Jurnal Roland Garros: Prima întâlnire cu terenurile şi publicul francez, revelaţia Andy Murray

Mă întrebam în prima parte a jurnalului meu parizian dacă o să-mi placă mai mult Roland Garrosul şi acum am aflat: I’m sorry Wimbledon, you lose. A fost dragoste la prima vedere între mine şi Monsieur Roland Garros 🙂 A fost dragoste chiar înainte de prima vedere, de când am ieşit din staţia de metrou în frumuşelul cartier Auteuil şi am recunoscut cerul parizian deschis la culoare, aerul limpede şi clădirile zvelte şi elegante. Drumul spre complexul de la Roland Garros a durat 15 minute. Am trecut pe bulevarde liniate cu pomi, pe lângă bistrouri deja pline şi standuri de fructe şi legume puse pe trotuar. M-am oprit în Place d’Auteuil pentru o omletă glorioasă şi o cafea şi mi-am luat un sandviş dintr-o boulangerie după ce-am stat la o coadă lungă, care tropăia cu ochii pe vitrinele înţesate.

M-am alăturat apoi mulţimii („la foule, suivez la foule” e un sfat mereu bun pentru orientare ) care se îndrepta cu pas energic către terenuri. După un control sumar al genţii, arătatul şi scanatul biletului şi primitul unui alt bilet mai mititel, pe care trebuie să-l arăţi apoi cât e ziua de lungă când intri pe terenurile mari, am intrat în complex. Toată treaba a durat mai puţin de 5 minute: fără aşteptare, fără tam tam, fără fason. Prin comparaţie, intratul la Wimby dura vreo patru ore de aşteptat la celebra coadă şi apoi un control zdravăn, ca la aeroport. Până când intrai, voiai deja să pleci acasă. Deci, vive la France!

Acum, complexul. M-am îngrijorat degeaba c-o să fie înghesuit şi sufocant. Este aglomeraţie, bineînţeles, dar nu de speriat. Aleea centrală se umple de lume doar când se termină vreun meci pe terenurile mari şi publicul se revarsă în cautarea unei cafele sau suc. Dacă e să găsesc vreun lucru negativ după prima zi petrecută la RG, este că stai cam mult la coadă la cafea şi mâncare (15 minute cel puţin). Dar designul complexului este foarte inteligent şi suplu, cu pomi şi verdeaţă, cu mici spaţii care atenuază zgomotul şi presiunea. E un ecran mare în micul rond de lângă Bullring, Place de la Mousquetaire, unde lumea stă trântită pe jos sau pe bănci şi-şi mai trage sufletul. Tot acolo, este o terasă mare umbrită de vegetaţie. Pe Lenglen, în capătul acelei alei mari, sunt două ecrane uriaşe unul lângă celălalt: te poţi uita la meciuri şi din mers. Peste tot, voluntari tineri, drăguţi şi relaxaţi, îmbrăcaţi frumos – la intrarea în terenuri, la tonete, pe alei.

De-o parte şi de alta a aleii mari, foarte vizibile sunt terenurile secundare, unde nu sunt stewarzi şi poţi intra pur si simplu, fără coadă. M-am “împiedicat” în felul ăsta de dublul lui Tecău/Rojer şi cel al Irinei Begu. Am stat să-l văd pe Horia şi m-am simţit ca pe terenurile de antrenament de la Arenele BNR, atât de aproape eram. De fapt, întregul Complex îmi aduce aminte de Arenele BNR, datorită pomilor, culorii verzi în care sunt vopsite toate cele şi sentimentului de vacanţă relaxată. De asmenea, Court 1 (the Bullring) este atât de similar ca experienţă cu Centralul de la Bucureşti, e uimitor. Eşti la fel de aproape de teren şi situat la acceaşi înălţime dacă stai în spatele terenului. Tribunele au cam acceaşi capacitate (poate Bucureştiul este mai mare), singura diferenţă este că Bullring este rotund.

Dacă ai bilet pe unul din terenurile principale (Chatrier, Lenglen, the Bullring), e un pic cam ca la loterie. Nu ştii ce-ţi pică până în seara dinainte, când se publică programul meciurilor. Ieri, când am avut bilet pe Bullring de exemplu, am avut noroc să-i văd pe Sloane Stephens, Murray şi Simona. Pentru comparaţie, programul de pe Lenglen era cam dezamăgitor. Dar chiar şi meciul dintre Manarinno şi Garcia Lopez, pe care nu l-aş fi ales într-o mie de ani dacă aram acasă şi-l vedeam pe streamuri, s-a dovedit o experienţă grozavă. Motivul este că orice meci care implică un francez este memorabil la RG, datorită publicului. Francezii se mobilizează admirabil când e vorba de unul de-al lor, indiferent cât de mici îi sunt şansele.

Primul lucru pe care-l observi este cât sunt de cunoascători francezii când vine vorba de joc. Spre sfârşitul meciului Stephens-Hercog, când totul se cam decisese, Hercog a încercat să iasă dintr-un schimb sufocant cu o scurtă neinspirată, care nici măcar n-a ajuns la fileu. Din tribune s-a auzit un „Aaaaaaaa” general, care tradus prin „Pe bune? Acum te-ai găsit?”. Mannarino a încheiat un schimb din spate cu o dreaptă în lung de linie pe tuşă, dar foarte scurtă, care l-a luat total prin surprindere pe Garcia Lopez, ferm cazat pe baseline. Înainte ca mingea să sară, domnul din spatele meu reacţionase deja: „Oooh, c’est joli!”, recunoscând lovitura inspirată. La Watson-Halep, Heather a manevrat-o pe Simona până a scos-o din teren. În timp ce sărea pe mingea scurtă, chiar înainte s-o lovească şi să facă winner, puştii din spatele meu au dat sentinţa: „Au revoir!”

Francezii înţeleg ce se întâmplă pe teren şi la fel de grozave ca reacţiile lor de „comentatori” sunt reacţiile de susţinere pentru ai lor. Felul în care stadionul exploda cu un „OUEEEEEEEEEEEEE!!!!!” şi o avalanşă de aplauze după fiecare winner al lui Mannarino, scandările: „A-DRI-AN, A-DRI-AN”, celebrul strigăt „Pa-pa-pa-pa-pa-pa-ra-raaaaaaaaaa” şi răspunsul „ALLEEEEEEEEZ”, toate acestea l-au împins pe Mannarino să ia setul trei când era clar că n-are nicio treabă să-i ia nimic unui Garcia Lopez net superior. Un meci de tenis cu public este însă un construct aparte, în care legea aceea din fizică cuantică se dovedeşte adevărată: observatorul modifică rezultatul experimentului prin doar faptul că-l observă. Există un transfer de energie de netăgăduit între public şi teren şi asta transformă meciurile în nişte fiinţe vii, care o pot lua în orice direcţie.

Al doilea lucru care face tenisul live o experienţă diferită este faptul că vezi chestii care nu se pot vedea la televizor. Ieri am înţeles în sfârşit de ce este Andy Murray un jucător foarte bun. De ani de zile mă chinui să pricep de ce toţi analiştii şi comentatorii se minunează de „talentul” lui şi de ani de zile eşuez în a vedea în ce constă exact acest talent. La televizor, tot ce vedeam era un Murray care alerga de colo colo pe butuceii lui de picoare şi care nu făcea decât să pună mingea în teren. Ce nu se vede la tv, care arată terenul de sus şi de departe, este felul cum se mişcă mingea: spinul, traiectoria, înalţimea. Andy Murray are un milion de feluri în care poate să lovească o minge de tenis şi nu vezi două similare consecutive. O să-ţi dea un cros de forehand cu spin mediu, urmat de o minge plouată pe mijlocul terenului, urmată de un rever superplat în lung de linie, urmat de un slice, urmat de un forehand adânc cu şi mai mult spin, samd, samd, până când adversarul (de data asta un Matosevic cu agilitatea lui Shrek) se impiedică în propriile picioare încercând să facă faţă nenumăratelor variabile diferite care se schimbă de la o minge la alta.

Şi asta nu e tot. Murray are o anticipaţie ieşită din comun la retur, unde îl vezi cum rar greşeşte în direcţia pe care o alege cu câteva fracţiuni înainte ca mingea să fie lovită de adversar. Pe serviciul doi, sare atât de mult că aproape intră în careu! Multe, multe puncte din retururi foarte agresive pe serviciul doi. Şi ultima pe lista abilităţilor, dar nu cea din urmă: iuţimea cu care găseşte plasamente agresive din poziţii ultra defensive. Are o capacitate incredibilă de a găsi acei câţiva centimetri de deschidere pe unde să trimită un passing sau colţul de teren unde adversarul nu poate să ajungă, toate astea din fugă, cu doar câteva fracţiuni de secundă în care să ia o decizie. Yes, Andy Murray is a fiiiiiiine player. Dar pentru a-l aprecia,trebuie să-l vezi live.

Azi am bilet pe terenurile secundare. Plănuiesc s-o văd pe Muguruza, pe Berdych şi nişte dubluri cu năbădăi. O să mă amestec cu mulţimea, o să-mi exersez franceza ruginită, o să spionez copiii de mingi şi o să trag cu urechea la ce mai declară amuzantul şi mereu precisul public francez. Roland Garrosul este deja un succes din punctul meu de vedere.