Interviu 30-0 | Jaqueline Cristian: „A trebuit să învăț să merg din nou, atunci mi-am dat seama cât de ambițioasă și cât de luptătoare pot să fiu când chiar îmi doresc”

JLa 26 de ani – și la 3 ani după un moment extrem de greu – Jaqueline Cristian a fost, înainte de Transylvania Open, foarte aproape de cel mai bun loc al său în clasamentul WTA. Dar Jaq e, acum, într-un moment în care sunt lucruri mai importante decât un meci câștigat cu orice preț sau o poziție în top. Vorbește și ea, precum Ana Bogdan, despre maturizare, și o demonstrează frază după frază. Un discurs așezat, inspirat și inspirațional, cu chei de lectură valoroase despre propria-i evoluție și despre mesajul de adio al Simonei Halep, deopotrivă. Simona s-a retras, generația ei e aproape de finiș, dar, cu fete ca Jaqueline, suntem pe mâini bune: lecția despre muncă, sacrificiu și asumare merge mai departe…

Jaq, vii după o perioadă foarte bună. Ai avut un Australian Open excelent, cu un prim tur 3 la un turneu de Grand Slam. Cum te simți? Câtă încredere îți dă ce ai făcut acolo?

Mă simt foarte bine. Rezultatul de la Australian Open a venit cu multă încredere. Din păcate, am avut un setback, pentru că am răcit foarte rău. Aici s-a înrăutățit starea mea și, din păcate, n-am putut să fiu la 100%, nici pe departe. A fost un chin să mă dau jos din pat în fiecare zi. Evident, îmi pare rău, nu voiam să se întâmple asta tocmai aici. Dar ăsta e tenisul, merg mai departe.

În rest, joc bine, mă simt ok. Sunt pozitivă, încerc să îmbunătățesc cât pot de mult partea de mișcare. De aici simt că a venit plusul în Australia. Evident că totul este foarte mental în tenis și că, dacă ești bine cu capul, atunci și fizicul e acolo. Dar dacă ai un fizic pe care chiar poți să te bazezi, ajută mult capul.

Cu cine lucrezi pe partea fizică? Ce s-a schimbat din acest punct de vedere?

Lucrez tot cu un spaniol, cu Pedro Pasqua. Am început cu el de vreo 3 luni, a fost un plus pe care l-am adăugat la echipă. În rest, sunt sănătoasă, n-am probleme fizice, deci mergem înainte.

Înainte de turneul de la Cluj, te apropiaseși de cea mai bună clasare a ta. Asta după ce, acum câțiva ani, ai trecut printr-o accidentare gravă. Cum ai trecut prin povestea aceea? Te simți mai pregătită pentru următorul pas?

Chiar luna asta se fac 3 ani de la accidentare. Foarte multe lucruri s-au schimbat de atunci. M-am maturizat, sunt un pic mai conștientă de tot ce se întâmplă, văd și tenisul, și viața de pe tur un pic diferit. În același timp, perioada accidentării m-a făcut să înțeleg că tenisul nu e totul, că există viață și fără tenis. Asta îți schimbă un pic perspectiva asupra tenisului, în sensul în care te învață să te bucuri un pic mai mult de ce ți se întâmplă acum. Avem doar o carieră și nu e „a la longue”. Încerc să lucrez cu mine cât pot de mult, să îmbunătățesc tot ce se poate, de la zi la zi, atât ca jucătoare, cât și ca persoană, pentru că sunt de părere că este foarte important să fii un om bun înainte de a fi un sportiv bun.

Ai ajuns la un moment în care nu te mai mulțumesc doar un clasament, niște cifre?

Exact! Acum, poate sunt meciuri în care pierd și sunt ok cu mine și poate sunt meciuri în care câștig și nu sunt mulțumită. Aici ajungi când începi să te maturizezi și să-ți dai seama că nu e totul clasamentul și că fiecare avem drumul nostru. E loc pentru toată lumea și fiecare muncește în ritmul lui, în felul lui, în direcția lui. Mental, cam pe aici sunt…

Încerc să îmbunătățesc  cât de multe pot, să văd unde sunt lipsurile și încerc să completez cât de mult. Iarăși, sunt conștientă că e un proces continuu, în tenis n-ai cum să fii sigur de ceva niciodată. Mi s-a întâmplat asta de pe o zi pe alta, am fost pusă într-o altă situație și eram, practic, în altă viață! Acum știu că nu e nimic bătut în cuie, dar, atunci când nimic nu e sigur, totul e posibil. Și atunci trebuie să iei partea bună și să fii deschis spre orice oportunitate. Trebuie să fii pregătit. Și ca să fii pregătit e nevoie de disciplină, de rutina de fiecare zi, de o direcție bună, pentru că, atunci când vine momentul, trebuie să fii pregătit să-l iei.

În plus, contează enoooorm de mult oamenii pe care îi ai lângă tine. Noi, jucătoarele, poate suntem în filmul nostru paralel pe teren și nu vedem anumite lucruri. Și trebuie să ai pe cineva acolo care să-ți zică exact ce și cum se vede din afară și în care trebuie să ai încredere, pentru că fără încredere nu se poate. Problema în tenis este că nu sunt foarte mulți oameni pe care să poți să te bazezi. E o lume mică în care antrenorii se schimbă foarte mult între ei. Poți să-i înțelegi și pe antrenori, până la urmă este job-ul lor și e normal să schimbe jucătoarele la un anumit nivel, dar nu la nivelul la care se întâmplă în tenis.

Mi se pare că nu există stabilitate în tenis. Iar dacă te uiți la jucătoarele mari, toate au stabilitate. În top, fiecare are oamenii ei, merge cu ei „a la longue”, cu bune, cu rele, e ca într-o relație, e de lucru în fiecare zi din fiecare parte. Până la urmă, toți din echipă trag în aceeași barcă. Stabilitatea contează enorm de mult și, din păcate, aici stăm destul de prost în tenis. Nu pot să zic că e chiar problema mea, eu chiar nu pot să zic că sunt aici, în schimb, comunicarea contează enorm.

Simți că felul tău de a asculta, de a înțelege perspectiva cealaltă, s-a schimbat la tine o dată cu maturizarea?

Clar! Văd altfel lucrurile din afară, viziunea cealaltă, am început și eu să mă uit la meciurile mele, să-mi dau și eu seama de ce se întâmplă atunci când ies de pe teren, să mă auto-analizez și să mă critic, dacă e cazul, constructiv vorbind. Este un proces continuu, influențat și de ce se întâmplă în fiecare zi. Trebuie tot timpul să te adaptezi.

Vorbeai de maturizare: Ana Bogdan a folosit exact același cuvânt, evocând întâlnirea voastră, a tuturor jucătoarelor importante din România, la petrecerea sportivelor din cadrul Transylvania Open 2025.

Așa e. Am crescut, nu ne mai vedem una contra celelalte. Chiar dacă se mai întâmplă să ne întâlnim pe tabloul unui turneu, e doar un meci, nu-ți schimbă viața, nu se întâmplă absolut nimic, fiecare dintre noi are drumul ei. Mi se pare că toate am crescut, avem viața noastră, care deja care nu mai este influențată de rezultatele celeilalte, de concurența cu nu-știu-cine. Ne-am dat seama că suntem, până la urmă, toate în același mediu, în același joc și de-asta suntem mai deschise.

Suntem clar mai deschise una cu cealaltă, chiar dacă nu suntem „best friends” – și n-ai cum, până la urmă. Există o comunicare mult mai bună, mult mai matură, care aduce, automat, momente mai frumoase. Asta cred că s-a schimbat și e un lucru bun care s-a întâmplat aici, la Transylvania Open. Chiar turneul de la Cluj a contribuit la asta, ne-a adus împreună, pentru că altfel, în circuit, e mult mai greu să ne sincronizăm, are fiecare programul ei, uneori nici nu stăm la același hotel…

Gabi Ruse povestea foarte frumos despre cât de mult a însemnat pentru ea să aibă un om ca tine în evoluția ei.

Și Gabi a însemnat pentru mine același lucru, povestea cu pastila efervescentă și cu apa vine cu multă istorie în spate. Și, într-adevăr, cum a spus și ea în interviul vostru, din toată generația noastră, noi am fost cele care am rămas sus, poate și pentru că ne-am dorit cel mai mult să ajungem sus, am făcut cele mai multe sacrificii, am muncit cel mai mult. Nu știu eu acum ce au făcut celelalte fete, dar știu ce am făcut eu pe drumul meu și, bineînțeles, că pe drumul meu era și ea acolo, era normal să fie, pentru că și ea își dorea și muncea. Am avut oarecum un drum asemănător, iar concurența dintre noi ne-a ridicat.

Poate că de multe ori a fost negativă această concurență, pentru că ajungeam să ne certăm și erau niște certuri extrem de stupide (râde). Nu era nici un motiv real, era doar ego-ul nostru de a-i arăta celeilalte ce poate. Dar, dincolo de asta, concurența venea cu multă motivație, trebuie să iei ce-i bun din ea, să fii conștientă de lucrurile bune și să construiești pe ele, iar lucrurile mai puțin bune să le lași să treacă cu timpul. Acum, dacă stau să-mi amintesc de ce m-am certat cu Gabi când aveam 17 ani, nici nu mai știu. Am avut o perioadă când poate n-am vorbit una cu cealaltă 3 luni de zile! Și dacă mă întrebi acum, nu mai știu de ce, clar era la mijloc ceva foarte stupid la mijloc. Dar, chiar și când nu vorbeam, ne urmăream una pe cealaltă și eram un pic acolo și eu pentru ea, și ea pentru mine.

Cum a spus și Sorana la retragerea Simonei, se cunosc de când aveau 7 ani. Așa și eu cu Gabi, eram de aceeași vârstă și e normal să avem relația asta. Și m-aș bucura să vină din spate alte generații care să aibă ce-am avut noi.

Oricum, dacă mă uit la Anca Todoni și la generația ei, fetele de 19, 20, 21 de ani, sunt mult mai mature și mai bine îndrumate decât am fost noi la vârsta lor. Noi încă am fost generația care nu am avut foarte multă informație, nu aveai atâta deschidere, nici antrenorii nu aveau atâta cunoștințe și deschidere spre tenis. Și pregătirea fizică s-a dezvoltat enorm de mult. Tenisul crește de la an la an.

Mă gândesc cum era când am câștigat eu „Les Petits As”-ul, nivelul care era atunci față de nivelul care e acum, cum arătau fetele atunci față de cum arată acum și văd că lucrurile s-au schimbat enorm. Toată lumea face pregătire fizică bună, toată lumea știe ce înseamnă o tehnică bună și o tactică bună, toată lumea a descoperit importanța părții mentale, sunt antrenorii care îndrumă sportivele astea și care vin cu toată experiența pe care au adunat-o în toți anii ăștia, în care tenisul s-a dezvoltat, și normal să crească nivelul. Dar, în același timp, și noi trebuie să venim cu ceva în plus dacă vrem să ajungem cât mai sus.

E o evoluție continuă care se întâmplă în tenis și contează enorm de mult să ai oamenii potriviți, să ai concurența asta, să ai motivația. Altfel este extrem de greu în tenis, este o junglă!

TO 2025 a fost special și pentru că a marcat retragerea Simonei Halep din tenisul profesionist. Cum ai trăit tu momentul și care crezi că e moștenirea pe care o lasă Simona și generația ei?

A fost un moment foarte emoționant și trist în același timp. Am putut să empatizez cu toată bucuria și cu toată eliberarea pe care o simțeai în vocea ei când a făcut anunțul și am putut să înțeleg de ce s-a ajuns aici. M-am pus în locul ei de multe ori și mi-am zis că aș fi făcut același lucru. Până la urmă, cum a spus și ea, trebuie să știi când să spui stop și să te și bucuri de viață, pentru 30 de ani n-ai fost om, ai fost robot, un sportiv de cea mai mare performanță, ai făcut cele mai mari sacrificii, iar acum a venit momentul să te bucuri de ele. Mi se pare perfect normal.

Clar, este cea mai bună sportivă din istoria României și o să rămân așa foarte mult timp, pentru că este foarte greu să realizezi tot ce a realizat ea. Și-a pus amprenta în tot ce înseamnă muncă și motivație și disciplină și dedicare. Efectiv, vedeai că joacă tot timpul cu sufletul și sper ca și copiii, cei care urmează drumul ăsta și care ne urmăresc și care își doresc să ajungă acolo unde a fost ea să înțeleagă că fără dedicare, fără sacrificiu, fără muncă – efectiv muncă brută! – nu ai cum. Adică nu se poate. Nu se poate să faci și școală, să faci și sport, nu se poate să ai o viață socială bună și să le ai pe toate. N-ai cum! Așa ceva nu există. Și asta trebuie să o faci de mic, de la șapte, opt, nouă, zece ani și trebuie să începi să mergi pe drumul ăsta, bineînțeles, îndrumat corect.

Un mesaj pe care Simona l-a punctat foarte bine e în legătură cu părinții care își sprijină copiii și care vor ca copilul lor să facă performanță și să fie ca Simona Halep trebuie să înțeleagă că este foarte dur ce ne alegem noi și foarte greu și trebuie să fie acolo necondiționat. Să ai sprijinul părintelui îți dă de multe ori aripi. E cel mai important. Uneori, simți că îți dezamăgești părinții, pentru că poate părinții tăi fac sacrificii enorme, iar tu știi de ele. Fără să vrei, este o presiune pe tine. Părintele poate nu pune presiune, dar tu poți să o percepi așa. Majoritatea care așa o percep.

Este foarte important să ai familia lângă tine pe drumul ăsta. Antrenorii, echipa, sunt oameni care poate astăzi sunt, mâine nu mai sunt, dar familia tot trebuie să fie acolo necondiționat dacă sunt pe drumul ăsta, alături de tine. Chiar sper ca părinții copiilor să fi înțeles mesajul Simonei și să fie buni copiii și să-i sprijine și să-i ajute cum pot ei. Și, atunci când poate simt că nu poate să-i mai ajute, să se dea la o parte și să lase un antrenor, un specialist în domeniul ăsta, să facă chestia asta.

La tine cum a fost, cum e relația cu părinții?

Eu am fost foarte norocoasă cu părinții mei. Am fost tot timpul sprijinită, mama a mers cu mine la toate turneele când eram mică. Și-ar fi dat și haina de pe ea ca să nu-mi fie mie frig. De fapt, chiar a făcut chestia asta de multe ori! Am avut sprijinul lor 100%, dar, pe partea cealaltă, și eu eram conștientă că părinții mei făceau sacrificii. Tata rămânea acasă, nu putea să vină cu noi la turnee, cineva trebuia  să aibă grijă de afaceri și să contribuie cu partea financiară.

Recunosc, aveam multe momente în care simțeam că îi dezamăgesc și o luam ca pe o presiune pe care o puneam eu asupra mea singură, pentru că mama niciodată nu a venit să-mi reproșeze ceva. Uneori așa o percepeam, și mă durea gândul ăla, mă învinovățeam, mă inhiba în meciuri gândul ăsta. Mă uitam în stânga și în dreapta și veneam copiii care aveau mai multe posibilități. Când dacă vrei să te uiți în stânga și în dreapta, tot timpul o să vezi mai bine, nu o să-l vezi pe ăla care e mai rău ca tine, o să-l vezi tot timpul pe ăla care e mai bine ca tine.

La un moment dat, am început să vorbesc cu mama despre asta, ea a fost tot timpul foarte deschisă în legătură cu tot ce m-am dus să o întreb. Mama e prietena mea cea mai bună și pot să am o discuție cu ea despre absolut orice. Când am început să înțeleg lucrurile care se fac în spatele meu, atunci am realizat că nu trebuie să pun presiunea asta pe mine și că ei sunt acolo și mă iubesc necondiționat și fac lucrurile astea pentru că vor ei, nu pentru că le-am cerut eu. Asta este iar o mare diferență! Și atunci lucrurile se schimbă. Este foarte important în viața unui copil, a unui tânăr sportiv, să aibă parte de înțelegere a părinților. 

Dincolo de performanțele de pe teren, simți povestea asta tenisului și ca pe o aventură cu ta cu mama, cu familia ta?

Când te uiți în spate, inclusiv când aveam probleme cu piciorul și nu puteam să joc și așa și mă uitam în spate la tot drumul pe care l-am avut, nu mai conta nimic altceva. Momentele cu mama în turnee sunt momente care nu se mai întorc, o să fiu tot timpul mândră și fericită să vorbesc despre ele, indiferent de rezultate. E mai mult decât tenis.

Dacă ar fi să alegi o calitate care simți că te-a adus aici, la ce te-ai gândit prima dată? 

Clar, trebuie să muncești, trebuie să faci tot timpul mai mult, dar a fost ambiția pe care am avut-o și dorința aia de a ajunge unde mi-am dorit să ajung. Am înțeles că am ales drumul ăsta și l-aș alege de zece ori dacă m-aș mai naște într-o dată. Dar ce m-a definit a fost rutina de zi de zi și faptul că nimeni nu a trebuit să mă împingă de la spate. Era ceva ce voiam eu. Poate nu aveam aceeași dorință în fiecare zi de muncă, poate aveam și eu momentele mele de oboseală și atunci a venit plusul din partea părinților și a antrenorilor care m-au ajutat să continuu, chiar și în zilele în care era mai greu să fiu acolo 100%. A fost ambiția mea și dorința mea de a nu fi totul în zadar, de a spune ok, a meritat tot ce am făcut, am vrut să aibă un sens și am vrut ca eu să fiu ce simțeam că sunt de copil: un sportiv bun, o atletă bună, mUncitoare, cu rezultate, care știe ce vrea.

Ai avut cumva conștiența asta de mică, când ai simțit că e ceva care contează pentru tine?

Cred că a fost un mix, chiar cred că a fost un mix între rutină și dorință, muncă, oamenii pe care i-am avut în spate. Am fost destul de norocoasă cu oameni buni lângă mine, oameni care mi-au vrut binele și care au fost acolo de când aveam 4-5 ani și asta a contat, a contat foarte mult. A fost un mix de lucruri bune și lucruri mai puțin bune care au fost și care m-au ajutat în dezvoltarea mea.

Când mi s-a întâmplat problema cu genunchiul, mi-am dat seama că trebuie să o iau de la zero. Ok, ai un clasament protejat, nu e ca și cum te apuci de tenis astăzi, dar eu a trebuit să învăț să merg din nou și asta nu e ceva ce vine foarte ușor. Atunci mi-am dat seama încă o dată cât de ambițioasă și cât de luptătoare pot să fiu și atunci când chiar îmi doresc ceva cu adevărat știu clar că lucrez și muncesc în direcția aia și, în capul meu, indiferent de moment, am un obiectiv care nu iese de acolo din spatele minții, e tot timpul prezent și mă împinge în față.

Faptul că ai reînceput să mergi, să alergi, a fost un reset, un moment în care ai redescoperit cum cum ești tu?

Mi-am dat seama că tenisul nu e totul, dar e ceea ce vreau și de-aia am și muncit în șase luni de zile să mă refac după o operație după care, practic, te refaci după un an de zile. Cum a punctat și Simona, atunci când ajungi la operație, se schimbă totul. Genunchiul ăla nu o să mai fie niciodată la fel, rutina pe care trebuie să o fac, alergarea nu mai este niciodată la fel, este cu totul diferit sentimentul. Dar mi-am demonstrat și mi-am spus în momentele alea că, indiferent, chiar și așa, pot să ajung acolo unde îmi doresc și o să fac tot posibilul.

Am zis: vreau să ajung să văd unde este limita mea. Nu vreau să pun un număr, vreau doar să văd cât de mult pot să duc și, atâta timp cât fac chestia asta cu bucurie, am să merg până în pânzele albe, nu există limită.

„Transylvania Open e ca un meci de Fed Cup, doar că durează o săptămână”

Ai fost una dintre imaginile iconice ale Transilvania Open, care a ajuns la cincea ediție. Cum vezi tu importanța turneului și, dacă ar fi să alegi un moment special pentru tine care ar fi acela?

Momentul cu Draculina, cu capa de Dracula, clar este iconic! Transylvania Open înseamnă foarte mult pentru mine și cred că înseamnă foarte mult pentru tenisul românesc în general, este șansa noastră de a simți atmosfera înaltei performanțe.

Aici ai toate condițiile de la turneele importante. Sincer, nu văd nicio diferență între turneul de la Cluj și un WTA 500, chiar nu văd. Pentru sportivii din România, pentru sportivele din România cred că înseamnă foarte mult, pentru că au ocazia să vadă ce înseamnă performanța cu adevărat și nivelul ăsta la care toți vrem să ajungem când suntem mici.

E turneul meu special din an, pentru că este acasă și bucuria pe care o ai când joci în fața publicului tău e ceva minunată. Transylvania Open e ca un meci de Fed Cup, doar că durează o săptămână, provocarea e să rămâi cât mai multe zile în turneu, să te bucuri de atmosferă.

Fotografii: Transylvania Open