Jurnal RG: amintiri, portrete de jucători și întrebări existențiale
Camelia Butuligă | 11 iunie 2019E interesant cât de diferite sunt meciurile de tenis, chiar și când au un jucător în comun. Fiecare e un univers în sine, alcătuit din condițiile în care se joacă, teren, public și mai ales relația dintre cei doi jucători, iar totalul e mai mare decât suma părților.
Amintirile sunt importante. Singurele jucătoare de care auzisem când am început să joc tenis erau Chris Evert și Martina Navratilova. Bineînțeles, nu le văzusem niciodată, pentru că programul tv în comunism era ocupat cu altele. Toate aceste nume, Evert, Navratilova, Lendl, Becker și Wilander, aveau o aură exotică și intangibilă. Puteau foarte bine să fie zei, personaje mitologice.
Ori de câte ori fostele legende ale tenisului sunt aduse în prim-plan pentru ceremonii, ca să comenteze meciuri sau ca experți în studiourile tv, mă bucur: odată pentru că sunt oameni excepționali și apoi pentru că aceste personaje fantastice ale copilăriei mele devin reale. Francezii iubesc ceremoniile și anul acesta au avut din belșug – i-au onorat printre alții pe Chris Evert, Michael Chang, Rod Laver și Jim Courier. Tenisul, așa cum este azi, este construit pe ceea ce acești oameni au realizat de-a lungul carierelor lor. Decenii întregi sunt sinonime cu numele unora dintre ei. ”Amintirile sunt importante”, a spus Federer la una din conferințele sale, iar acești jucători au creat amintiri pentru milioane de oameni ca mine.
La toți ne e greu. Când am dat ochii prima dată cu corpul de jurnaliști din Centrul de presă, tocmai începuse a doua săptămână a ediției din 2014. Prima săptămână fusesem acolo ca simplu spectator, apoi s-a întâmplat Simona și organizatorii au devenit mai generoși cu acreditările pentru presa română. Prima oară când i-am văzut pe confrații mei am fost… o să aleg un cuvânt englezesc, pentru că e foarte bun: ”underwhelmed”. Nu știu, mă așteptam la ceva mai glamorous, dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe teren. În anii următori, când am acoperit tot turneul, am înțeles că e imposibil să te menții prezentabil: am încercat. În afară de Cristopher Clarey, de la NYT, nimeni nu reușește.
După câteva zile suntem cu toții încercănați de la lipsa de somn, cu ochii roșii de la stat cu nasul în ecrane, părul vâlvoi și pielea scorojită de vântul și soarele care ne bat în tribune; arătam ca niște nomazi (pentru că trebuie fim pregătiți pentru orice vreme), comandăm mâncare într-un fel de păsărească alcătuită din toate limbile pe care le știm, ne izbim unii de alții cu ochii pe ecranele cu meciuri, iar în săptămâna a doua unii dintre noi, heh, ajung să vorbească singuri prin complex încercând să se strecoare printre grupurile nesimțitoare de băștinași. Fotografii, bieții, o duc și mai rău. Să iertați, deci, lipsa de selfie-uri cu subsemnații de la Roland Garros. E spre binele tuturor.
Roier! Simpatici spaniolii cum nu pot pronunța sunetele ”ge” și ”gi”. Mă distrează că, astfel, pocesc numele principalilor doi rivali ai lui Rafa: Diokovici și Roier
Portrete de jucători. Khachanov arată ca un baschetbalist, lung și subțire ca un plop. Thiem vorbește măsurat la conferințe, se uită la cel care a pus întrebarea, iar când râde redevine serios repede. Zâmbetul de Mona Lisa al Marketei. Roger și Rafa sunt atât de magnetici că simți când intră în sală chiar dacă ești cu spatele – se schimbă vibrația aerului. Federer păstrează contactul vizual cu cel care a întrebat tot timpul cât răspunde – este unul din jucătorii cei mai conectați la ceilalți.
Când a fost rugat să-și evalueze sezonul pe zgură a început cu susținerea publicului, care i s-a părut extraordinară, și abia apoi a menționat nivelul de joc. Când a plecat din sală, s-a uitat la toată lumea în timp ce trecea pe lângă noi și ne-a salutat în toate limbile planetei. Am zâmbit toți larg, haha. Rafa e mai centrat pe sine – când se orientează spre exterior, au prioritate fetele. Le salută cu o ocheadă veselă pe doamnele de la stenografie și este galant cu jurnalistele de la presa video care îi iau interviuri după conferințe. Când răspunde la întrebări, se uită periodic la cel care întreabă, dar majoritatea timpului își ține privirea sus sau într-un punct fix, pentru a recupera răspunsul din interior. Arată deseori ca un copil gânditor care încearcă să găsească răspunsul la o problemă complicată, cu palma la falcă și ochii undeva în gol.
Novak e diferit: se strecoară silențios, deodată te trezești cu el la pupitru. În engleză e mai precaut și defensiv, în sârbă e mai relaxat și mai detaliat. L-am văzut după semifinală, când era foarte supărat pe condițiile de joc – totuși, nu așa de supărat ca anul trecut după meciul cu Cechinnato.
Un univers în sine. E interesant cât de diferite sunt meciurile de tenis, chiar și când au un jucător în comun. Fiecare e un univers în sine, alcătuit din condițiile în care se joacă, teren, public și mai ales relația dintre cei doi jucători, iar totalul e mai mare decât suma părților. Fedalul și finala l-au avut pe Nadal în comun, cealaltă semifinală și finala, pe Thiem. Însă au fost filme diferite toate, dacă nu chiar genuri diferite. Finala a fost etalarea unui efort titanic de ambele părți, cu schimburi care provocau exclamații de uimire– primele două seturi au fost copleșitoare ca un fel de mâncare exotic, condimentat puternic. Fedalul a fost alt fel de divertisment – mai sprințar, frumusețea venind nu din intensitatea ingredientelor, ci din diversitatea lor. Thiem și Rafa joacă un tenis similar și totul e augmentat până la epuizare, ca o melodie de heavy metal. Pentru că Federer injectează un altfel de ritm, Fedalurile sunt ca jazzul, când fiecare instrument cântă o altă partitură, dar au sens împreună.
Double Fault. În tenis, echivalentul autogolului din fotbal este dubla greșeală la mingile de break, set sau meci (și ale tale și ale adversarului). E sinucidere curată – nimic nu transmite adversarului mai clar că nu crezi că poți să-l bați.
Pusă la rece. Una din activitățile mele preferate este să mă uit la copiii de mingi în acțiune: din când în când prind câte un moment comic de ingeniozitate și spirit întreprinzător, ca în timpul Fedalului, când vântul puternic a luat pălăria unui domn din loje și a aruncat-o pe teren. Nevăzând cine era proprietarul, cu punctul pe cale să înceapă, copilul de mingi a luat pălăria și a aruncat-o rapid în cutia frigorifică cea mai apropiată, spre hazul tribunelor și tristețea proprietarului, care făcea semne disperate cu mâna.
Multe lucruri de spus. MC-ii care introduc jucătorii pe arenele principale la RG își iau misiunea în serios – la Simona au început cu primele finale jucate în WTA, din epoca Fes, iar la Rafa țin să recite toți anii în care a câștigat titlul la RG. Este un crescendo care nu se mai termină, însoțit de aplauze și ovații – atât pentru temeritatea comentatorului, cât și pentru performanța supranaturală.
Stări diferite. Ca să ajungi la locurile rezervate presei pe noul Chatrier treci pe lână cabinele radiourilor. La finală, cel mai tare se auzea, bineînțeles, cabina spaniolă, care la 2-2 în primul set părea deja în pragul infarctului. Tot la radio, există transmisiuni ale meciurilor lovitură cu lovitură. Mă gândesc ce greu a fost la finală, cu schimburile acelea interminabile.
Nu toată lumea a stat cu sufletul la gură la finală. Lângă noi, un jurnalist asiatic moțăia, răpus probabil de diferența de fus pe care lucra.
Chestiuni existențiale. În timpul finalei, mi-au trecut tot felul de chestii prin cap. Că Rafa joacă ca și cum cealaltă jumătate de teren e nordul și el e busola. Că dacă s-ar juca mai bine, n-aș putea suporta. Că am înnebunit cu toții să venim cu miile să vedem doi oameni care dau într-o minge și care n-au făcut toată viața lor altceva. Așa sunt chestiile astea de intense că începi să-ți pui probleme existențiale. Ce e realitatea, ce e viața, de ce suntem aici?
Shopping și sesiunea de seară. Organizatorii au avut viață grea în a doua săptămână, când ploaia le-a dat dureri de cap și lor și jucătorilor și publicului. Greu de crezut, dar a existat și o parte bună: lumea s-a bulucit în magazinele de suveniruri la shopping. Ce-au pierdut cu rambursările biletelor, au recuperat cu surplusul de vânzări, nu le duc grija. Guy Forget și președintele FFT au ținut o conferință de presă în care au anunțat că de la anul avem acoperiș pe Chatrier și nocturnă pe primele patru terenuri. Pe acestea meciurile nu se vor mai întrerupe deci din cauza întunericului, sau ploii (pe Chatrier). Din 2020, pentru sesiunea de seară pe Chatrier se vor vinde bilete separat. Până atunci, top tip: dacă veniți la RG cu bilet de acces general (20 euro în timpul săptămânii, 30 în weekend) și rămâneți până seara, sunt șanse aproape sigure să intrați și pe show courts pentru că se dă drumul la liber la ultimele meciuri. Alt top tip: nu ignorați terenurile de antrenament (4, 5, 16, 17), unde tot turneul îi puteți vedea gratis și de la câțiva metri pe toții marii jucători: Rafa, Thiem, Simona, Delpo, Nishikori, Barty etc
Acesta a fost ultimul episod al Jurnalului RG 2019. A fost în aceeași măsură obositor și entuziasmant, ca de obicei. À l’anéee prochaine, au revoir!
Îmbracă-te de Roland Garros! Viață de Slam, tricou de Slam!
Comandă acum un tricou Grand Slam Life din 30-0 Shop!
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
