Interviu 30-0 | Miriam Bulgaru: „Durerea m-a adus până aici. Curajul mă va duce mai departe!”

Sunt atâtea lucruri care scapă numărului sec din dreptul clasamentului WTA. Clasamentul lui Miriam Bulgaru nu-ți poate spune ce a însemnat pentru Miriam un an 2024 cât se poate de intens: nu vorbește despre victoriile cu jucătoare de Top50, despre progresul solid făcut cu forehand-ul, despre durerea unui meci pierdut după 7 mingi de meci ratate, despre accidentarea de dinaintea succesului din turneul de 125k de la București. Clasamentului îi scapă toate lecțiile învățate și încrederea pe care, când trage linie, Miriam o descoperă rememorând pragurile înalte peste care a trecut.

La un an de la precedenta noastră discuție, am vorbit cu Miriam despre progresul ei, despre încercările ei, despre momentele grele care-au tras-o înainte, despre noile ei repere. Și despre modul în care se uită spre Simona Halep și toate celelalte colege experimentate care, după ani mulți de performanțe grozave, se apropie de finalul carierei.

Miriam, ai avut parte de o tragere grea în primul tur al calificărilor la Transylvania Open 2025, împotriva lui Aliaksandra Sasnovich, jucătoare care a fost în Top 30 și care a stat multă vreme în Top 50, a jucat măcar turul 3 la toate turneele de Grand Slam…

Sincer, Sasnovich e un pic din altă ligă. Chiar și așa, după cum s-a văzut, am avut șansele mele în meci. Nu a ieșit cum mi-am dorit, pentru că mă înghesuia mereu, are un stil care mie nu-mi place. A bătut-o mai apoi Sara Sorribes Torno, mi-am dat seama că ce a făcut ea trebuia să fac și eu, să pun un pic mai mult spin. Încerc să fiu mai agresivă anul ăsta, chiar mai agresivă decât până acum, și atunci am intrat în jocul ei. Totuși, am avut șanse, deci cred că un pic mai mult focus m-ar fi apropiat mai mult de o victorie. Am mai învins jucătoare de nivelul ei anul trecut, pe Sorribes Torno și pe Tatiana Maria. Realitatea e că pentru victoriile acelea mi-a trebuit un super focus, a trebuit să fiu foarte, foarte adunată.

Cu ce învățăminte rămâi după această ediție a Transylvania Open?

Cu sentimentul că dacă vreau să bat pe cineva din Top 50 trebuie să mă concentrez cât pot de bine. Poate acum nu am luat-o atât de în serios pe Sasnovich. E drept că juca și ea calificări, însă clasamentul îi căzuse pentru că nu jucase 3 luni din ultimul an, fusese accidentată. Dar ea e jucătoare de Top 50, are un plus evident față de lumea din Top 100, iar ca să bat pe cineva din Top 50 chiar am nevoie de cea mai bună versiune a mea. Rămân după acest meci tocmai cu experiența unui meci contra unei jucătoare de nivelul Top 50. Numai așa pot progresa, jucând tot mai mult cu jucătoare de acest nivel, ca să pot înțelege ce am de ajustat data viitoare. Dacă o să ajung să joc cu ele mai des, o să-mi crească și mie nivelul.

Ediția TO 2025 a fost una cu totul specială. Fatalmente, retragerea generației Simonei și Soranei e tot mai aproape. Cum ai trăit, din interior, faptul că ați avut ocazia să fiți aici mai toate jucătoarele noastre? Și care crezi că e moștenirea pe care ne-o lasă nouă, tuturor, pe de o parte, și ție personal?

A fost o ediție cu adevărat specială! La petrecerea jucătoarelor ne-am adunat toate și am făcut împreună o poză istorică. Directorul turneului, Patrick Ciorcilă, a fost în mijlocul nostru și mă bucur mult că am fost așa unite, a fost și este o atmosferă cu totul deosebită. Parcă am fi la FED Cup! Am fost la turnee mari tot mai des, dar când m-am reîntors pe terenul de la Cluj a fost incredibil. Ce schimbări s-au făcut anul ăsta, cum e show-ul de dinaintea meciurilor! Mi se pare incredibil ce se întâmplă aici. Oamenii vin să vadă un adevărat show, nici nu mai contează rezultatele meciurilor, atât de bine se simte toată lumea!

Cât despre moștenirea fetelor… Când aveam 14-15 ani, mergeam la cantonamentele de pregătire fizică și le vedeam pe Sorana, Simona și Irina ca pe niște zeițe. Mi-au dat motivația de care aveam nevoie, am început să visez și eu că pot să ajung să fac și eu ce fac ele. Până atunci, nu aveam curajul să visez. De atunci, de la 14 ani, de la a fi super entuziasmată că am avut un antrenament cu ele până la a participa la Grand Slam-uri cu ele a fost ceva foarte special. Ne-a ajutat enorm ca generație, și pe Jaq, și pe Gabi, și pe mine, și pe Anca. Simona fost numărul 1, a fost top of the top! Și asta fără să aibă cine știe ce condiții, ca în Vest. Pe mine una m-a motivat asta și am continuat să cred, să muncesc și să le urmez calea, încet, încet.

Crezi că, dincolo de rezultate și de tot ce au făcut ele, peisajul tenisului feminin s-a schimbat azi și la nivel de infrastructură?

Da, absolut, acum sunt mult mai multe turnee. Am avut anul trecut două de 250 și unul de 125, pe care l-am câștigat. Deci, da, e incredibil, e ceva care pe noi efectiv ne ajută. E și ăsta un efect al generației acestor fete extraordinare.

Dacă e să pui degetul pe una dintre calitățile tale, care crezi că a fost decisivă pentru ca tu să ajungi unde ai ajuns până acum?

Pe mine m-a împins înainte durerea. Chiar și anul trecut am traversat o perioadă foarte grea. Nu mai aveam bani deloc, trebuia, cu disperare, să fac un turneu bun. Eram la un turneu în Elveția și am pierdut un meci cu 7 mingi de meci ratate. Am și căzut înainte de a doua minge de meci, nu-mi mai simțeam genunchiul și, până la urmă, am pierdut. După înfrângere, cred că am stat vreo 3 ore să mă gândesc la ce se întâmplase, timp în care nu mai puteam flexa piciorul. Iar săptămâna următoare era turneul de 125 de la București! În plus, aveam de apărat 100 de puncte, riscam să cobor în Top 300.

Mă văd și acum: singură pe o bancă, pe marginea unui lac elvețian, gândindu-mă la viață. Mă durea și situația în care ajunsesem, mă durea groaznic înfrângerea, mă durea și faptul că nu știam cât de gravă e accidentarea la genunchi. Pierdusem după 7 mingi de meci și viața în momentul acela era, credeți-mă, foarte grea. Adică foarte, foarte grea! Am fost foarte jos, iar durerea aceea m-a aruncat în sus, durerea m-a împins mai sus. Iar imediat după aceea a venit cea mai bună săptămână din viața mea, cu titlul WTA 125 câștigat la București. Acum știu sigur: durerea aceea m-a dus spre victorie! E vorba cu românul căruia îi ajunge cuțitul la os. La mine, cuțitul intrase cu totul. Chiar a durut, dar n-avea cum să nu doară și eu zic că a meritat.

Am stat vreo trei ore acolo, pe banca aceea, pentru că meciul se terminase foarte târziu. Ploua, plouase toată ziua, din cauza asta și alunecasem pe teren. Era 2 dimineața când m-am ridicat de pe bancă. De-abia puteam să merg și, în momentul ăla, când am realizat că e un pic groasă, mi-au venit tot felul de gânduri. Ce să zic, a fost o noapte albă. Așteptam să vină dimineața să merg la doctor, la fizioterapeut, să-mi facă teste. Mi-era teamă să nu îmi fi rupt ceva la genunchi.

A doua zi, am trăit cele mai emoționante 10 minute din viața mea, în timp ce doctorul îmi testa genunchiul. Eram: „Dă, Doamne, să fie bine!”. Până la urmă, s-a dovedit a fi doar o contuzie puternică, trebuia doar să nu mișc piciorul prea mult două-trei zile. Am pornit spre București, prin aeroport mergeam mai mult într-un picior. Dar apoi a fost din ce în ce mai bine. Eram bucuroasă că puteam să joc. A urmat o schimbare de tablou, s-a retras favorita 2, iar eu, care eram favorită 9, am intrat cap de serie, pe un culoar ceva mai favorabil.

Am jucat bine primele două tururi. Încă de dinainte de Elveția eram într-o formă bună și simțeam că arma mea, forehandul, era la cel mai înalt nivel. Cumva, simțeam că pot să fac chestii mari în perioada aceea. Și am câștigat, am ajuns în sferturi, iar acolo a venit domnul Ion Țiriac să se uite la meci. Vă dați seama că am avut emoții! Voiam să-i arăt ce pot. Era multă lume la meci, simțeam presiune. Dar cel mai tare sentiment era că, în momentul când eram pe teren, mă simțeam atât de bine, atât de liniștită, de parcă toate se dizolvau în jurul meu; eram ca pe o câmpie liniștită și doar îmi făceam treaba.

În finală, la fel, a venit domnul Țiriac și o grămadă de alte nume grele pe care le simți acolo. Eu zic că, din nou, am gestionat foarte bine presiunea și am avut curaj în ultimul game. Mi-a zis și antrenorul, mi-a zis și domnul Țiriac să dau în minge, să am curaj. Și aia a fost cheia. S-a întâmplat minunea!

Simți că succesul de la București, venit în contextul despre care tocmai ne-ai povestit, ți-a schimbat, într-un fel, perspectiva?

După această săptămână, cred că s-a schimbat un pic viața mea. Simt că am avut și am încredere în mine într-un alt mod. Simt că pot să fac lucruri mari sau mai mari. Sincer, înainte de turneu, am auzit la radio că la finală va veni Nadia Comăneci să facă premierea. Și îmi imaginam: „Ce drăguț ar fi să joc eu finală, să îmi dea Nadia trofeul”. Cumva, mă gândeam la finală, dar să o și câștig, a fost un pas foarte mare. Mi-a dat un plus de curaj, în general, în viață și în tenis. 

Dacă până acum tu crezi că te-a alimentat durerea – sau că din durere te-ai alimentat ca să te ridici -, ce crezi că îți trebuie de acum înainte ca să crești la nivelul la care vrei să crești? Ce calitate?

Uite că vorbind acum mi-am dat seama că exact de încrederea asta am nevoie. Și după turneul de la București a urmat o altă perioadă grea, o accidentare destul de încurcată la spate, care nu m-a lăsat să îmi fac planurile. Aveam planuri mari în America de Sud, unde jucam bine pe zgură, dar durerea mă lăsa să câștig doar un set, apoi nu mai mergea. Între timp sunt bine, e încă una dintre barierele peste care am trecut. Am fost foarte puternică, ar trebui să-mi amintesc mai des treaba asta. Am gestionat bine momentele grele din toate punctele de vedere, dar mai ales mental. Și ar trebui să mă gândesc mai des la asta, uneori mai uit cât de puternică sunt.

Spuneai mai devreme că arma ta principală e forehand-ul, și nu jocul tău variat, cum ar putea crede cei care te-au văzut în trecut. Cum s-a petrecut schimbarea asta?

Întreg anul trecut am lucrat la un forehand cât mai bun, pot face multe cu el. În acel moment, înainte de Elveția, am reușit să găsesc anumite detalii tehnice care să-mi aducă plus de explozie, de „feeling”, de control. Mai apoi, la București, am avut, nu vreau să exagerez, vreo 15-20 de winnere cu dreapta pe meci. Puteam să fac ce voiam eu cu dreapta…

E abia început de sezon. Cum te uiți la anul ăsta? Ce îți ceri?

Îmi propun să ajung cât mai repede să fiu acceptată direct la turneele de Mare Slam, să intru în acea elită despre care vorbeam mai devreme, să joc cu jucătoare de top. Urmează sezonul de zgură, care rămâne suprafața mea preferată. Și pe hard am început să mă simt mai bine, am început să schimb un pic, să fiu mai agresivă. Dar, da, pe zgură vreau să fac din nou chestii mari. Acum o să-mi iau niște zile libere să mă pregătesc, cred că am nevoie de un pic mai multă forță. Apoi, o să încep probabil cu turneele de 125 din Antalya: sunt trei, pe zgură.

Cred că e o linie foarte subțire între ce îmi doresc și unde sunt. Vedeți și voi că tenisul ăsta e foarte complicat. Dar faptul că am avut victorii la jucătoarele de Top 50 anul trecut, faptul că anul trecut am jucat prima oară toate cele patru Grand Slam-uri, faptul că o jucătoare care a pierdut la mine în primul tur la un ITF, în Portugalia, s-a dus și a câștigat apoi un 100.000 în Spania îmi arată cât de subțire e linia asta.

Lucrezi de multă vreme cu același antrenor. Cât de mult contează stabilitatea aceasta, tot mai rară în circuit?

Este prima dată când mi se întâmplă să colaborez așa de mult cu un antrenor. Sunt momente mai grele, momente mai frumoase, dar vreau să rămân stabilă, pentru că am nevoie de această stabilitate, pentru că sunt o balanță și în trecut schimbam un antrenor după 2-3 luni. Mă ajută faptul că antrenorul mă cunoaște foarte bine. Poate că încă nu se vede în clasament, dar știu că progresez. Se vede în ce am realizat, în fiecare an. O iau încet, încet, încet, că sunt din Ardeal, eu zic că nu e rău să mergi spre top în mod organic. Dacă nu acceptam asta, nu mai jucam acum. Trebuie să te accepți, trebuie să accepți că ai un drum numai al tău și să te bucuri de el.

Fotografii: Transylvania Open