Interviu exclusiv | Alexandra Dulgheru: “Corpul mi-a dat semnale şi nu le-am ascultat”

Acum exact un an aflată între cele mai valoroase 30 de jucătoare ale lumii, Alexandra Dulgheru nu a scăpat încă de calvarul problemelor medicale ce i-au blocat ascensiunea, au condus la o întrerupere temporară a carierei şi au adus-o pe masa de operaţie.

Merge sprijinindu-se în cârje, dar trage nădejde să revină şi mai puternică. Pentru că dorul de tenis e de nestăvilit, a ţinut să simtă din nou atmosfera turneelor profesioniste, plimbându-se cu prietenele pe aleile Arenelor BNR, în timpul Năstase Ţiriac Trophy.

Alexandra, a trecut ce-a fost mai greu?

Într-adevăr, sper că am depăşit perioada dificilă. Accidentarea pe care am avut-o la genunchi se agravase – nu e ceva recent, de trei-patru ani tot resimţeam că mă jenează. Nu ştiu dacă aţi văzut, dar tot timpul jucam cu „tape”-uri la genunchi, cu diferite forme. Iar 2011 a fost anul critic.

A existat anul trecut vreo deteriorare bruscă, cauzată de o mişcare greşită sau cauza e pur şi simplu uzura?

Când am început să joc mai mult şi în special pe teren rapid, problemele s-au agravat. Câte un pic în fiecare an, pânâ când, anul trecut, n-am mai putut. După turneul de la Miami, mă deranja atât de tare încât practic mi-am simţit genunchii ca ai unui om bătrân. Nu mai aveam flexibilitate şi m-am chinuit un pic pentru că n-am ştiut cât de grav e şi dacă pot sau nu să joc în continuare. Am mers mai departe, în ciuda faptului că îmi scăzuse forma sportivă. Adică, mai mult de unul-două meciuri, nu puteam să duc. Am făcut atunci nişte intervenţii, care m-au ajutat un pic, dar n-au fost suficiente. Trebuia să mai insist. Iar anul acesta am început cât de cât OK în Australia, m-am simţit ceva mai bine, dar după aceea, în America de Sud, iar a început. După turneul de la Cali, aceleaşi dureri. N-am mai putut să mai joc.

Cum de nu ţi-a recomandat niciun medic să te opreşti, să nu mai tragi şi mai mult de tine?

Mi-a zis medicul că pot continua, fără nicio problemă. După aceea, s-a rupt. L-am întrebat cum de s-a întâmplat aşa ceva şi mi-a spus că probabil era destul de slăbit tendonul rotulian. Până la urmă am ajuns la intervenţia chirurgicală din martie, din Spania, la un doctor foarte bun. Acum sunt în recuperare. Nu ştiu cât va dura. Totul depinde de ce-mi va spune. O să mă duc zilele acestea din nou în Spania să mă vadă şi să îmi spună ce am de făcut.

Poţi estima totuşi, şi raportându-te la cazuri asemănătoare, când te vom vedea din nou pe teren?

Câteva luni…ştiu eu…două luni-trei. Logic ar fi aşa. Pentru a relua antrenamentele şi a reveni în circuit. Dar totul depinde de ce voi afla la noul consult.

Cât de greu este să le vezi pe restul fetelor jucând, fără a putea fi şi tu acolo?

Nu e o senzaţie plăcută. A existat totuşi şi o parte bună a acestei poveşti cu accidentarea, faptul că m-am mai odihnit. Să ştiţi că nu e simplu! Lumea priveşte din exterior tenisul ca pe ceva uşor. Dar, cu toate călătoriile, cu tot stresul de a te deplasa de pe un continent pe altul, dintr-o ţară în alta, în fiecare săptămână, până la urmă te resimţi. Am dormit o lună de zile aproape încontinuu. Puteam să mă culc la 9-10 seara şi să mă trezesc a doua zi după prânz. Bine, nu prea am beneficiat de luxul acesta, că a trebuit să ajung dimineaţa la recuperare. Dar, mi-am dat seama câtă oboseală se adunase, mai ales că în ultimul an am avut problemele astea mari. Am rezistat durerilor. Am încercat să trec peste. Dar fizicul mi-a dat prea multe semnale şi nu le-am ascultat.  

Ce efecte are această pauză forţată asupra clasamentului tău în circuitul WTA?

L-am “îngheţat” preventiv. Pentru că n-aveam de unde să ştiu ce o să mi se întâmple. Deocamdată, nu asta e important. Mi-am dat seama că, în momentul în care sănătatea este şubredă, totul este afectat. Când sunt OK pot face o grămadă de lucruri pe teren, dar în momentul în care am început să am probleme, am început să mă chinui, mi-am dat seama de limite şi de faptul că dacă nu te mişti suficient pe teren la tenis, nu poţi să performezi. Este primordial! Şi, nu mai vreau să mă chinui! De aceea am şi acceptat să mă operez. 

Ce te-a adus aici, la BRD Năstase Ţiriac Trophy?

E primul meu contact cu tenisul după mult timp. De o lună de zile numai recuperare şi stat acasă. Bine, nu mai locuiesc la Bucureşti. M-am mutat la Baloteşti şi de aceea nu prea ajung în oraş. În afară de clubul lui Dinu Pescariu şi, câteodată, mers la Mall, la Băneasa Shopping City, n-am făcut absolut nimic. E prima ieşire mai “oficială”. Mi-am şi dat întâlnire cu nişte prietene, care ies acum de la facultate. Sper doar să nu plouă.  

Pe cine preferi, pe cine îţi doreşti campion?

Sper să câştige un român, şi cum singurul rămas în cursă e Horia Tecău…Altfel, n-am aşa favoriţi. Mie, de exemplu, îmi place Gilles Simon ca joc. Îl admir destul de mult pentru că mi se pare a fi un jucător fără o forţă deosebită, dar care, cu fizicul lui plăpând, reuşeşte, prin inteligenţă, printr-o viziune bună a jocului, să încurce foarte mulţi jucători de top. E o plăcere să-l urmăresc.