Jurnal off-court la Roland Garros: între mit și realitate, când ai îndoieli, spune ”non”
Camelia Butuligă | 5 iunie 2018Am decis să țin un jurnal off-court, unde voi raporta toate micile întâmplări care fac sarea și piperul vieții de fan și jurnalist: observațiile, crizele, bârfele, bâlbele, realizările care-ți schimbă viața timp de câteva secunde înainte să fie înghițite de următorul breaking-news. C-așa-i în tenis.
Dacă ești la fața locului la un Slam, sunt o tonă de chestii interesante care se întâmplă în afara terenurilor. Am decis așadar să țin un jurnal off-court, unde voi raporta toate micile întâmplări care fac sarea și piperul vieții de fan și jurnalist: observațiile, crizele, bârfele, bâlbele, realizările care-ți schimbă viața timp de câteva secunde înainte să fie înghițite de următorul breaking-news. C-așa-i în tenis.
Tehnologia
În prima zi în care am pus piciorul în complex (și în care lăsasem laptopul acasă), mi-a crăpat telefonul. Tweetuiam de zor de la decisivul Dulgheru – McHale când s-a întâmplat (”Such a good match! La alte meciuri vezi atâtea greșeli, ele nu greșesc deloc” mi-a împărtășit spontan o jurnalistă americană care stătea lângă mine). ”Poate fi un moment mai rău să-ți crape telefonul decât în turul 1 al unui Slam?”, m-am întrebat, amărâtă, în centrul de presă. ”Da. La finală” a răspuns Adrian sec. Îmbărbătată de realizarea că oricând poate fi mai rău, am început să fac planuri de avarie. Să cumpăr telefon, să împrumut, sau… șoc și groază, să stau fără? Ultimul gând m-a lăsat o secundă perplexă. Dar… se poate să acoperi un Slam fără telefon? Cum afli programul și rezultatele, cum comunici cu lumea, cum pui chestii pe rețele?
Am realizat cu stupoare că există alternative: programul îl iei printat din Centrul de presă, rezultatele le afli uitându-te în jur pe ecranele din complex, cu lumea comunici à l’ancienne (mai puțin, în persoană și stabilind un loc de întâlnire fix), iar pe rețele pui de pe laptop. Da, e mai anevoios, cere efort și planificare, cere, carevasăzică gândire. ”Păi, de gândit îmi arde mie acum?”, m-am întrebat, amintindu-mi de un sondaj citit acum câteva săptămâni, in care milenialii au fost întrebați dacă preferă să rămână fără telefon sau să-și rupă un picior. Atunci am pufnit superior când am aflat că majoritatea aleseseră să-și rupă piciorul. Acum? Nu mai eram așa sigură.
Dincolo de panicile mele meschine, incidentul mi-a arătat cât de dependenți suntem de o chestie de care ne putem la o adică dispensa. Fără telefon a trebuit să casc ochii mai mult în jur, să ciulesc urechile la ce se anunța pe celelalte terenuri, să alerg sus și jos pe scările Centrului de presă, singurul loc de unde puteam comunica cu restul lumii, să cer ajutorul oamenilor și să folosesc, cum le zice… pix și hârtie.
Pe drumul înapoi spre apartament, altă belea: am realizat că nu mai am Google Maps și nu mai știam sigur numele străzii. A trebuit să-mi storc creierii pentru a-mi aminti detalii din singurul drum pe care-l făcusem, în acea dimineață, când venisem spre complex. Ploua, franceza mea e de baltă (haha), persoana cu care eram nu mai avea baterie la telefon (dar vorbea mai bine limba lui Moliere, helas!). Laolaltă, am pus cap la cap detaliile ca niște adevărați căutători de urme – mai aveam să punem urechea la pământ ca indienii din filmele western. ”Am mers mult timp pe strada Abatele Nu-Știu-Cum, la un moment dat era o intersecție cu multe străzi cu nume gen business, aha, recunosc săpăturile astea, că nu era loc să treci doi oameni, uite Auchanul ăla de unde mi-am luat suc, uite și restaurantul coreean, suntem aproape!” Când am văzut strada am sărit în sus de bucurie de parcă împinsesem un meci în decisiv după ce pierdusem primul set cu 6-0. La ușa imobilului, mi-am ținut iar respirația când am tastat codul de acces din memorie, dar până la urmă, GSM!
Ai zice că după aceste lecții am luat decizia să mă întorc la un mod de viață mai simplu, mai natural, mai în armonie cu universul și zeița mamă. Aiurea. Mai târziu în acea seară, Sfântul Google mi-a explicat cum să rezolv problema telefonului, și iată-mă din nou în ghearele tehnologiei. Realitatea rămâne însă: tehnologia ne face viața mai ușoară, dar ne face și mai slabi. Pentru că, și-n viață, ca și în tenis, încrederea vine din câștigarea meciurilor mai complicate.
Apropo de dezastre, nicio zi fără incidente: după problema mea cu telefonul din prima zi, ni s-a blocat cifrul la seiful alocat din centru, Adrian a trebuit să schimbe cazarea din mers, iar ieri a fost încuiat din greșeală în casă. Adesea, lucrurile astea se întâmplă în timp ce trebuie să faci un interviu sau să urci ceva pe site urgent, dar cred că dezastrele sunt parte din fluxul obișnuit al lucrurilor: le iei cum vin și faci ce poți cu ce ai, ca și jucătorii pe terenuri. Dacă te-ai consuma pentru fiecare problemă, în curând ai zăcea întins pe jos epuizat. Așa că faci ce poți cu ce ai acolo unde te afli, și mergi înainte. Suivez la foule, cel mai bun sfat din toate timpurile, pe care dacă l-aș fi urmat, de exemplu, nu aș fi ratat coborârea la stația de metrou miercuri dimineață. Noroc că organizatorii, în infinita lor înțelepciune, au împânzit orașul cu indicatoare. Oriunde ai fi în Paris, în aceste două săptămâni, toate drumurile duc la Roland Garros.
Numele jucătorilor
Tenisul, prin natura sa cosmopolită, este unul dintre cele mai cool sporturi, dar asta pune și niște probleme. Una dintre ele este pronunția numelor jucătorilor. Acum, nimeni nu cere luna de pe cer – dar mă uimește și mă amuză cum oficialii francezi care lucrează la Centrul de presă reușesc să măcelărească constant și din ce în ce mai creativ numele jucătorilor atunci când îi anunță pentru conferințe. Ale italienilor ai zice că nu-s chiar așa de greu de pronunțat pentru niște frați de gintă latină, dar de la Cecchinato la ”Cicinato” nu-i decât un pas pentru francezi. Uneori trebuie să fii foarte ingenios și să deduci despre cine e vorba. De obicei, numele de familie sunt problema, dar am auzit și un prenume făcut praf: cineva a strigat-o pe Viktorija Golubic exact așa: Viktorija, cu ”j”. Pe teren, chestia devine obositoare prin repetiție: mă întreb cum e pentru jucători să-și audă numele pocit de fiecare dată când au avantaj sau câștigă un game. Avantage, mademoiselle ”Sirsteeea”. Jeu, mademoiselle ”Sirsteeea”.
Jucătorii în realitate
Niciun jucător de tenis pe care l-am văzut de aproape nu arată ca la televizor: fie sunt mai înalți, mai scunzi, mai tineri sau mai bătrâni, mai veseli sau mai serioși, dar pot spune fără greș că ecranul distorsionează percepția noastră. Thiem este atât de slăbuț în realitate, aproape un băiețandru; doar mișcările ample pe care le face pe rever îl mai măresc. Mats Wilander e mic, ridat și atent la tot ce se întâmplă. Sorana e subțire ca o trestie, are o energie care bâzâie împrejur și care se transmite în felul în care vorbește: repede, preluând și dezvoltând idei, râzând cu ușurință. Micky Buzărnescu are, dimpotrivă, un fel măsurat în care răspunde la întrebări, iar sub lumina becurilor din sala de interviu, cu chipul eliberat de umbra cozorocului, descoperi cu uimire că are ochii de un albastru limpede și șuvițe blonde. Svitolina are ceva fragil, de păpușă de porțelan – trăsăturile delicate, tenul deschis. Simona are o zonă tampon în jurul ei, ca Federer, unde lucrurile se încetinesc, iar în conferințe poate să treacă într-o fracțiune de secundă de la un zâmbet luminos la o atitudine înghețată. Pe cât de compactă și controlată e Angelique în mișcări și aspect, pe atât de mult dă Garcia impresia unui mânz care încă nu știe ce să facă cu corpul său, grațioasă și lipsită de grație de la o secundă la alta.
Complexul
Am ajuns și în zona Lenglen în sfârșit, în drum spre nou construitul Teren 18. Care teren 18 e pe același sistem ca Pietrangeli, adică scufundat, și asta dă meciurilor o energie de cazan încins. Însă ne omoară logistica, ca de obicei: intrarea se face doar de pe o singură latură și se pierde mult timp, mai ales la meciuri populare. Dar odată ce intri, tot chinul e uitat: energia publicului combinată cu energia meciului face un spectacol fabulos. Sunt terenuri unde spectatorii devin parte integrală a meciului și Terenul 18 e unul dintre ele.
În jurul terenurilor se întrezăresc, dincolo de garduri vii, tufe și panouri poziționate strategic, tot felul de resto-uri, lounge-uri și cluburi exclusiviste. Este un univers paralel, al privilegiului și al celor care vin mai degrabă să fie văzuți decât să vadă meciuri. Sunt câteva universuri paralele în complexul Roland Garros. Ai lumea tenisului propriu-zis, cu meciurile și fanii buluciți la intrări, lumea jurnaliștilor, cu Centrul de presă și locurile rezervate pentru ei de pe terenuri, lumea jucătorilor și echipelor lor, cu care publicul și mass media se intersectează temporar. Și ai lumea VIP, păzită de bodyguarzi și cordoane de catifea.
Apropo de securitate, French Open nu glumește: la intrare s-au introdus, pe lângă controlul genților, și percheziții corporale (efectuate cu mănuși de membri ai aceluiași sex) și scanări cu detectoare de metale. În complex, jucătorii sunt însoțiți mereu de o mică suită alcătuită din doi bodyguarzi și un reprezentant al turneului. Le-am văzut pe Andrea Petkovic și Lucie Safarova însoțite ca niște staruri: Petko plutind săltat și Lucie zâmbind în stânga și-n dreapta. În timpul meciurilor, se mai întâmplă ca echipele de securitate să vină și să scoată brusc din incintă pe vreun spectator, confiscându-i și telefonul. Recalcitranții sunt imediat puși la punct de arbitru, și dacă insistă, sunt luați pe sus de aceiași tipi care nu știu de glumă.
Locurile de repaus
În 2013-2014, dacă voiai să-ți tragi sufletul și nu erai VIP, nu prea aveai unde. Toată lumea se înghesuia la umbră pe o singură terasă lângă Chatrier, sau stătea întinsă direct pe piatra cubică din Rondul Mușchetarilor lângă Terenul 1. Tonetele de mâncare și cafea erau supraaglomerate, magazinele de suveniruri asemenea. În ultimii ani însă, mânați din urmă de celelalte Slamuri în cursa ”Noi suntem mai grozavi decât voi, haha”, francezii au făcut îmbunătățiri vizibile la confortul și opțiunile publicului de a-și cheltui între meciuri timpul și banii. Noi terase cu umbrele utile și pe soare dar și pe ploaie, alei cu bănci și verdeață, folosire la maxim a spațiului, zeci de sezlonguri puse în Rondul Mușchetarilor, mai multe magazine gen stand de-a lungul aleilor. Bravo, aferim, acum așteptăm ca RG să prindă din urmă Wimbledon și Australian Open și la facilitățile oferite jurnaliștilor. Pam, pam.
Conținutul vizual
Într-o epocă în care informația se răspândește mai ceva ca focul, Slamurile își păzesc conținutul ca niște cerberi. Dacă ai acreditare doar de presă scrisă, ca subsemnata, semnezi un disclaimer în care te juri că nu vei face fotografii și videouri în complex. În timp ce mă zgribuleam cu două prietene sub o umbrelă în timpul unei reprize de ploaie, m-am gândit că o poză, știți cum e, spune cât o mie de cuvinte. Dar apoi mi-am adus aminte de disclaimer și am realizat, stai așa, dacă vreau să fac o poză și s-o pun pe contul de Twitter, nu pot?
M-am dus la Centru să întreb. Ce-a urmat a fost un exemplu clasic despre cum rezolvă francezii problemele. Am spus păsul meu ambelor persoane de la desk. A urmat o discuție între ele, apoi amândouă au plecat să întrebe fiecare pe altcineva: una într-un birou din stânga, alta după un stâlp în dreapta. După câteva minute de șușoteli, una din ele a revenit și mi-a comunicat solemn că șeful care decide asta nu este acolo, că este o problemă care încă nu are un răspuns definitiv, să revin ziua următoare, dar între timp răspunsul este ”nu”. Mi-a plăcut asta: când ai îndoieli, spune ”non”.
Marketing și imagine
Realizezi la ce scară uriașă fac bani Slamurile când vezi ce flux e în magazinele de suveniruri. La Paris, acestea efectiv străjuiesc toate aleile, organizate ca niște standuri deschise, pentru acces foarte ușor. Trebuie să remarc progresul realizat la designul mărfurilor promoționale. În fiecare an, colecția de suveniruri este desenată în alte culori și apar produse noi. Anul acesta RG a dat lovitura cu culori care imită zgura și a readus sloganul de anii trecuți (tipărit pe genți, tricouri sau huse de telefon) ”Nu pot acum, sunt la Roland Garros”.
De asemenea, magazinele mici, gen stand, nu au toate aceeași marfă. E din cauza lipsei de spațiu dar este și o metodă de a te face să intri în mai multe ca să găsești tot ce-ți trebuie. Servirea este însă ireproșabilă peste tot, iar limba engleză a vânzătorilor foarte bună.
La fel de inspirată e și paleta de culori folosită pentru hainele voluntarilor (care debordează ca întotdeauna de entuziasm) și ale copiilor de mingi, disciplinați și instruiți ca la carte. Cel ce alerga prin complex după Lucie ținând-i umbrela deasupra capului, alerga cu o mână la spate. Nici nu știi, să râzi sau să faci o reverență?
Centrul de presă
Aici treaba e mult mai relaxată decât în complex (cu excepția vreunui breaking news, precum zilele trecute, cu retragerea Serenei, caz în care totul o ia la vale). Te intersectezi cu Boris Becker, care șchioapătă spre toalete ca un om obișnuit și te trezești gândind: săracul Boris, ce-a-mbătrânit! La cafenea e haos mai ales la prânz, când lumea face multitasking în draci, încercând să mănânce, să lucreze pe calculator și să vorbească la telefon în același timp. Se aud toate limbile pământului, se pășește cu grijă peste cablurile întinse printre scaune, se comandă cafele într-o frangleză amestecată cu gesturi distrate, se mișcă scaune și mese de colo-colo, în funcție de mărimea grupurilor.
Ieri am cunoscut-o în sfârșit pe neobosita Courtney Nguyen, aka WTA Insider, cea care a revitalizat site-ul WTA cu live bloggingul și podcasturile și care pune toate întrebările interesante la conferințele de presă. Zvonurile sunt adevărate: Courtney știe multe și înțelege și mai multe. Am vorbit despre prima săptămână de turneu, match-upul Simona- Angie și semifinala lor legendară de la AO (Insider tip: se așteaptă la un meci la fel de lung și acum) și cine va ieși din cealaltă jumătate (indiciu: e americancă :D). M-a distrat mărturisirea ei că imediat ce termină de făcut live blogging la un meci, i se șterg din memorie absolut toate detaliile. Pot să mă identific – când consumi atâtea meciuri, trebuie să eliberezi repede spațiul de pe hard disk pentru cele viitoare.
Programarea meciurilor
A fost probabil cel mai controversat aspect al organizării turneului de până acum. Chatrier a fost împânzit de meciuri dezechilibrate, în timp ce match-upuri trăznet au fost puse pe nou-construitul Court 18, care este foarte mișto, dar insuficient ca număr de locuri pentru meciuri ca Thiem – Tsitsipas sau Halep – Petkovic. Pot spune că, în afară de Rafa, care livrează un tenis spectaculos indiferent de adversar, cei care au avut preponderent bilete pe Chatrier și Lenglen în prima săptămână și-au cam luat țeapă de la organizatori, trezindu-se asaltați de meciuri cu jucători francezi depășiți și de situație și de adversari. Nu mai zic de programări nerealiste, cu câte cinci meciuri înghesuite laolaltă. Am văzut complexul plin de oameni la ore de vârf seara, și cu toate astea Lenglen și Chatrier erau aproape goale. Nici deschiderea porților spre final de zi nu a dat cine știe ce rezultate: adevărul e că ar trebui să mă plătești ca să mă duc la Cornet – Parmentier. Oh, wait. Rectific: nici plătită nu mă duc la Cornet-Parmentier.
Jucătorii au fost întrebați la conferințe despre programare și, ca de obicei, majoritatea au dat răspunsuri stoice, ca Simona, pe linia ”am venit pregătită să joc pe orice teren”, ceea ce este admirabil. Totuși, cei care au fost descusuți au spus că nu li se cere niciodată părerea în legătură de ziua sau terenul pe care joacă. Mi se pare interesant că actorii principali nu sunt măcar consultați în niște chestiuni care îi privesc direct. Singurul care mai mormăie și a amenințat cu ridicarea problemei în Consiliul jucătorilor este președintele acestuia, Novak Djokovic.
***
„My Forehand is Better Than Yours!” sau „Play Hard, Get Dirty” – sunt parte din oferta primăverii în Shop-ul 30-0! Disponibile aici!
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română