Interviu 30-0 | Sorana Cîrstea: „Ieri aveam 16 ani și intram în circuit, acum sunt pe final de carieră. Aș sfătui pe toată lumea să se bucure de fiecare zi, pentru că totul trece repede”

Sorana Cîrstea știa că e un moment unic, care nu se va mai repeta. Simțea că anul viitor, cel puțin una dintre jucătoarele care au făcut acea fotografie istorică la petrecerea de început a Transylvania Open 2025, cu aproape toate reprezentantele celei mai bune generații din tenisul feminin românesc, nu va mai juca tenis. Presimțirea ei s-a adeverit mai repede decât se aștepta, iar anunțul făcut de Simona Halep marți seara a emoționat-o profund. „A fost un moment complicat și copleșitor. În momentul în care a ținut acel discurs, m-au copleșit lacrimile pentru că, așa cum am spus, ne știm de când aveam șapte ani, sunt 27 de ani de amintiri, practic ne-am tras una pe alta, venim din aceeași țară și asta ne va uni tot timpul. Și, în același timp, știu că va veni și momentul meu la un moment dat. Probabil destul de curând, nu știu ce înseamnă curând.”

Colege de generație, carierele lor au evoluat în paralel; au crescut în aceleași condiții, s-au lovit de aceleași lipsuri și dificultăți, s-au bazat mereu pe sprijinul și sacrificiul părinților, au ajuns prin forțe proprii în vârful unui sport dur și competitiv, unde s-au menținut mulți ani. Retragerea Simonei a fost un prilej de reflecție pentru Sorana, moment care i-a amintit de cum au început, de cum au evoluat, de tot ce-au reușit.

Vede și ea linia de sosire, a și vorbit despre ea, dar Sorana nu e încă acolo. Se simte încă tânără, competitivă și își dorește încă, uneori poate chiar prea mult. E aceeași dorință care a adus-o aici, care a împins-o mereu de la spate, și care îi propune încă mari obiective. Așa că își mai acordă un an să le îndeplinească. 

Se află, astfel, într-un moment aparte: între recunoștința pentru cariera pe care a avut-o și următoarele planuri și ambiții; între nostalgia provocată de retragerea Simonei și dorința de-a mai lupta, pentru că lupta e cea care a adus-o aici. Știe că totul trece într-o clipă. Știe că în curând va sta și ea pe un teren pentru ultima oară ca jucătoare. Dar încă nu e acolo. Încă se bucură de fluturii din stomac dinaintea fiecărui meci, încă rejoacă punctele în cap după înfrângeri, încă vrea să ajungă cât mai sus, încă iubește tenisul și îi oferă totul. 

Vii după o perioadă lungă de recuperare după operație, cum te simți și cum a fost această perioadă în afara terenului? 

Fizic sunt ok, asta e, să zic, cea mai mare bucurie, că fizic sunt ok și pot să trag, pot să mă antrenez. Pentru că asta a fost problema în trecut. Din februarie 2024, de când mi-a apărut accidentarea, n-am putut să mă antrenez. Și fără orele de antrenament, nivelul n-are cum să fie acolo. 

A fost prima oară când am stat șase luni departe de turnee, a fost cea mai lungă perioadă din viața mea și a fost diferită. În același timp, m-am bucurat de o viață normală și m-am bucurat de lucrurile normale, dar mi-a lipsit competiția, mi-a lipsit sincer și suferința, mi-au lipsit antrenamentele, munca de zi cu zi, disciplina, rutina. Sunt lucruri pe care le fac de la patru ani și e foarte greu, după 30 de ani, să le șterg dintr-o dată cu buretele.

Partea bună este că după operație piciorul s-a refăcut 100%. Nu mai am dureri și practic a trebuit să reconstruiesc din nou. Acum sunt la un nivel bun, zic eu, deși rezultatele nu par să o arate momentan. Dar trebuie să am puțină răbdare, pentru că este abia al treilea turneu după șase luni. Și nu numai cele șase luni în afară, și lunile dinainte au fost destul de chinuitoare, în mai, iunie, iulie nu am putut să joc prea mult. Personal, am crezut că voi merge în Australia și imediat voi avea rezultate. Probabil dacă era o conjunctură să am un meci mai ușor în primul tur, să reușesc să prind un pic de încredere, probabil că se legau altfel lucrurile. 

Antrenorul meu îmi spune să am răbdare, pentru că în afara terenului sunt o persoană foarte răbdătoare, însă în teren sunt o persoană care vrea totul acum. Îmi spune că rezultatele vor veni, să stau să-mi fac treaba, să muncesc, să-mi văd zi de zi de programul meu, că rezultatele vor veni la un moment dat. Normal că mi-aș dori să vină săptămâna aceasta, însă așa e în tenis, nu alegi tu. 

Cum a fost să joci săptămâna asta la Cluj, în fața publicului de acasă? 

A fost extraordinar de frumos, în același timp a fost emoționant. În ultimii ani, nu am mai jucat foarte mult acasă și trebuie să recunosc că am avut mult mai multe emoții decât am în mod normal. Sunt o persoană destul de puternică și reușesc să-mi controlez emoțiile, însă aici au fost în anumite momente copleșitoare, să spun așa. Și a fost o săptămână cu foarte multă încărcătură psihică. Mi-am dorit extrem de mult și așa se întâmplă de multe ori când îți dorești foarte mult, pui prea multă presiune pe tine. 

Iar după meci, chiar eram pe bicicletă, îmi făceam recuperarea și l-am întrebat pe antrenorul meu cum pot să fac să-mi doresc mai puțin. A zis că e o întrebare bună, o să revină cu un răspuns. Dar cred că această dorință este și cea care m-a adus aici și m-a făcut să fiu de atâția ani în Top 100, Top 50 și să am această carieră longevivă, pe care nu m-am așteptat niciodată să o am.

Chiar voiam să te întreb ce ai învățat despre ce e nevoie pentru a fi consistentă la nivel înalt, pe tine ce te-a ajutat?

În primul rând, jocul, faptul că tot timpul am avut un joc și am avut armele necesare. Cred că asta a contat enorm de mult, pentru că eu am avut un joc agresiv de mică; dacă la început, când am intrat în circuit, eram una dintre puținele jucătoare agresive, ulterior tenisul s-a schimbat foarte mult și, mai ales în ultimii 10 ani, toată lumea încearcă să fie agresivă. Faptul că aveam deja acel mindset, acea agresivitate în joc, m-a făcut să pot să mă bat cu toate jucătoarele, cu cele mai bune jucătoare. Cred că, unul, faptul că am avut jocul și am avut, să spun, și talentul necesar. Nu m-am dat niciodată lovită sau, să zic așa, să cer vreo absență de la munca de zi cu zi. Îmi place tenisul, iubesc tenisul și iubesc acea senzație pe care o am pe teren când câștig un meci, când trebuie să iau o decizie.

Și per total faptul că, în general, viața m-a învățat să fiu o luptătoare pentru că viața nu e ușoară. Poate, din afară, viața vecinului pare foarte frumoasă, însă niciodată nu este ce pare. Viața, în general, este dură și trebuie să fii puternic ca să poți să reușești – în orice domeniu, nu numai în tenis. 

Iar tenisul nu este nici el un sport ușor.  

Da, competiția este extrem de mare, în ziua de azi toată lumea are echipă, are antrenori, preparatori, fizio, psiholog, toată lumea investește. Sunt din ce în ce mai multe informații și de nutriție și de recuperare și de cum să antrenezi un copil ca să nu se accidenteze pe viitor. Sunt lucruri care pe vremea mea, când am început eu tenisul nu erau, îmi aduc aminte că la cinci ani mă antrenam patru ore pe zi, era ceva absolut normal. Pe vremea aceea era cantitate, nu neapărat calitate.

Mă uitam și la meciul tău de aici, trebuie să fie dureros să treci prin genul ăsta de înfrângeri.

E foarte dureros, pentru că ești singur, iar în afara săptămânii când ai câștigat turneul, în fiecare săptămână pierzi. Și să treci în fiecare săptămână peste o înfrângere, practic singură, pentru că ești cu echipa, însă la un moment dat, când se termină ziua, te duci în cameră, ești singură, tu cu gândurile tale și știai că poți mai mult, de multe ori rejoci punctele în cap. Mă trezesc de multe ori că am câștigat meciul în vis și când mă trezesc l-am pierdut din nou.

Practic, 24 din 24 sunt ancorată în tenis. Știu că foarte mulți spun că tenisul face parte din viață, nu e viața ta, însă în același timp tenisul îți ocupă 24 din 24, mai ales la nivelul ăsta. Și cred că orice sport de performanță necesită o implicare totală.

Devine mai ușor cu timpul să gestionezi partea asta?

Cu timpul am învățat într-adevăr să gestionez mult mai bine înfrângerile. Dacă atunci când eram mică, două-trei zile plângeam și sufeream. Acum (suferința) s-a redus la ziua respectivă, a doua zi pot să-mi văd de treabă. Într-adevăr, m-am maturizat și am învățat să gestionez lucrurile altfel, sunt mult mai matură, toate reacțiile mele sunt mai controlate, totul este mult mai rațional și logic, însă sunt emoții pe care, indiferent de vârstă, nu poți să le controlezi – sunt acolo în tine și te macină zi de zi.

Apropo de emoția pe care ai simțit-o aici, te-am văzut foarte emoționată și la anunțul de retragere al Simonei, i-ai și transmis un mesaj frumos. Cum ai trăit momentul?

A fost un moment complicat și copleșitor. Când s-a dus să-și îmbrățișeze părinții, atunci mi-am dat seama că este ultimul meci și că va anunța. Am ieșit, eram aici în lounge, am ieșit pe teren din respect. Și în momentul în care a ținut acel discurs, m-au copleșit lacrimile pentru că, așa cum am spus, ne știm de când aveam șapte ani, sunt 27 de ani de amintiri, practic ne-am tras una pe alta, venim din aceeași țară și asta ne va uni tot timpul.

Și, în același timp, știu că va veni și momentul meu la un moment dat. Probabil destul de curând, nu știu ce înseamnă curând. Și atunci au fost foarte, foarte multe emoții și am fost copleșită, să spun așa. Însă în același timp o felicit pe Simona pentru modul în care a făcut-o și faptul că a făcut acasă această retragere. Simona va avea tot timpul respectul meu pentru ce a realizat, este imens să fii numărul 1 și să câștigi două Grand Slamuri, este visul oricărui jucător.

View this post on Instagram

A post shared by Treizecizero (@treizecizero.ro)

Cum v-ați motivat și impulsionat una pe alta de-a lungul carierei? 

Cred că am fost o generație de aur, să spun așa, a tenisului și ne-am tras una pe alta. Raluca Olaru a fost prima care a intrat în top 100, apoi am fost eu, apoi au început să apară și Simona, Irina. Simona a avut o ascensiune mult mai rapidă decât noi celelalte. Însă, de-a lungul timpului, cred că ne-am tras una pe alta și, văzând că cealaltă reușește, ne-a dat și nouă încredere. Cred că acest lucru a fost benefic tuturor.

În același timp, ce cred eu este că am fost o generație bună, o generație care a crescut cu multă muncă, cu mult chin, fără telefoane, cu dedicație, 24 din 7 de tenis. Mie mi-a plăcut foarte mult și școala, iar părinții mei au fost foarte stricți și cu școala, dar, pe total, am fost o generație bună.

Și care crezi că poate fi moștenirea voastră, ce lăsați în urmă? 

Ce lăsăm în urmă? Faptul că se poate. Se poate să vii dintr-un oraș micuț din România, cum sunt eu, din Târgoviște; se poate să vii dintr-o familie fără niciun istoric tenisistic; se poate fără să ai un sistem, se poate fără să ai ajutor financiar, se poate fără un ajutor de la Federație, se poate să ajungi departe. Într-adevăr, cu foarte mult chin din partea părinților. Ei sunt cei care și-au sacrificat viața, la fel cum a spus și Simona, la fel spun și eu, datorită părinților mei sunt aici astăzi. Dar dacă putem să lăsăm ceva în urmă, este acest se poate și această încredere că dacă muncești și-ți dedici viața unui obiectiv, vei reuși. 

Ai vrea să rămâi implicată în tenis, să ajuți următoarele generații?

Da, clar, mi-ar plăcea să ajut. Nu știu dacă voi rămâne implicată într-un mod zi de zi, însă mi-ar plăcea să împărtășesc din experiența mea. Atunci când am fost mică, singura care m-a ajutat un pic a fost Ruxandra Dragomir, îmi împărtășea din secretele de a fi un jucător de top și însemna enorm pentru mine. Mi-ar plăcea să pot să ajut și eu din acest punct de vedere, să dau încredere, să dau câteva sfaturi și să ajut, să ușurez un pic această cale către top. Și normal că mi-ar plăcea să rămân legată de tenis, iubesc acest sport. Simt o mare bucurie când reușesc să ajut, simt că mă ajut și pe mine. Și atunci știu că voi încerca să dau înapoi ce mi s-a oferit.

Experiența voastră e foarte valoroasă și e important să rămână, cum ne spunea și antrenorul tău.

Corect, ăsta e un alt punct de vedere. Am ajuns aproape toate, în afară de Simona, toate am fost în jur de Top 20, Simona a fost numărul 1, și experiența pe care o avem să fii 20 în lume, într-un sport în care concurența este atât de mare și este, la femei, sportul numărul 1 în lume, nu cred că este de aici, de colo. Și normal că mi-ar plăcea enorm să împărtășesc, deja și acum, văd fetele mai tinere și de multe ori văd anumite lucruri și mă abțin foarte greu să le zic anumite lucruri; sau de multe ori mă mai duc, dacă am o relație bună cu antrenorii lor, mă duc la antrenor și le spun: „uite, aici nu crezi…”. Dar pentru că e normal, ai ochiul format, ai altă viziune și având în vedere că joc și în ziua de astăzi, știu ce este de actualitate și ce nu.

Ai spus că e posibil să fie ultimul tău turneu în România și că nu știi cât timp vei mai juca. Cum vezi apropierea acestui moment?

Da, am spus că rezultatele vor decide acest lucru. Eu sunt de mulți ani pe circuit, de la 16 ani, de când am început să joc turnee profesioniste, nu mai sunt aici doar ca să fiu prezentă la turnee. Eu îmi doresc să am rezultate și, chiar dacă vin după o operație, am anumite obiective, pe care dacă reușesc să mi le îndeplinesc voi continua și anul viitor; obiectiv care înseamnă să îmi depășesc cel mai bun clasament, care a fost 21. Dacă reușesc să îmi îndeplinesc acest obiectiv, voi continua și la anul, dacă nu voi reuși să îmi îndeplinesc acest obiectiv, probabil că va fi ultimul an.

Din nou, sunt mulți ani în care am muncit și tot timpul am spus că voi lăsa racheta jos în momentul în care nu mă voi mai simți competitivă. În momentul de față mă simt competitivă, sunt sănătoasă, am dorință de joc, dar trebuie să vină și rezultatele care să poată să-mi dea un pic de încredere. Și sper să vină. Din cauza asta încerc să evit această întrebare, dar rezultatele vor fi cele care vor decide dacă acesta e ultimul meu an sau nu.

Dar nu știu, dacă să spunem că termin anul pe 25, cu niște rezultate excelente și cu un an bun; poate la Grand Slam, unde n-am făcut decât sferturi, dacă reușesc să fac o semifinală, normal că aceste lucruri mi-ar da încredere și putere și dorință să vreau să mai joc. Nu este bătut în cuie că trebuie să fiu neapărat 20, că am fost 21. Dar dacă, să zicem, voi termina pe 70, am fost 70 mult prea mult timp ca să mai rămân acolo.

Dacă ai putea să-ți dai un sfat ție, Sorana de la începutul carierei, ce ți-ai spune?

Să mă bucur mai mult de tot ce mi se întâmplă și să iau totul un pic mai lejer. Să mă bucur de fiecare zi, să mă bucur de rezultate și de viață, pentru că totul trece foarte repede. Ieri aveam 16 ani și intram în circuit și acum sunt pe final de carieră. Și aș sfătui asta nu numai sportivii, cât pe toată lumea să se bucure de tot ce se întâmplă zi de zi, pentru că viața trece repede.

Ce ai lua cu tine din cariera ta?

Sunt foarte multe lucruri. Acest sport m-a format. În primul rând, trebuie să le mulțumesc părinților mei, care s-au sacrificat și au făcut niște eforturi imposibile, pe care nu știu câți părinți în ziua de azi le-ar mai face. Au dat tot ce au putut ca eu să pot să-mi realizez visul în viață. Asta este în primul rând ce iau cu mine, și în al doilea rând, acea adrenalină, acei fluturi în stomac înainte să intru în meci, acele emoții pe care în viața de zi cu zi nu cred că am unde să le mai simt.

Dar sunt foarte multe lucruri pe care le iau cu mine. Nu vreau să vorbesc încă de ele, pentru că încă mai am obiective în acest an, dar cu siguranță sunt extrem de recunoscătoare pentru tot ce mi-a dat acest sport. Mi-a dat pe cât i-am dat și mulțumesc vieții, pentru că sunt persoane care dau foarte mult și nu primesc înapoi. Sportul este brutal în foarte multe puncte de vedere. Iar eu sunt o persoană norocoasă, căreia i-a și ieșit.

Cum a fost să fii la ediția aceasta specială, altături de așa multe jucătoare din generația ta? 

M-am bucurat enorm, pentru că în ultimii ani eu nu am mai jucat FedCup și n-am mai avut acea senzație de echipă. Pentru mine a fost o bucurie să văd toate româncele. Mai ales când am făcut acea poză toate la panou, a fost o bucurie și o mândrie să văd toate generațiile care s-au unit, a fost probabil pentru prima oară și știam că va fi ultima oară, că cineva din noi la anul nu va mai fi acolo. Și s-a adeverit, din păcate, mult prea repede.

Dar, din nou, trebuie să mulțumim lui Patrick și colegilor de la Transylvania Open pentru ce au reușit anul acesta. Cred că este o ediție istorică. Din nou, îmi pare rău și mă simt un pic vinovată că n-am reușit să fac un rezultat mai bun, însă dacă tenisul ar fi după dorință aș fi câștigat cu 6-0, 6-0 fiecare meci. 

Fotografii: Transylvania Open