Interviu | Horia Tecău: "Multe rezultate ale noastre, ale românilor, au venit din surprize, din eforturi personale"

Horia Tecău, Adrian Ungur şi Florin Mergea, toţi născuţi în luna ianuarie a aceluiaşi an, pe 19, 22, respectiv 26. N-a fost numai o coincidenţă. A fost visul comun pe care l-au avut trei puşti ce-şi împărţeau victoriile la 12 ani, transformat în realitate odată cu trecerea anilor. “Să jucăm împreună în Cupa Davis”.

Dintre cei trei, chiar dacă se fereşte să o declare făţiş, Horia posedă acum toate atuurile şi însumează toate calităţile de lider. De ani buni în topul mondial la dublu, triplul finalist de la Wimbledon analizează cu răbdare contextul în care se găsește echipa de Cupa Davis a României. În plus, vorbeşte despre revenirea lui Florin Mergea, despre secretul succesului gemenilor Bryan, despre obiectivele pe care și le-a propus în restul sezonului, despre şansele de a prinde cu Rojer un loc la Turneul Campionilor sau despre situația financiară a unui jucător de dublu și ce impact au cheltuielile în bilanț. 

O discuție cu Horia e întotdeauna foarte instructivă. Să vedem ce a ieșit:

Din 2009, de la precedenta întâlnire directă, s-au schimbat mult datele problemei. Suedezii au cu totul altă echipă, cea a României e cel puţin pe jumătate modificată (n.r. – la Helsingborg, la simplu au jucat Hănescu şi Crivoi, primul a făcut şi echipă la dublu cu Tecău, Copil fiind folosit doar în ultima zi, la 1-3, când soarta barajului era decisă). Cum se transpun aceste noutăţi în ceea ce se va întâmpla în weekend?

Horia Tecău: Cred că avem o echipă mai valoroasă decât cea a Suediei în momentul de faţă, în comparaţie cu 2009. Cred că jucătorul lor principal în acest moment este Robert Lindstedt. El este cel care a avut cele mai bune rezultate în ultimii ani din echipa Suediei. Pentru că pe Soderling deja nu-l mai au de câţiva ani şi singurul care a fost acolo, a câştigat titluri, a câştigat un Slam anul acesta, e Robert. Şi, el era un fel de lider şi om de bază în echipa lor. Nu joacă în acest meci, deci ei trebuie să se bazeze acum pe al doilea jucător de dublu şi pe câţiva mai tineri. Nu neapărat mai slabi, dar sunt încă tineri şi, poate, n-au jucat destule turnee ca să aibă un clasament foarte bun. Sunt în urcare. Sunt nişte băieţi pe care eu nu-i ştiu foarte bine, pentru că nu i-am întâlnit. Cred că Adi şi Marius îi ştiu mai bine, i-au mai văzut prin Challenger-uri sau la calificări, pe la ATP-uri.

Noi suntem echipa mai experimentată, jucăm acasă şi avem avantajul terenului, un teren pe care toţi am jucat de multe ori. Eu, în ultimii trei ani la rând, cred că am disputat fiecare meci din turneul de la Bucureşti pe acest teren şi am un palmares foarte bun aici. Şi Adi şi Marius sunt familiarizaţi cu terenul, cu condiţiile de joc, cu publicul de acasă. Deja au câteva meciuri în spate de Cupa Davis. Nu mai e aşa ceva nou pentru ei. Au o experienţă mai mare, sunt mai maturi acum decât anii trecuţi. Toate astea sunt în avantajul nostru în acest meci.

COMUNICARE. „Ştiu ce face Florin în orice moment pe teren”

În ce măsură te simţi ca un lider, având în vedere că ai peste 10 ani în spate în Cupa Davis şi este şi contextul retragerii lui Victor Hănescu?

Am, într-adevăr, multă experienţă, multe meciuri jucate, iar câştigate am destule. Plus experienţa pe care o am din circuit, unde joc la un nivel înalt deja de patru-cinci ani. Simt că pot să o împărtăşesc colegilor mei. Dar suntem toţi de aceeaşi vârstă. Suntem prieteni. Eu, Florin şi Adi suntem născuţi toţi la o diferenţă de o săptămână unul de celălalt, în acelaşi an. Ne ştim de la 10 ani, când jucam turnee împreună.

Chiar glumeam acum mulţi ani, pe la 12 ani, că poate într-o zi vom juca toţi trei în Cupa Davis. Să fim mândri de asta. Iar acum suntem în echipă şi e plăcut să avem o relaţie atât de lungă. În sfârşit, după o carieră lungă de juniorat, turnee futures, challenger, am ajuns la un nivel înalt pentru a fi în prima echipă a României. Am mai multă experienţă decât ceilalţi băieţi şi simt responsabilitatea, pentru că punctul de dublu este foarte important. Am avut rezultate foarte bune în ultimii ani la dublu şi este o presiune mai mare pe mine, pentru că lumea se aşteaptă de fiecare dată să intru pe teren şi să câştig, şi nu este tot timpul uşor. Dar, pe de altă parte, e şi plăcut să vezi că ai muncit atâţia ani şi ai ajuns la acest nivel, iar lumea vine, te susţine şi de motivează, că publicul are încredere că de la tine va veni punctul. E o răsplată pentru munca pe care am făcut-o. De aceea sunt aici în fiecare zi. Am venit cu o săptămână mai devreme pentru a pregăti acest meci şi luăm totul foarte în serios.

În echipă cu Florin vă simţiţi şi cu ochii închişi. Aminteai şi la conferinţa de presă că ţi-a luat foarte puţin să vă reacomodaţi. Cum este să-l ai din nou lângă tine?

Da, noi avem o comunicare bună. Ne simţim bine pe teren. Lucrul ăsta a venit cu uşurinţă. Ştim ce face celălalt. Ne cunoaştem foarte bine. Singurul lucru pe care trebuie să-l mai antrenăm este această diferenţă între a juca cu un partener care stă în spatele terenului după serviciu, sau care vine în faţă. Cum e cu Rojer, care vine tot timpul, face serviciu-vole. Bineînţeles că jocul este altul atunci când ai un partener care stă în spate, cum o face Florin. Dacă aş juca cu un alt jucător care ar sta în spate şi ar servi, mi-ar lua mult mai mult timp să mă obişnuiesc cu ce face el pe teren. Dar pentru că alături de Florin am jucat atâţia ani, îl simt ce face în orice moment şi e uşor. Nu sunt multe surprize pe teren.

OBIECTIVE. „Fraţii Bryan au o constanţă aproape robotică. Noi mai avem de lucrat. Vrem la Turneul Campionilor”

Cum ai caracteriza evoluţiile din sezonul american pe hard și cum merge parteneriatul cu Jean-Julien Rojer?

Bun. A fost un sezon bun. Am venit după o săptămână bună de pregătire în Miami. Am început la Washington, un turneu greu, cu participare puternică la dublu. Opt dintre primele zece echipe ale lumii au jucat acolo. Şi să câştigi un astfel de turneu, de fapt, cel mai mare pe care l-am câştigat noi împreună, a venit la momentul potrivit. Pentru că am mai câştigat turnee de 250 anul acesta, dar vroiam să trecem la pasul următor, să jucăm bine şi turneele mai mari. Iar Washington-ul a venit exact când trebuia. După o vară aglomerată, cu Parisul şi Londra, aveam nevoie de un turneu bun înaintea competiţiilor Masters Series şi a US Open-ului.

Cu un an în urmă, am câştigat un singur meci în patru turnee, jucând cu Max (n.r. – Mirnyi) la Washington, Montreal, Cincinnatti şi US Open. Şi acum am câştigat zece meciul, printre care şi un titlu. Am avut victorii împotriva echipei numărul 2, a lui Soares şi a lui Peya. Am avut un meci foarte strâns cu fraţii Bryan, din nou. Nu ştiu cum facem, mereu avem astfel de meciuri cu ei, pe care le pierdem pe final.

Ce au ei special?

Au o constanţă aproape robotică. Te forţează tot timpul, în acele momente importante, să joci un tenis mai bun, mai agresiv. Şi, procentual, ei sunt cei care câştigă cele mai multe dintre aceste puncte importante. Pentru că se cunosc mai bine, au o experienţă foarte mare, pe care n-o poţi înlocui cu nimic. Noi am crescut în joc, în experienţa acestui cuplu, Tecău – Rojer, în această vară, dar, mai avem… Mai avem de lucrat, mai avem de jucat multe meciuri împreună până să ne apropiem de fraţii Bryan.

Spuneai că în Cupa Davis ţintiţi un baraj de promovare în Grupa Mondială la anul. În ATP care e obiectivul?

Vom continua să facem echipă, eu și Rojer. Cred că, în poziţia în care suntem acum, avem o şansă bună pentru Turneul Campionilor. Mai avem şase turnee de jucat în acest an, şase săptămâni la rând. Va fi destul de solicitant: trei săptămâni în China, apoi Stockholm, Valencia, Paris, toate șase la rând. De afară, vii din nou în Europa, joci în sală. Nu va fi uşor, dar ne dorim să ajungem la Turneul Campionilor şi, pentru asta, trebuie să tragem de noi, să încercăm să fim în cea mai bună formă la fiecare meci. Avem o şansă bună.

Pe lângă Turneul Campionilor, eu mai am de apărat titlul la Beijing şi semifinalele de la Paris, dar, pentru că am avut un an constant, clasamentul meu e solid şi n-o să mai cad. Am ocazia să urc din nou şi să mă apropii de primii zece jucători din lume la dublu. Ceea ce a fost şi un obiectiv al meu la începutul anului. E importantă continuitatea pe care o am cu Rojer, pentru că am crescut în joc de la lună la lună, de la turneu la turneu. Am adăugat lucruri noi. Avem un antrenor, John-Laffnie de Jager, cu care lucrăm. Un sud-african, a jucat şi el dublu la nivel înalt şi are o experienţă destul de bogată. El ne ajută cu multă strategie şi teme şi lucruri specifice jocului de dublu. Anul ăsta l-am luat aproape peste tot, începând de la Miami, unde am pornit colaborarea cu el. Şi, vrem să ne creăm o echipă solidă, să avem o continuitate şi un progres constant.

PROBLEME DE SISTEM. “Suedezii s-au bazat că cresc tot timpul campioni şi n-au schimbat nimic”

Revenind la meciul cu Suedia, care crezi că e strategia lor, a suedezilor? L-au adus pe Bjorkman cu ei.

Da, Bjorkman este o legendă a dublului. Şi la simplu a fost un mare jucător. De la meciul lor trecut este în staff-ul echipei de Cupa Davis ca asistent al căpitanului. Nu ştiu care va fi viitorul lui în echipă, dar este un fost jucător de mare experienţă. Unul dintre atuurile lui era citirea jocului, strategia pe care o avea în teren. Cu siguranţă, îi va ajuta puţin, şi din punct de vedere moral, avându-l aproape pe Bjorkman. Ei au foarte mulţi foşti jucători mari campioni, care sunt în jurul echipei de Cupa Davis şi de la care pot primi această experienţă în plus, de care au nevoie.

Știu că ai rămas bun prieten cu Robert Lindstedt, după ce n-aţi mai făcut echipă la dublu. Ce a pățit la US Open și de ce nu a venit la Bucureşti?

Despre Robert ştiam, înainte de US Open, că era accidentat la cot. Deja de câteva luni joacă cu durere, pe care încearcă să o trateze cât poate de bine. Îşi face injecţii cu cortizon, ia pastile, joacă tot timpul cu anti-inflamator. Ştie că dacă se va opera va trebui să iasă din circuit mai mult timp. Şi, pentru asta, tot amână această decizie. Cupa Davis este, totuşi, un eveniment destul de solicitant şi, dacă nu eşti pregătit să joci trei din cinci seturi, nu eşti fit, e greu, chiar rişti să te accidentezi mai grav. Iar pe lângă această problemă la cot, la US Open a suferit o accidentare la muşchii aductori şi s-a retras în turul al doilea. Au venit deci două accidentări la rând şi atunci a luat decizia să nu vină la Bucureşti.

Minusurile noastre versus minusurile lor: cum ți se pare penuria lor, dar și a noastră, de jucători de top la simplu?

La noi, cred că este rezultatul sistemului care a fost implementat în ţară. Multe rezultate ale noastre, ale românilor, au venit din surprize, din eforturi individuale ale noastre. Competiţia este puternică la acest nivel. Dacă ai ocazia să călătoreşti puţin, vezi imediat cum se pregătesc ceilalţi, ce condiţii, ce program au şi cât investesc în sport şi în tenis. Vorbesc de francezi, englezi, italieni, chiar şi sârbi, croaţi.

Sunt mult mai profesionişti şi fac mult mai multe eforturi decât facem noi. Şi au şi rezultate mai mari. Cred că şi în Suedia e de vină programul lor din ultimii ani. Se bazau pe faptul că au crescut tot timpul campioni şi n-au schimbat nimic, n-au updatat programul cu ce se întâmplă în afară. Programul lor a stagnat. Cum n-au mai avut aşa mulţi jucători, cum n-a mai fost şi interesul celor tineri de a veni la tenis. Pentru că nu-i mai vedeau aşa mult pe Wilander, pe Edberg. A scăzut numărul jucătorilor, a rămas doar Soderling, apoi a dispărut şi el. Când nu ai un simbol al ţării, nu mai există o aşa atenţie mare asupra tenisului. Copiii nu mai vin într-un număr mare, iar baza de selecţie, ca rezultat, e din ce în ce mai restrânsă. 

Horia, ai strâns, din premii, aproape două milioane de dolari. Ştim că sumele de la dublu sunt incomparabile cu cele de la simplu. Ai ajuns, totuşi, să simţi o linişte din punct de vedere financiar sau te mai gândeşti, uneori, că trebuie să atingi fazele avansate ale turneelor ca să nu ieşi pe minus?

Desigur, nu mai este acel stres pe care îl aveam acum câţiva ani, când am început să joc dublu şi foloseam banii câştigaţi săptămâna asta, ca să merg la turneu săptămâna următoare. Simţeam o presiune, pentru că sponsorii nu existau, că trebuie să câştig tot timpul. Nu puteam să am un antrenor. Au fost vremuri mai grele. Acum, bineînţeles, au venit şi nişte turnee câştigate, premiile sunt mai mari, dar, în continuare, sunt cheltuieli mari pe care le achit singur: biletele de avion, hotelurile, antrenorul, tot ce ţine de partea de fizioterapie, masaj, tratament. Acum am şi un antrenor în care am investit. Îi plătesc un salariu, îi plătesc cheltuielile, îi plătesc procente din câştigul meu. Sunt, toate, cheltuieli care se adună. Nu mai am stresul pe care îl aveam înainte, dar în continuare sunt atent, pentru că, sunt conştient, cariera unui jucător de tenis poate să fie lungă, poate să fie scurtă şi trebuie să profiţi la maxim de aceşti ani.