Irina: „Nu mă mai simt la fel de bine cum mă simțeam în trecut. Dar tot eu am fost pe 22, tot eu sunt cea care va coborî”

„Nu neapărat faptul că am pierdut la limită, nu e vorba de meci în sine, e vorba de faptul că nu reușesc să mă regăsesc, nu reușesc să joc așa cum mi-aș fi dorit…”

Santiago Giraldo, afundat pe un fotoliu de lângă, ridică privirea din telefon.

La Ana, în prima discuție a zilei, a fost o reacție de năduf. Monica, mai trecută prin toate, a scuturat tristețea cu un zâmbet amar. La Pati au apărut ochii roșii și mărul în gât.

La Irina au venit și lacrimile. Mari, înecăcioase, dureroase.

Așa s-a scris, într-un crescendo al emoțiilor negative, povestea unei zile de uitat cât mai repede, cu patru înfrângeri românești, una mai frustrantă ca alta. Mai ales că a fost prea puțin despre tenis azi și mai mult despre sănătate, moment prost sau, în cazul Anei, lipsă de experiență. Dar privind-o pe Irina cum pleca de la ultima discuție a zilei, am murmurat către ea, dar mai mult pentru mine: lasă, tot voi sunteți cele care ați și câștigat atâtea meciuri. Poate asta e și partea încurajatoare a zilei: că dacă ar fi fost exclusiv despre tenisul cel mai bun al fetelor versus tenisul cel mai bun al adversarelor lor, probabil că scorul ar fi fost cu totul altul.

La ora la care a avut loc discuția, Irina avea însă mari greutăți să găsească ceva pozitiv într-un eșec încă fierbinte și înțepător. „În clipe ca astea îți vine să atârni racheta-n cui”, zice ea, după ce ne închidem aplicațiile de recording. Irina se consumă mult după meci – o să ne povestească mai bine chiar ea, curând, pe 30-0 – iar cazul de acum n-avea cum să facă excepție. Pierduse cu o jucătoare muncitoare, nimic de zis, dar cu care Irina-care-trebuie, cea la un nivel ca în zilele ei faine, nu ar fi avut emoții. O macină ce se întâmplă acum cu ea, se chinuie să dea de capăt problemei; nu, nu stă locului, ce credeați. Cel mai rău o frustrează lucrurile pe care sportivii le simt mult mai bine ca noi: la antrenamente merge foarte bine, la meci, nu.

„Anul trecut a fost anul trecut, acesta este un alt an, nu am început așa cum mi-aș fi dorit. Au fost anumite schimbări în echipa mea. A fost un început de an așa… aș putea să folosesc cuvântul *haos*. După care, bineînțeles că lucrurile au început să se mai liniștească, dar nu mi-am mai găsit ritmul, nu mi-am găsit tenisul acela de anul trecut, și bineînțeles că este frustrant. Este frustrant mai ales când știi că ai puncte de apărat, știi că Madridul, Roma, Roland Garros-ul au fost turneele unde eu am dat cel mai mult anul trecut, am avut rezultate extraordinare și bineînțeles că, venind perioada aceasta, normal că ești frustrat atunci când nu joci bine, când nu te simți în largul tău. La antrenamente joc bine, mă antrenez foarte bine, muncesc, dar nu se leagă la meciuri.”

Irina vorbește și despre schimbare, despre alte schimbări și ajustări, dar mai reținută. „Cu siguranță sunt anumite lucruri pe care ar trebui să le schimb și să adaug anumite lucruri. În mare parte știu, dar nu este ușor, ținând cont că este mijlocul sezonului, lucrurile nu sunt atât de simple. Încerci să le faci pe parcurs, încerci să le adaugi. Ați văzut și dumneavoastră, săptămână de săptămână noi plecăm, călătorim, e greu dintr-odată să faci o schimbare. După perioada aceasta cu siguranță îmi voi lua o pauză, o pauză mai lungă… până mă voi simți mai bine din punct de vedere fizic, și atunci sper eu și-mi doresc…” Irina își amestecă cuvintele cu lacrimile și se oprește. „V-am zis, la antrenamente mă simt bine, joc bine, dar meciurile nu sunt așa cum mi-aș dori”, reia, într-un final. 

Jocul ei cel bun e pomenit.

„Acel joc probabil că se întâmpla în trecut, atunci când mă simțeam mai bine, atunci când eram într-o perioadă mai bună. În momentul de față nu pot să zic că mă simt la fel de bine cum mă simțeam în trecut și nu mai aduc liniștea spectatorilor sau a oamenilor din jurul meu, așa cum o făceam în trecut.”

 

Sigur, lucrurile rele nu apar din senin, fără nicio explicație. Irina refuză însă, elegant, poate nenecesar de elegant, să detalieze.

„Serviciul nu are cum să meargă din anumite considerente. Iar din cauza aceasta, jocul este afectat și nu-mi mai câștig punctele așa cum de obicei mi le câștig mai ușor: servind mai puternic mai primesc puncte gratis, așa cum spunem noi, jucătorii de tenis, însă în momentul de față nu are cum să mă ajute și nu am cum să-i cer mai mult de atât„.

Suficient de clar? „Nu aș vrea să … În general mie nu-mi place ca după un meci, după ce pierd, să caut scuze. Am anumite probleme la cot, nu pot servi și de aceea…”

E seară, Giraldo s-a afundat la loc în fotoliu, moderatorii de interviuri nu mai stau pe capul nostru, așa că ne lungim. On the record, Irina mai scapă câteva detalii vagi. Întrebată dacă e vorba de o posibilă pauză mai lungă, Irina spune că totul depinde de cum se va simți din punct de vedere medical. „Eu am făcut tot ce mi-a stat în putință ca fiu mai bine, însă nu întotdeauna ține de noi. Am făcut recuperare, am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu aptă; însă să știți că pe toate timpul le rezolvă, iar noi, din păcate, nu avem așa mult timp. De asta nici nu vreau să discut…”

Mențiunea timpului o gâtuie.

Reia. „Pentru că nu sunt genul de jucătoare care să caute scuze, sau să spună «uite, m-a durut asta și din cauza asta am pierdut». Nu! Dacă am venit la turneu, am venit în condițiile în care sunt și trebuie să-mi fac treaba așa cum pot. Aspectele acestea țin doar de mine”.

Fair enough, înțelegem.

 

O întreb dacă, scăpată de grija punctelor de apărat, crede că se va simți mai liberă în partea a doua a anului. Irina se lansează într-o explicație care privește nu doar meciul de azi, cu Duque-Marino, cât și Madrid sau Roma.

„Să știți că după Madrid, chiar și Roma, am devenit mult mai relaxată. Nu m-am mai gândit la puncte, am avut semifinala aceea la Istanbul, am avut optimi la Madrid, nu jucasem chiar atât de rău și uitasem. Nu mă mai gândeam că am puncte de apărat, încercam să mă detașez, pentru că nu sunt nici prima, nici ultima care are puncte de apărat, adică nu am încercat să fac o tragedie sau un caz din asta. Pur și simplu am încercat să văd lucrurile așa cum sunt, mai clar, și să mă duc la antrenament, să mă antrenez, să pregătesc meciurile cât pot mai bine.

La antrenament funționa, dar la meci eram altă jucătoare. Pur și simplu, începutul de meci era greoi, făceam foarte multe UE și nu mă refer doar la meciul acesta, ci și la celelalte, de la Roma, de la Madrid. Normal, dacă faci 5-6 UE în două, trei game-uri, deja nu mai ai brațul atât de relaxat. Începi să te încordezi pentru că încerci și tu să pui două, trei mingi în teren, măcar să lași adversarul să facă și el ceva, să greșească. Eu eram la un moment dat cea care făcea și puncte și greșeli. Adversarul era doar acolo, se plimba dintr-o parte într-alta. Normal că vine momentul acela de frustrare, cînd te gândești «ok, la antrenament merge, la antrenament pot să faci anumite lucruri și la meci, nu»”

De acasă, Camelia mi-a spus cât de limpede s-a văzut și s-a simțit în setul al doilea, de la 0-4, apariția „Irinei care trebuie”. O întreb pe Irina dacă ea conștientiza asta în acele momente ale jocului.

„Știam că sunt peste ea, din punct de vedere al loviturilor, știam că pot, dar pur și simplu făceam anumite greșeli și nu-mi venea să cred că nu reușesc să pun două-trei mingi în teren. La un moment dat mă gândeam «ok, dai una acolo, una acolo, și una acolo (n.a. Irina arată stânga, dreapta și iar stânga) și gata, doar trei mingi trebuie să-ți intre în teren.» Și e frustrant să ai mingi în careu, de exemplu și să greșești, să faci cu dreapta atât de multe UE.

Pe teren, doar te gândești: ok, încearcă să fii un pic mai răbdătoare, încearcă să pui câteva mingi în teren, bineînțeles să fii agresivă, să fii tu cea care conduce, cea care intră în teren și ia mingea repede. Dar nu funcționa, și e frustrant la un moment dat. Acum, fiind în afara meciului, bineînțeles că văd lucrurile un pic diferit și mă gândesc că aș fi putut să fac mult mai bine, mă gândesc că și-n condițiile astea am avut multe șanse și nu le-am fructificat.”

Ok, dar tot ea a mai depășit situații și mai grele de atât. Ar trebui să găsești în asta o încurajare?

„Cu siguranță! Tot eu am făcut punctele, eu am fost locul 22, tot eu o să fiu acum pe locul nu-știu-cât-o-să-fiu. Cred că în 2013 m-am accidentat și în 2014 am jucat turnee ITF de 25000, deci chiar le-am făcut pe toate. Eu fac punctele, eu le pierd. Din punctul ăsta de vedere, sunt liniștită, pentru că știu că am capacitatea de a o lua de la capăt. În momentul ăsta, bineînțeles că e frustrant, pentru că știu că pot mai mult și nu arăt în teren. Adică de-asta mă simt așa, pentru că știu că pot, dar nu reușesc să transpun și munca pe care-o fac la antrenamente.”

Irina o să facă o scurtă pauză, să se adune. Dar la vară, după Wimbledon, o veți vedea la București. Poate va fi acela punctul de plecare într-o nouă cursă de recuperare, într-o nouă ascensiune.