Irina, Simona și Alexandra și despre cât de importantă este puterea exemplului în tenis

E important când ţinteşti un obiectiv să ai pe cineva înaintea ta care a făcut acelaşi lucru. Puterea exemplului este universală şi la fel de universală este puterea realităţii: faptul că există, în carne şi oase, cu nume şi prenume, cineva care a reuşit să înfăptuiască visul.

În tenisul românesc, acest rol de spărgător de gheaţă i-a revenit Simonei Halep. Efervescenţa din acest an şi ascensiunea celorlalte jucătoare române cred că i se datorează, chiar dacă indirect, şi ei. Este imposibil ca povestea Simonei să nu fi influenţat, în vreun fel, atitudinea şi obiectivele celorlate fete. Până la urmă, Simona este una dintre ele: a jucat mulţi ani în circuit, s-a învârtit într-o zonă intermediară în clasament şi a reuşit până la urmă să străpungă baricadele.

Până la urmă, ce face diferenţa între locul 60-80, să zicem, şi top 10? Execuţia sub presiune. Luarea hotărârii corecte şi efectuarea ei. Care a fost diferenţa dintre jocul Irinei şi al Azarenkăi, dublă câştigătoare de Slam şi fostă nr 1? De multe ori, tenisul Irinei a fost superior: construcţia punctului, loviturile, soluţiile găsite. Calitatea este acolo, loviturile sunt acolo. Motorul acestora sunt însă hotărârea şi sângele rece. Irina i-a luat setul doi după ce Adrian Cruciat a coborât pe teren şi i-a reamintit exact acest lucru: să intre în teren, să dea în minge la 100%, pentru că nu are nimic de pierdut. Imediat după aceea, Irina a făcut break cu nişte retururi strivitoare, aşa cum ar fi fost ideal să facă tot meciul. Serviciul Azarenkăi merita pedepsit mai mult.

Alături de execuţia fără îndoială la punctele cu miză, alt factor mega important pentru victorie este dozarea efortului şi intensităţii în funcţie de necesităţi. Meciul anterior al lui Djokovic contra lui Bellucci mi s-a părut un masterclass în acest sens. Novak a fost supus de la început unui asediu furibund cum rar am mai văzut pe un teren de tenis. Bellucci cred că a intrat pe teren cu unicul scop de a rupe şi mingea şi pe Novak. A lovit fiecare forehand dezlănţuit, cu un amestec de forţă şi topspin care l-a suit pe Djokovic în tribune şi l-a trimis dintr-un colţ într-altul în încercarea disperată de a rămâne în schimburi. Novak n-a putut salva setul unu, dar a rămas acolo, aproape de Tomaz cel Cumplit, pentru că nimeni nu poate să joace la acel nivel un meci întreg.

E o mişcare foarte înţeleaptă asta, să recunoşti când adversarul trece printr-o transă invincibilă, să-l laşi în faţă, dar să stai aproape cu scorul, în coasta lui, pentru ca în momentul când va avea nevoie şi el să-şi tragă sufletul, să ţâşneşti. Djokovic este maestru în managementul meciurilor: are ani lungi de experienţă la cel mai înalt nivel şi a mai făcut-o de nenumărate ori, împotriva unor adversari mai redutabili decât Bellucci. Irina este încă nouă la acest nivel. De abia de acum încolo o vor aştepta parcursurile lungi la turnee, meciurile mari se vor înmulţi şi curba de învăţare va fi din ce în ce mai accelerată.

Va învăţa să treacă peste dezamăgirea pierderii unui punct mai repede, va învăţa să se încurajeze mai mult în timpul meciului (antrenorul ei a remarcat asta şi a sfătuit-o să fie mai expresivă când câştigă un punct pentru că aşa o destabilizează pe adversară – foarte adevărat). Va învăţa când să aibă mai multă răbdare, şi când să strângă şurubul. Şi probabil, cel mai important, va învăţa că şi numele mari, ca Azarenka, sunt tot oameni şi pot fi bătute.

Un meci de tenis e ca o campanie militară: se câştigă cu o combinaţie de competenţă, resurse şi strategie. Sunt destule elemente în acest mix şi manevrarea lor cu succes se învaţă în timp. Irina a ieşit din concurs, dar a câştigat o victorie mare: va fi cap de serie la Roland Garros, ceea ce îi va face viaţa mai uşoară la Paris (sperăm) şi marchează o bornă semnificativă în parcursul ei de jucătoare profesionistă. Progresul ei este concretizat, consfinţit, cum spuneam la început, în acest nou statut.

Altă manifestare în real a efectului domino produs de Simona este că… Simona a început să se întâlnească cu alte românce ajunse şi ele în faze avasate. Nu era cred niciun secret pentru nimeni că Alexandra Dulgheru ştie să joace pe zgură (cele două turnee mari câştigate consecutiv în Polonia acum câţiva ani nu au fost o întâmplare): jocul ei este, probabil, croit cel mai aproape de specificul acestei suprafeţe. Constanţa, anduranţa, construcţia inteligentă şi spiritul de luptătoare sunt calităţile ce o definesc.

Este o emoţie nouă aceasta, să avem două românce care joacă împreună într-un sfert de finală la un turneu așa de prestigios precum Roma. Chestia este atât de … nouă, că nu ştiu cum să mă raportez la ea încă. Cu siguranţă sunt bucuroasă, dar sunt conştientă de asemenea cât de absurd ar fi părut acest lucru acum doi ani. Este ca un cadou nesperat şi preţios şi sper să fim conştienţi de asta. Să ai nu una, nici două, ci trei jucătoare care să ajungă la acest nivel la simplu este fantastic pentru orice ţară. Plus alte câteva cu pretenţii serioase la dublu sau la top 100 simplu, plus băieţii de la dublu. Sunt vremuri frumoase acestea pentru tenisul românesc. Să le apreciem cum se cuvine şi să ne pregătim de acum încolo pentru multe H2H româneşti sută la sută.