Cel mai bun jucător din Republica Moldova: "Ca să ai succes, ai nevoie de o echipă întreagă lângă tine"

Într-un moment în care subiectul Moldova a redevenit unul de actualitate în România, iar limba română a fost recunoscută drept limba oficială de stat în Republica Moldova, ne-am gândit că ar fi interesantă, în context, o discuție despre tenisul moldovenesc. Dacă în România baza de selecție este una precară – și vom vorbi despre asta în perioada următoare pe Treizecizero.ro -, ei bine, în Republica Moldova lucrurile stau, inevitabil, infinit mai rău.

Și, cu toate astea, moldovenii au un jucător în preajma Top 150. Este vorba de Radu Albot, jucător de 24 de ani, care anul acesta a atins cea mai bună clasare a carierei, este vorba de locul 164. Radu a câștigat, tot anul acesta, și primul titlu de Challenger al carierei, pe hard, la Fergana (Uzbekistan), asta după ce, anterior, își trecuse în cont 12 titluri de Futures, unul dintre ele în România. Radu este om de bază în echipa de Cupa Davis a Moldovei, care a ratat la mare luptă victoria în meciul de baraj cu Portugalia, din septembrie. Dacă ar fi câștigat, Moldova ar fi devenit colegă de categorie cu România în Grupa 1 EuroAfricană. Mai există alți trei jucători înregistrați în clasamentul ATP la acest moment: Maxim Dubarenco (333), Roman Borvanov (561) și Andrei Ciumac (690). 

Revenind la Radu, el a acordat un interviu pentru Adevărul, material realizat de Victoria Dodon, pe care îl preluăm mai jos. E o discuție foarte instructivă, pentru că Radu vorbește deschis și competent despre teme utile pentru orice jucător în formare. Tenismenul moldovean are un discurs echilibrat și sincer și enumeră în numai câteva răspunsuri o serie de idei universal valabile în tenis, pe care un junior ar trebui să nu le uite vreodată. Spre exemplu: „Singurii care îți sunt alături la greu sunt părinții”, „Doar cu talentul nu faci nimic, ai nevoie de o echipă întreagă în spatele tău” sau „Școala e la fel de necesară, în paralel cu tenisul”.

Mai jos, discuția realizată de Adevărul cu Radu. Iar dacă avem cititori din Republica Moldova, îi invităm să ni se alăture la comentarii. 

***

Cel mai bun tenisman din istoria Republicii Moldova joacă în circa 30 de turnee pe an şi are un master în psihopedagogie. Îi plac bancurile, câinii şi plimbările cu bicicleta. Este singurul copil la părinţi, e foarte modest şi cântăreşte fiecare cuvânt. Deşi pare rupt de realitatea moldovenească, îl interesează şi concesionarea Aeroportului Chişinău, şi modul în care lucrează jurnaliştii. Observă că nu s-a prea scris despre el şi concluzionează că, probabil, e vina ziariştilor. Ne asigură, totodată, că nu poate fi descoperit într-o singură oră de interviu. Un lucru l-am înţeles însă cu certitudine: nu se mulţumeşte cu performanţele atinse. La aproape 24 de ani, Radu Albot ştie că adevăratele succese abia urmează.

Cum a intrat tenisul în viaţa ta?
Radu Albot: Am început să joc pe la 6-7 ani. Tata a prins odată la televizor secvenţe de tenis de câmp şi a decis să încerc şi eu. Mi-a plăcut din start, am continuat să joc şi antrenamentele s-au transformat într-o rutină. „Vreau“ a devenit „trebuie“.

Deci părinţii au jucat un rol important în cariera ta?
Cu siguranţă. De-a lungul anilor, am avut momente bune şi nu prea. Când câştigi, toţi sunt exaltaţi. Când pierzi, fie tac, fie critică. Singurii care te susţin indiferent de situaţie sunt părinţii. Iar susţinerea psihologică este cea mai importantă pentru un sportiv, pe lângă finanţare şi alte aspecte.

Cum au fost primele antrenamente?
Acum, când ştiu ce înseamnă un antrenament serios, pot să zic că primele au fost dezastruoase. Eram un grup mare de copii cu un singur antrenor. Zburdam, glumeam, nu lucram individual şi nu învăţam tehnici de calitate. Doar primeam plăcerea că ţineam racheta în mână. Mă antrenam zilnic câte două ore, apoi tot mai mult.

Când ai ieşit prima dată din ţară?
Primele mele campionate au fost în România şi în Ucraina, la 13 ani. A urmat Germania. Nu-mi aduc prea bine aminte primele competiţii, dar după acestea am început să iau sportul în serios. În 2005, la vârsta de 16 ani, am participat la turneul Masters în Italia, unde se adună cei mai buni opt jucători din Europa. Pe atunci, eram al doilea în clasamentul european, dar am câştigat şi am devenit primul.

Acesta a fost momentul de cotitură din cariera ta?
Atunci, la 16 ani, având deja anumite realizări, am decis să mă ocup profesionist. A sporit numărul orelor şi turneelor, s-a schimbat atitudinea. Îmi setam scopuri: azi voi lucra asupra unui element, mâine – la o altă lovitură. Voiam să iau mai multe puncte, să mă regăsesc mai sus în clasamente. Prima schimbare semnificativă a venit însă la 18 ani, când am trecut din categoria juniori la seniori şi am obţinut primele puncte în clasamentul ATP. Următoarea schimbare radicală a fost acum doi ani. Am angajat antrenori personali, care costă mult, credeţi-mă, şi am început să particip la turneele de Grand Slam, unde fiecare tenisman visează să ajungă. Când nu investeam practic nimic, eram în primii 250. M-am gândit că dacă voi investi mai mult, cu siguranţă voi urca în clasament. Aşa am ajuns pe locul 164 în lume.

Când ai participat pentru prima dată la turnee de Grand Slam? Cum a fost?
Era prin 2007, când încă eram junior, dar valoroase sunt cele de la seniori. Primul a fost în Australia, în ianuarie 2012. Ştiţi, tenismenii au o glumă: „Ai pierdut primul tău meci de Grand Slam? Welcome to the club!“, pentru că majoritatea pierd. Nu şi eu. Am câştigat din primul tur şi n-am intrat (zâmbeşte). Dincolo de glume, primele astfel de meciuri sunt foarte emoţionante. Am fost la trei din patru turnee: în Australia, în Marea Britanie şi în SUA. Sunt experienţe deosebite pentru că jucătorii vin superpregătiţi şi puşi pe câştiguri, fără excepţii.

În septembrie, ai câștigat un turneu din seria ATP Challenger. Ce valoare are această victorie?
Este o realizare foarte importantă. Am luat 80 de puncte şi m-am ridicat brusc în clasament. Mă aşteptam să câştig, pentru că jucam foarte bine. Eram după două meciuri la Cupa Davis, bine pregătit şi sigur pe propriile forţe. Ştiam că e imposibil să pierd.

Acum eşti pe locul 171 în lume. E puţin? E mult?
Nu este ceva fenomenal pentru mine. E un rezultat pentru care am muncit mult, care mă ajută să fiu favorit în turnee şi pe care nu l-a mai atins nimeni din Moldova. Dar e departe de ideal. La începutul anului, eram pe poziţia 240 şi mi-am pus scopul să ajung în primii 200. Am reuşit. Mi-am propus să intru în top 150 în 2014. Ar fi al treilea an cu mari schimbări din cariera mea. În general, îmi setez ţeluri mici, pe care le ating treptat. Top 80, asta mi-e ţinta.

Cum s-au înscris studiile în această schemă?
În copilărie, mi-era greu să combin tenisul şi şcoala, chiuleam de la ore. Dar, treptat, profesorii au început să înţeleagă, am anunţat directorul, lumea mă vedea la televizor. Deşi n-am învăţat excelent, îmi plăcea să merg la ore. Am luat Bacalaureatul fără probleme şi am urmat Facultatea de Psihopedagogie la Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport, apoi am făcut masteratul.

De ce psihologia?
E legată direct de sportul meu. Trebuie să fii foarte calm, să ai răbdare în teren, să „citeşti“ intenţiile adversarului. Sunt micile secrete ale fiecărui sportiv. În viaţă mă ajută nu neapărat diploma, ci aceste trucuri.

Printre altele, eşti şi angajat la Serviciul Situaţii Excepţionale. Cum reuşeşti să-ţi faci jobul, fiind mereu plecat?
Sunt angajat din anul 2008, ca şofer, în Detaşamentul de căutare şi salvare. Am fost şi în câteva misiuni de salvare, însă ocupaţia mea principală este tenisul. Am făcut un demers către şeful DSE şi mi-a permis să lipsesc când plec în deplasări. Când sunt în ţară, merg la serviciu. Gradul de locotenent l-am primit de la ministrul de Interne, Dorin Recean, pentru merite sportive. El a fost în tribune la Cupa Davis, în februarie şi în septembrie. Meciul împotriva numărului 1 din Portugalia (n.r. – Jao Sousa, locul 89 mondial) a fost foarte tensionat, a durat vreo cinci ore. Ministrul a fost impresionat.

În afară de familie, cine te-a mai susţinut pe acest drum?
Am avut un antrenor bun în Germania, cu care am lucrat de la 13 până la 17 ani, vară de vară. Îmi acorda două-trei ore pe zi, gratuit, pentru că a văzut potenţial în mine. La vârsta de 13 ani, îi băteam pe cei de 25. Aveam şi o înţelegere, în glumă: când voi ajunge în primii 100, îi voi întoarce datoria (râde). El mereu îmi vorbea de două opţiuni: „Ori ajungi foarte bun la tenis, ori pleci la studii în SUA“. Eram bine clasat şi la acea vreme mi se ofereau burse la cele mai bune colegii din America. Dar am ales să rămân. „Poţi să devii un judecător bun, însă trebuie să crezi în tine şi să lucrezi mult. Încă eşti tânăr, ai şanse“, mai spunea el. Ştiam că e posibil. Eram cel mai bun din Europa la 16 ani. M-am gândit: de ce să nu încerc să avansez, dacă cineva crede în mine? Ţinem legătura şi acum.

Care este cel mai dificil lucru în sport?
În tenis, totul este dificil, în special ceea ce ţine de rezistenţă: să alergi şi în acelaşi timp să manevrezi racheta şi să analizezi jocul. Şi ar mai fi ceva. Dacă ne uităm la primii 170 de fotbalişti ai lumii, ei toţi au contracte foarte mari, şi nu doar în domeniul lor. În tenis însă, locul 170 e destul de departe şi nesigur financiar. După anumite înfrângeri, se întâmplă să-mi pierd cheful şi îmi vine să mă las. Dar îmi trece. Cea mai grea etapă, pentru mine, a fost mutarea de la juniori la seniori. Credeam că tenisul e uşor, că voi ajunge super bun, dar am pierdut continuu timp de doi ani. La un moment dat m-am întrebat: „Poate tenisul nu e ceea ce-mi doresc?“ M-am calmat apoi şi am continuat.

Vorbeai de contracte. Sunt suficienţi banii pe care-i câştigi acum pentru a face tenis de performanţă?
Nu pot să spun că am venituri colosale din tenis, pentru că plătesc totul din banii mei, iar antrenamentele şi biletele de avion sunt scumpe. Nu am avut niciodată un sponsor sau susţinere financiară din partea Federaţiei de Tenis din Moldova, deoarece are un buget prea mic. În toate sporturile este, însă, nevoie de investiţii mari. Doar cu talentul, nu faci nimic. Pentru a avea succes, e nevoie de o echipă întreagă, care costă. Primii tenismani ai lumii – Nadal, Djokovic, Federer – vin la competiţii cu antrenori, masori, impresari. Din păcate, eu nu-mi pot deocamdată permite acest lux. Cel mult am avut alături un antrenor.

Este acesta singurul motiv din care sportul moldovenesc este slab dezvoltat?
Din păcate, aşa e. După noi, membrii lotului naţional, nu vine nicio generaţie cu perspectivă. Dacă am renunţa, n-ar avea cine să ne ia locul. Mai mult, nu avem nici antrenori care să crească jucători de forţă. Copiii nu trebuie să ia lecţii de tenis doar ca să bifeze o activitate, dar chiar să înveţe cum se ţine racheta în mână. Eu, de exemplu, abia anul acesta mi-am schimbat tehnica loviturilor din dreapta, pentru că atunci când eram mic am însuşit-o greşit. Nici terenurile de care dispunem nu sunt prea bune.

Şi atunci? Cum ai reuşit să ajungi atât de sus?
Cu perseverenţă, multe antrenamente şi investiţii. Poate am şi un caracter puternic sau sunt mai ambiţios. Nu ştiu. Succesul vine odată cu experienţa: cu cât joci mai mult, cu atât deprinzi mai multe tehnici şi tactici. Pe locul doi este pregătirea fizică – pot alerga foarte mult. În plus, nu mă las bătut până la ultima minge. Contează şi antrenorii. Lucrurile cele mai preţioase le-am aflat de la cei din SUA. La 23 de ani, am ajuns în primii 250, credeam că ştiu şi pot multe ca să înţeleg la un moment dat că îmi scăpau nişte detalii importante. Acum lucrez atât cu antrenorul moldovean Evgheni Macarov, cât şi cu un american.

După atâtea succese, îţi mai vezi viitorul în Moldova?
Niciodată nu s-a pus problema să joc pentru o altă ţară. E imposibil. Odată ce reprezint Moldova, ar trebui să-mi întrerup cariera pentru trei ani dacă decid să evoluez pentru altă ţară. Asta ar însemna să nu mai joc până la 27 de ani. Exclus! În rest, nu pot să-mi ghicesc viitorul. Poate voi lucra peste hotare, poate voi ajunge antrenor, poate voi avea o academie… Nimeni nu ştie ce va fi peste zece ani.

Cine este modelul tău în tenis?
E spaniolul David Ferrer, numărul 3 mondial. Îmi place atitudinea lui pe teren şi stilul de joc. L-am cunoscut recent, în America. E un tip modest. Am şi jucat cu el, la un antrenament scurt. Este un idol pe care am avut şansa să-l văd de cealaltă parte a fileului.

Ai vreun regim de care te ţii cu stricteţe?
În sport, trebuie să fii foarte ordonat, ceea ce nu-mi reuşeşte mereu. Înainte de meciuri, mă culc mai devreme şi sunt foarte atent la ceea ce mănânc: nu consum niciodată bucate necunoscute. Iau în ziua competiţiei ceea ce am mâncat cu o zi înainte de meci şi mi-a priit. Nu am o categorie de kilograme în limitele căreia trebuie să mă menţin şi nici restricţii alimentare. Pot mânca orice, inclusiv dulciuri.

Ce faci în afară de sport?
Fiind foarte rar acasă, îmi petrec timpul liber cu prietena, ies cu prietenii în oraş, joc ping-pong şi mă plimb cu bicicleta. Nu am prea multe pasiuni, întrucât dedic sportului cea mai mare parte din viaţă, dar le fac pe toate cu plăcere.

Călătoreşti mult. Ai vreo ţară sau oraş preferat?
Îmi place foarte mult Germania, probabil, pentru că am trăit perioade mai îndelungate de timp acolo. E frumoasă şi America, spre deosebire de Italia sau Franţa, care sunt foarte murdare. Şi acasă mă simt bine, chiar dacă nu e prea curat. Totuşi, e patria mea, aici sunt părinţii mei, prietenii şi amintirile frumoase.

Sursă main foto: Boviline.Md

Sursă interviu: Adevărul.ro