa finală, vrei să povestești mai apoi că ai fost acolo când Nadal a atins 21. Vrei ca istoria să se petreacă acum, aici, sub ochii tăi. Așa s-a întâmplat și cu Federer (cu Nadal de multe ori în situația de acum a lui Medvedev), și chiar și cu Djokovic, susținut la scenă deschisă pe Arthur Ashe, poate cel mai neașteptat loc unde am fi văzut venind o asemenea cascadă de iubire pentru el.

Revenind la Medvedev: rusul se simte nerespectat pentru statutul lui de număr 2 și campion de Slam, iar tensiunea asta a dat peste în timpul turneului („small cat”, certurile cu arbitrii, protestele în ce privește programarea lui pe terenuri mai mici, etc). Dar susținerea fanilor, la urma urmelor, nu e ceva ce ți se cuvine automat. Oricine ai fi.

* Apropo de reacțiile lui Medvedev. Serena Williams a fost judecată aspru (și, până la un punct, pe bună dreptate) pentru reacția ei la adresa arbitrului din acea finală USO, fiind penalizată într-un final cu punct și, apoi, game. În aceeași cheie, Medvedev și Shapovalov au scăpat mult mai ieftin în acest turneu, în condițiile în care au scăpat cuvinte grele, jignitoare, la adresa arbitrului. Oficialii tenisului au nevoie de mai multă consistență în astfel de situații.

* Ce urmează acum pentru Nadal? Dacă e sănătos, trebuie că e favoritul masiv pentru un titlu la Roland-Garros, nu? Asta înseamnă enorm, pentru că îi oferă o șansă uriașă la un titlu 22 și la a împinge și mai departe ștacheta și recordurile. Și, mai apoi, nu-l poți ignora niciodată la US Open, unde are o tradiție excelentă. Un sezon tipic de zgură și unul de hard decent și am putea vorbi despre unul dintre cele mai importante sezoane din cariera lui Rafa. Tenisul. Acest sport în care trebuie să te aștepți mereu la cele mai neașteptate situații și răsturnări.

* Felul în care Medvedev și Tsitsipas au pierdut finale de Grand Slam de la 2-0 la seturi în aceste ultime 12 luni e elocvent despre cât de dificil este procesul câștigării unui Slam. Mai ales în epoca Big 3, fie și spre finalul acesteia. Să te aduci în situația de a-l câștiga e una, să treci linia de sosire e cu totul altceva.

* Follow-up la ideile anterioare: căderea lui Medvedev din situația de a juca atât împotriva unui rival puternic, iubit de toată lumea, CÂT ȘI împotriva tribunei ne arată un pic mai clar ce greutate au rezultatele lui Novak Dokovic, care a trebuit să facă același lucru aproape toată cariera.

* Și apropo de Big 3. Să nu uităm că a fost, mult timp, Big 4, pe bună dreptate (sau, pentru mulți, Big 6, incluzându-i aici pe Stan Wawrinka și Juan Martin Del Potro). Și că Andy Murray era, la final de 2016 și început de 2017, văzut drept jucătorul care avea să domine circuitul împreună cu Novak Djokovic. E greu să ne amintim acum, dar acesta era curentul la final de 2016. Iar în Australia 2017 cei doi sosiseră drept marii favoriți la titlu. Din păcate pentru Murray, problemele interminabile l-au scos din ecuația marilor titluri. Cum ar fi ca Andy să vadă o inspirație în Nadal și să găsească un pic de magie pe linia dreaptă a carierei, suficientă pentru încă un traseu lung la un Slam, eventual la Wimbledon?

* Wimbledon va fi teritoriul țintit și de Roger Federer pentru un parcurs similar, dacă va reuși să revină în timp util. Cei doi uriași campioni au, din acest punct de vedere, o fereastră destul de îngustă prin care să se strecoare, ceea ce crește presiunea pe ei. Ca să-și maximizeze potențialul, Murray a decis să renunțe cu totul la zgură anul acesta. Per total, însă, cu problemele bine cunoscute ale lui Federer, Murray, Wawrinka, Del Potro, chiar Nadal – listă la care o adăugăm și pe Serena – ne apropiem vertiginos de iarna acestei generații sublime. O să fie, inevitabil, niște ani grei pentru iubitorii tenisului. Rivali atâția ani, fanii acestor campioni o să-și ofere unii altora umărul.

* În aceeași idee: ce alt sport poate spune că i-a avut în activitate în același timp pe cei mai buni trei din toate timpurile? Spunem că suntem conștienți la ce am fost martori, dar cred că n-o să apreciem în totalitate decât peste alți mulți ani.

* O altă idee cu care rămânem și pe care o păstrăm în continuarea sezonului: nu e niciodată prea târziu. Nu doar poveștile lui Nadal și Barty inspiră, ci și cele ale unor nume ca Danielle Collins, ajunsă târziu într-o finală de Grand Slam, sau ca Alize Cornet, a cărei bucurie de a-și trăi visul – în sfârșit, după atâtea Slamuri jucate! – a făcut mai puțin amară eliminarea Simonei.

* Episodul meu favorit din acest turneu: declarația lui Gael Monfils de după eliminarea sa din sferturi. E ceva atât de grozav, de uman, în felul în care își exprimă dorința. În ton. În expresia feței. În ochi. În felul își care își acceptă responsabilitatea ratărilor anterioare din carieră. Felul în care spune cât de mult își dorește „that just one time”. Felul în care încheie cu „So that’s my faith”. Simultan, e un fel de acceptarea condiției umane și siguranța nebună că o poți depăși, pentru acel singular moment de glorie supremă. Goosebumps. Fiecare dintre noi probabil că se regăsește, într-un fel sau altul, în acest „măcar o dată”. Plus: să nu spunem niciodată despre un sportiv profesionist că „nu își dorește”. Nu e nimic altceva să-și dorească mai mult.

De ce nu, Gael? Niciodată să nu spui niciodată. Allez!

View this post on Instagram

A post shared by Australian Open (@australianopen)

Suntem singurul site de sport din România cu interviuri exclusive cu jucătorii români la majoritatea turneelor de Grand Slam și în alte momente importante.

Dacă apreciezi articolele și analizele 30-0, precum și interviurile exclusive cu jucătorii români, susține-ne cu un abonament la 30-0+, disponibil AICI.

Ai acces la mai mult conținut exclusiv, doar pentru abonați (plus alte surprize frumoase), și ne ajuți astfel să facem un jurnalism mai valoros și mai cuprinzător pe 30-0. Avem cu toții nevoie de mai mult jurnalism de sport de calitate