Jurnalul unui campion. Ziua a 11-a

Roland Garros, ziua a 11-a

Paris – iunie 6, 2013

“O dimineaţă altfel, dar mereu la fel”

Dragă Jurnalule,

Lugubru şi apăsător oraş mai este şi Parisul acesta din timp în timp. Al meu jupân complice, soarele de pe cer, nu reuşeşte nici el să-mi aducă tihna. Şi ce senzaţe rară şi reprobabilă este teama. Monte Carlo pare atât de departe acum, şi totuşi atât de aproape întru simţiri.

Novak se antrenează pe Chatrier, iar eu îl urmăresc de aici, de sus, din ultimul rând al tribunei. Îl urmăresc în loc să-mi văd de treabă.

Trag aer în piept.  Dacă Spinoza avea dreptate atunci când scria că voinţa şi intelectul sunt unul şi acelaşi lucru, ei bine, ce veste bună pentru mine, no? Căci Nole are tenisul şi doar atât, pe când eu mă proslăvesc în anticamera unui Nobel, poate.

Dimineţile la Paris au fost frumoase toate, cu excepţia celei de azi, când un pescăruş imund s-a uşurat pe Toni. Da, nu a fost o dimineaţă frumoasă, a fost una superbă! Dar tu mă ştii mai bine decât oricine, dragă jurnalule, eu nu sunt superstiţios. Bertrand Russell a spus-o poate cel mai bine (sau oare era Carlos Moya?). „Frica, mai mult ca orice, rezidă în superstiţie”. Iar eu, în afară de întuneric şi apă adâncă, n-am frică de nimica.

E vremea pentru o concluzie, deşi trag nădejde că acesta nu e sfârşitul, că nu acesta mi-e apusul, aici, în aşa-numitul Marele Bucureşti. În niciun an parcă francezii n-au fost atât de buni cu mine. A ajutat în acest sens şi nivelul meu augmentat de cunoaştere a limbii lor. Eu şi Yannick Noah aveam o vorbă, pe vremea când nu se comporta ca un cochon insuportabil: Ce que tout le monde dit doit être vrai. Un fel de “fără fum nu iese foc”, cum ar spune Haşdeu, un confrate de-al meu în plurilingvism. Eu nu înţelegeam ce zice, aşa că dădeam din cap şi zâmbeam, la fel ca în liceu, când colegii îmi prezentau câte o fată. Inutil de spus, dragă jurnalule, de îndată ce i-am realizat făţărnicia, am rupt legătura cu Yannick, iar de atunci îmi place şi mai mult să-i bat pe francezi la ei acasă.

Mai mult decât emoţiile inerente unui meci cu Djokovic, trăiesc aceste ore brăzdat de suferinţa că Roger a pierdut în sferturi. Ştiu, Tsonga e bun. Dar nu e atât de bun! Şi nu ştiu cum să explic; atunci când îl ştiu pe Roger de partea cealaltă a tabloului, avansând odată cu mine, simt că pot face orice. Simt că lucrurile au un sens. SIMT că trebuie să lupt cu orice preţ pentru un loc în finală, alături de el, acolo unde I try my best, he try his best, şi cel mai bun să câştig lejer, în minimum de seturi. Dar acum Roger e la picnic, în Halle, iar eu rămân iarăşi, tot mai des, singur, în bătaia puştii.

Şi meciul se apropie. Atunci, eu imi pun căştile pe urechi ca să încerc să îmi reîntregesc echilibrul. Nu-mi pun niciodata iPodul pe shuffle – condiţie elementară pentru ca haosul să fie controlat pe dată, şi preschimbat în serenitate, în decurs de numai câteva minute. Wagner e singurul care imi mângâie timpanul până să ies pe teren. I-am spus de o mie de ori şi încăpăţânatului ăla de Feliciano: ştiu şi nu mă interesează ce a spus Nietzsche despre el: omul a fost un geniu!

Un ultim gând, cher journal, şi te las. Poate ai observat, servesc tot mai puţini aşi şi dau tot mai puţine autografe. Vezi, lumea nu înţelege. Şi poate nici Toni nu înţelege, care pe toate le ştie şi le cunoaşte, căci El e mai presus de multe şi dincolo de toate.  Lumea nu ştie totul despre mine, şi e mai bine aşa. Încerc, dragă jurnalule, să ţin secretul suferinţei mele sub cheie, dar nu ştiu cât voi mai putea. De aceea, deocamdată, mă tratez prin scris aici, în paginile tale. Căci muşchiul lecturii, precum acela al scriiturii, trebuie exersat. Adevărul este că am o problemă la genunchi. Poftim, am spus-o! Între nobleţea tăcerii şi îmbrăţişarea publică a durerii, cred că voi decide în funcţie de rezultatul meciului cu Nole.