Într-o mână ţinea un hot-dog…

Din fericire însă, chiar şi în asemenea circumstanţe, oraşul rămăsese la fel de agitat şi de aparte. Se fuma la fel de mult în cafenele şi balcoane, iar micuţele cozi de la brasserii nu se subţiaseră nici măcar în ziua a doua, când cu grindina aia de câteva zeci de secunde. Bineînţeles, plouase mult şi totul era inmuiat în voia Domnului. În anumite perioade din an, atunci când cade peste Paris, ploaia nu supără, ci mai mult intrigă. Până şi căţeii, laşii de serviciu când tună şi fulgeră, parcă erau mai deschişi către negociere. În fine, altcândva multe şi rivale, arondismentele devin egale şi apoi unitare de îndată ce canalizarea oraşului este pusă la încercare. Aşadar, şi bune şi rele cu ploaia asta.

Cu chiu cu vai, se intrase în a doua săptămână a turneului. Pe Rue de la Bûcherie, un tânăr îşi comandă al treilea espresso al după-amiezii. Este singur şi, de ce să nu o spunem, asta este destul de ciudat pentru el. Nu doar că meseria îi permite arareori numai propria-i companie, însă vorbim aici de un băiat înalt, arătos şi zâmbitor; şi totuşi, era iarăşi singur, la aceeaşi terasă la care tot venea de o săptămână încoace. Al treilea espresso isprăvit, iar gândurile îi zburară într-o direcţie precisă, la fel ca şi privirea: chelneriţa asta, Doamne… „Această fată, se gândi el, este frumoasă şi miroase a trandafiri. Într-o lume unde nici chiar trandafirii nu prea mai miros a trandafiri, este important de remarcat că fata asta chiar miroase a trandafiri”. Da, chiar aşa! Neobişnuit cu felul acesta de îndoială, expus incertitudinii până la os, transpirat mai rău ca la Madrid (în meciul ăla!), ce să mai, într-un cuvânt, îndrăgostit, tânărul se pregătea să-şi mai comande ceva. Însă, pentru prima oară, îi vazu mai îndeaproape ochii mari şi verzi, astfel că pe gură îi ieşiră cu totul alte cuvinte: „Bonjour. Je m\'apelle Ernests. Ernests Gulbis”. Domnişoara se fâstâci şi ea:

– Moi.. je..mmmm… Fata arătă cu degetul către ecusonul argintiu şi spuse tremurat: „Matilde”.
Precum o şoferiţă surprinsă de cât de repede se face verde la semafor, Ernests se tulbură pe dată. Aşadar, motorul i se opri. Ar fi trebuit să-şi dea seama! Ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva! Mai frumos decât mirosul, îi era doar chipul, iar decât chipul ei, vocea de zeiţă, desigur. Şi era sfioasăăă… De la înălţimea sa de 1,67, Fata-Trandafir îl întrebă dacă mai doreşte ceva. Poate nota? „Je ne sais pas..ăăă… SHIT!” a mai apucat Ernie să zică, încercând să bage într-a-ntâia. Ar fi leşinat dacă, deodată, la două mese mai în spate, nu ar fi răsunat o voce groasă şi amuzată.

– Oooooy Cabron, eu te ştiam altfel!

O, nu, Verdasco!, scrâşni Ernests încetişor, în timp ce Matilde rămăsese cu gura căscată şi tava în braţe.
-Hola, Fernando, ça va? întrebă Ernests trist şi complet dezarmat, în timp ce privirea îi poposi pentru ultima oară pe obrazul Matildei.

– Ça vaaa, ça vaaaaa, îl îngână Nando batjocoritor. Oooo, dar ce-avem noi aicia? E plin de chelneriţe, bine ca mi-am luat…

-Fernando, te rog!

Verdasco se aşeză la masa lui Ernie, îşi scoase ochelarii de soare, scobitoarea dintre dinţi, şi îşi privi chelneriţa. Mda, nu era rea, dar cam pişpirie. Apoi, fără să o privească prea atent:

– Hola, Pisi. Jim Beam. Trei pahare. Unu cu gheaţă, două fără. Tu ce bei, Ernie?

Parisul picota în amurg când pe Philippe Chatrier se juca ultima optime a zilei. Trei lumi unde se vorbeşte aceeaşi limbă – Wimbledon, Big Apple şi Melbourne – trei lumi atât de diferite de aceasta, unde oamenii sunt uneori nedrepţi, se fandosesc nazal, huiduie mai des, şi ţin cu favoritul. O paranteză: zgura însăşi este uneori mai nedreaptă decât restul terenurilor de joacă, n'est pas? În rest, nicio surpriză că Nadal (ESP) servea pentru setul 3, şi ultimul, într-un meci de 90 de minute cu Gulbis (LTV). Căci Ernests era cu gândul aiurea, bineînţeles, la copile care pot duce 5 (cinci!) farfurii de pizza pe o mână, şi oricâte ceşti de espresso în cealaltă; dar ce nu sunt în stare copilele astea este să-i dea pace lui. Să joace şi el tenis. Pe marginea fileului lovit de zeci de ori deja, ba cu racheta, ba cu mingea, chiar sub sigla BNP Parisbas, Ernie putea să jure că recunoaşte câteva cuvinte ale lui Ranetti, un epigramist român recomandat de Tipsarevic: „Eu te-aş blestema, iubito / Şi te-aş da voios la dracul /Dar mă tem că n-o să aibă / El cui să te dea, săracul!”. Poate i se păruse. Epigramiştii români i se păreau cu toţii la fel lui Ernests.

Arbitrul, un marocan binedispus de obicei, nu mai avea nici el chef. „Mesdames et Messieurs, vă rog, luaţi loc, jucătorii sunt gata”. Oamenii încă mai intrau, deşi nu prea mai aveau de ce. 6-4, 7-6, 5-4. Nadal la serviciu. „Mesdames et Messieurs, s'il vous plait!! Luati loc!!”. Incredibil cum lumea nu ştie ce să facă în unele momente când intră pe o arenă de tenis. Se fâţâie, nu ştiu unde să se ducă, iar arbitrul şi jucătorii îşi pierd răbdarea. E normal. A treia oară când arbitrul Mohamed Lahyani se răsti în microfon, Ernie îşi ridică privirea curios. La intrarea cea mai de sus a tribunei Henri Cochet de pe Chatrier, o fată murdară de muştar la gură cobora cu grijă treptele. Aeriană, virgină în ale tenisului, habar n-avea că o lumea întreagă o privea. Într-o mână ţinea un hot-dog, iar în cealaltă, spun martorii , un espresso la pahar.

Peste două zile, Gulbis avea să piardă la Ferrer. Însă în acele secunde, din faţa tv-ului, când prietenul său râdea ca prostu' şi nu-i venea să creadă, chiar înainte ca ceva măreţ să se întâmple, Verdasco a ştiut. A ştiut că nu e nevoie ca zgura să fie albastră pentru ca Rafa să fie întors.