John McEnroe: "Poate aș fi câștigat 3 meciuri din 10 cu Roger și Nole, dar niciunul din 100 pe zgură cu Rafa" (I)

Cum s-ar descurca generaţia anilor 70-80 împotriva generaţiei actuale?

„Cred că ne-am descurca de minune (râsete). Serios acum, Borg a fost un fel de Nadal al generaţiei noastre: excelent atlet, incredibil de rapid. Era un fel de combinaţie între talentul lui Nadal pe zgură şi defensiva lui Djokovic. Cred de fapt că Borg era mai rapid ca joc de picioare decât amândoi. Dar noi jucam cu rachete de lemn, deci e imposibil să compari loviturile. Connors, apoi, era un luptător incredibil, ar fi câştigat câteva meciuri împotriva jucătorilor de top de azi.

Pe vremea mea, jucătorul de tenis bătea lejer atletul care juca tenis. Sportul nu era aşa de fizic. Acum, este invers. Sunt jucători în top 50 care habar n-au ce să facă cu racheta. Dar sunt atleţi buni, aşa că sunt în top 50.

Apoi, noi preferam să jucăm cu tipi înalţi, pentru că gândeam: „Cu cât sunt mai mari, cu atât cad mai de sus.” Tipii înalţi nu erau atleţi foarte buni. Dar acum?  Del Potro, Janowicz, au peste 1.90 şi se mişcă excelent. Ei doi sunt jucătorii care în opinia mea au şanse să câştige GS dacă top 4 iese din discuţie. Pe orice tablou, aceştia doi sunt periculoşi. Dacă aş fi jucător, nu i-aş vrea ca adversari, pentru că n-ai nici un control: tenisul lor este dominant şi imparabil.

M-am antrenat cu Rafa înaintea semifinalelor de la Wimbledon 2008. Prima minge am avut senzaţia c-o să-mi reteze capul. Este super intens pe teren, cum era şi Connors. Coşmarul meu suprem este să fi fost nevoit să joc contra lui Rafa pe zgură. Îmi place să cred că m-aş fi descurcat onorabil contra majorităţii jucătorilor de azi. Poate aş fi reuşit să câştig trei meciuri din zece contra lui Roger sau Novak. Dar pe Rafa nu ştiu dacă l-aş fi putut bate odată în 100 de meciuri pe zgură.”

A fi sau a nu fi temperamental

„Acum nu mai vezi temperamentele de pe vremea mea pentru că s-au înăsprit regulile. În anii 70-80, nebunii (eu, Connors, Năstase) ajunseseră să conducă ospiciul. Totuşi incidentele arată mai rău când le vezi la TV decât erau în realitate, pentru că în tenis se aude tot ce se spune pe teren datorită microfoanelor plasate foarte aproape. Sunt sigur că în alte sporturi e mult mai rău. În fotbal, hochei, credeţi că jucătorii îşi fac complimente pe teren? Dar nu se aude. În tenis autorităţile au strâns şurubul şi fără îndoială că o meritam.

Mă uit la jucătorii de azi, cât de calmi reuşesc să fie şi nu ştiu cum pot să se comporte aşa bine. Cred totuşi că s-a căzut puţin în extrema cealaltă. Ca fan, trebuie să-ţi placă personalitatea jucătorului ca să ai un interes să te uiţi la tenis. E nevoie de personalităţi diferite. Pe vremea mea, Connors era Connors, eu eram eu, Borg avea aura aceea a lui specială, iar Ivan era un fel de Ivan Drago din Rocky, devenise o maşină comunistă pe care-ţi plăcea la nebunie s-o urăşti (râsete). Eu şi Connors ne-am făcut mai buni unul pe celălalt pe teren, dar şi ca oameni. Meciurile noastre erau intense, amândoi ne pierdeam cumpătul , dar am realizat astfel că trebuie să progresez şi la capitolul caracter.”

Începuturile lui în tenis

„Am avut mare noroc că familia mea s-a mutat lângă un club de tenis şi am devenit membri. Apoi am avut noroc să dau peste oameni care m-au împins în direcţia potrivită. De exemplu, marele Harry Hopman tocmai se mutase din Australia la New York şi stătea la 20 de minute de noi. Apoi, primul meu antrenor a fost un tip excelent. Tatăl meu mi-a dat încredere în mine, îmi spunea tot timpul: „Fiule, ştiu că poţi să reuşeşti.” Habar n-am pe ce se baza. Eram doar al şaselea din ţară la categoria sub 14 ani, dar el era convins că pot şi aşa am început şi eu să cred.”

Legendarele conflicte cu arbitrii

„Nu mă enervam mai deloc când eram mic. Eram emotiv, dar nu aveam probleme. Am început pe la 18 ani şi vina îmi aparţine. Până la 18 ani nu aveam arbitri la meciuri şi nu voiam să fiu acuzat că trişez, aşa că jucam uneori şi mingi care erau mult în out. Problemele au apărut când am ajuns la profesionişti.

Eram la Roland Garros şi arbitrii luau nişte decizii îngrozitoare. Şi eu nu eram obişnuit cu asta. La Wimbledon, la fel. La prima mea participare, am pierdut un set din cauza unei decizii proaste de arbitraj. M-am prefăcut că vreau să rup racheta cu piciorul şi publicul a început să fluiere. Am rămas perplex: pentru ce fluierau? Doar eu eram cel care pierduse un set. Ca să verific, am dat un şut la rachetă ca să văd cum reacţionează. Au început să huiduie şi mai tare! Mi s-a părut genial. Mi-am zis: sportul ăsta începe să fie interesant!

Apoi lucrurile au luat proporţii în presă şi când m-am întors în SUA, toată lumea îmi zicea Super Brat (Puşlamaua). Eram văzut complet diferit faţă de cum mă percepeam eu şi mai târziu chiar am început să mă comport ca o puşlama. Tatăl meu îmi spunea tot timpul: „Eşti mai bun decât cei cu care joci. Du-te pe teren şi bate-i pur şi simplu, n-ai nevoie să faci toate scenele astea.” Dar felul cum o spunea… (începe să ţipe, imitându-l pe tatăl lui – n.a.). Deci nu ştiu, temperamentul ăsta cred că-l moştenesc şi de la el.” (râsete)

Jobul de comentator

„Există nişte calităţi pe care le aveam ca jucător care mă ajută acum şi-n meseria de comentator. De exemplu, unul din marile mele atuuri ca jucător era că puteam evalua rapid jocul adversarului. Puteam să-l citesc mai repede decât putea să mă citească el pe mine. Această capacitate de analiză şi observaţie îmi serveşte acum când comentez. Acesta este unul din motivele pentru care-mi place tenisul: să înţelegi jocul, situaţia şi adversarul.

Dacă ambii jucători joacă bine, jobul meu e uşor. Ce nu-mi place este atunci când meciul e dezechilibrat , sau când unul din jucători renunţă la luptă.

Nu mă bazez pe statistici foarte mult când comentez. Îmi place să simt intuitiv meciul. De fapt, unul din motivele pentru care mai joc în Champions Tour este că vreau să simt în continuare bucuria, dar şi dificultatea de a juca. Să nu uit cât e de greu să joci pe un teren cu mii de spectatori, pe o scenă mare. Una e să joci la antrenament, alta e să joci pe Ashe în faţa a 20 000 de oameni. Dacă joci prost, e cel mai îngrozitor coşmar. Dar dacă joci bine, e culmea extazului. Asta încerc să fac în calitate de comentator, să reamintesc oamenilor despre cât de grandioase şi de copleşitoare sunt aceste două evenimente: Wimbledon şi US Open.

Dacă mi-ai fi spus la 25 de ani că la 55 voi comenta şi voi juca în circuitul seniorilor, aş fi fost insultat. Vitas Gerulaitis a fost primul mare jucător pe care l-am auzit comentând. Mi-a plăcut pentru că se distra, nu se lua prea în serios şi în acelaşi timp cunoştea foarte bine sportul. După el m-am modelat. Comentariul mi-a dat ocazia să arăt publicului şi o altă latură a mea, care nu se vedea pe teren: faptul că puteam să fiu amuzant, relaxat. Sunt recunoascător pentru şansa de a comenta, pentru că la un moment dat nu credeam c-o s-o primesc, datorită „reputaţiei” mele.

Au fost oameni care mi-au spus: eşti mai bun comentator decât jucător. La început, asta m-a enervat. Acum realizez că e un compliment grozav. Dar pe vremuri nu ştiam să accept un compliment, acum am mai progresat.”

Lucrurile la care se uită când comentează un meci

„Încerc să mă uit în mintea jucătorului. Încerc să înţeleg ce gândeşte, aşa că mă uit la ochii lui şi la atitudinea generală. Apoi mă uit la chestiile evidente: lovituri, tehnică. Dar şi la public şi la efectul lui asupra jucătorului. Lucrurile se pot schimba atât de repede într-un meci de tenis!

De exemplu acum câţiva ani la US Open, returul lui Djokovic contra lui Federer în semifinală, când Federer avea două mingi de meci. Djokovic a lovit acel retur incredibil din frustrare. Era atât de enervat pe public, care îl susţinea făţiş pe Federer, că şi-a pierdut calmul şi prin lovitura aceea a spus publicului: „Ia mai duceţi-vă-n….”. Însă ce a urmat după acel retur a fost şi mai interesant: Djokovic a reuşit să întoarcă publicul! Eu de exemplu n-aş fi reuşit: aş fi sfârşit cu publicul tot contra mea. Dar când Novak a salvat şi al doilea match point, am simţit cum Federer s-a desumflat complet şi meciul s-a întors cu 180 de grade. Să reuşeşti aşa ceva, mai ales când joci cu cel mai bun jucător din istorie, e incredibil. Acestea sunt genul de lucruri la care mă uit, aceste întoarceri, răsturnări.”

Gesturile  care servesc ca indicii pentru ce se întâmplă în mintea jucătorilor

„Cu Nadal nu ştii niciodată pentru că are o grămadă de ticuri şi le face oricum, şi când joacă bine şi când joacă prost. E greu de citit. Un gest semnificativ este atunci când jucătorii încep să se ţină de diverse părţi ale corpului. Asta e din cauză că atunci când pierzi, simţi durerea fizică mai intens. Anul acesta în finală la Wimbledon, deşi avea 2-0 la seturi, Murray a inceput să dea semne de crampe. E adevărat, era groaznic de cald. În plus, pe teren nu te lupţi doar cu adversarul, ci şi cu tine însuţi, cu îndoielile din mintea ta. Acestea sunt fluctuaţii normale pentru orice meci, dar jucătorii buni profită de căderile de acest gen ale adversarilor. De asemenea, jucătorii buni ies şi mai repede din aceste momente proaste. Jucătorii de pluton se lasă prinşi de momentele negative şi-i costă setul, chiar meciul. Două game-uri mai târziu, Murray alerga din nou mai ceva ca Usain Bolt. Ca spectator, la momentele acestea trebuie să fii atent: care dintre cei doi le va depăşi mai bine? Probabil aici l-a ajutat Lendl pe Murray.”

| Va urma, în partea a doua a interviului: despre Federer, meciuri aranjate, evoluția tenisului în viitor, vorbe de duh și multe altele.

| Citește și Cine este John McEnroe și cum s-a născut faimoasa expresie „You Cannot Be Serious!” (video)