Indian Wells: între regula lui Rafa și demonii lui Mardy, plus diferențele dintre un campion și un challenger

| Brief:

– Mardy Fish, despre revenirea după problemele la inimă
– Indian Wells se extinde din 2014. Cum și în ce fel
– Rafa critică regula timpului și turneele pe hard
– Djokovic pierde set cu Fognini, dar ajunge la 19 victorii consecutive
– Murray, prima victorie la Indian Wells din 2010
– Cum se face diferența dintre un campion și un challenger
– Sorana, învinsă de Radwanska în meciul turneului feminin
– Rezumatele video ale zilei 

Ca aproape în fiecare an, Indian Wells nu duce lipsă de povești interesante și de meciuri captivante. Ziua a 5-a a fost presărată cu elemente din ambele categorii. Am avut parte, bunăoară, de o a doua revenire mult-așteptată. După ce, cu o zi înainte, toți fanii au stat cu ochii pe primul meci pe hard al lui Rafa, trecut cu bine de spaniol, duminică a venit rândul lui Mardy Fish să-și facă o revenire. Dat fiind contextul, e lesne de înțeles cât de emoționant și dificil, în același timp, a fost momentul pentru Mardy. Din fericire pentru el, americanul l-a trecut cu bine, câștigând în trei seturi (6-3, 3-6, 6-4, cu revenire de la 2-4 în decisiv) cu conaționalul său mai puțin cunoscut, Bobby Reynolds.

“După atâtea luni de pauză, simți că e o victorie numai simplul fapt că ai putut reveni pe teren. Sunt o mulțime de oameni care, dacă s-ar fi confruntat cu ce m-am confruntat eu, nu s-ar mai fi întors”, a spus Mardy, care n-a exclus, încă, posibilitatea retragerii după Miami. Deocamdată vrea să joace aceste două turnee, să vadă cum se simte, apoi va lua o decizie în ce privește reluarea unui program normal de turnee.  Acum câteva zile, el amintea că toamna trecută s-a retras deja de nenumărate ori în mintea sa, într-o perioadă în care, din cauza fricilor de tot felul pe care le-a experimentat, nu și-a mai părăsit decât rareori locuința. Până vom vedea ce traseu va alege Fish în lunile următoare, să-i apreciem însă curajul și puterea de a-și înfrunta demonii, într-un “meci” pe care, adesea, cei mai mulți dintre noi îl pierdem fără să apucăm să intrăm măcar în decisiv. Poate că uneori contează doar să joci tenis (a se citi să faci ceea ce-ți place) și atât. 

Dar cum viața merge repede mai departe și nu așteaptă pe nimeni, cu atât mai puțin în tenis, îi urăm succes lui Mardy și trecem rapid la partea mult mai mercantilă a întregii afaceri. Indian Wells e, mai întâi de toate, o afacere, Larry Ellison, owner-ul turneului, e un om cât se poate de priceput la asta, iar dovadă că lucrurile stau impecabil, pe lângă recenta mărire de premii pe care ATP-ul a aprobat-o, stau și lucrările de expansiune a complexului. Și așa foarte bine dotat, IW va avea o nouă față din 2014: un nou Stadion 2, cu 8.000 de locuri, extinderea și relocarea locației de producție TV, patru terenuri de antrenament noi, spații noi de parcare și o mulțime de alte noi facilități care vor face infinit mai plăcută viața spectatorilor și, mai ales, a jucătorilor. Toate astea vin după o altă serie remarcabilă de îmbunătățiri făcute în ultimii ani la Indian Wells, după ce Ellison, unul dintre cei mai bogați americani (și, pentru o scurtă bucată de vreme, în anii 2000, cel mai bogat om din lume) a devenit proprietarul turneului. Printre altele, turneul are premii totale care depășesc 11 milioane de dolari și are sistemul Hawkeye instalat, caz unic în lume, pe toate terenurile. 

Federer, Nadal, Djokovic, Azarenka și Ivanovic au fost cu toții prezenți la inaugurarea șantierului ca să dea o lopată simbolică de ajutor. Dincolo de PR-ul acțiunii, care a oferit însă câteva fotografii remarcabile, ceea ce se întâmplă la Indian Wells este, strict din punct de vedere al tenisului, o mare victorie. IW va ajunge, în ritmul acesta, probabil mai dezvoltat decât un turneu de Slam. Iar dacă se va ajunge vreodată la situația în care calendarul competițional să cuprindă nu patru, ci cinci Slam-uri, atunci nu Miami, nu Madrid, nu Roma, ci Indian Wells are cu siguranță prima șansă și primul drept de upgrade.

Sigur, asta s-ar putea să-l nemulțumească un pic pe Rafa, cel care, în conferința de după meciul cu Harrison, a făcut din nou o serie de referiri la două subiecte care continuă să-l nemulțumească: regula celor 25 de secunde și numărul de turnee disputate pe hard.

Despre turneele pe hard, Nadal a folosit aceeași retorică din alte ocazii: că sunt multe turnee pe hard, că e conștient că lucrurile nu se vor schimba la timp pe durata restului carierei lui, și că ATP-ul ar trebui să fie mai grijuliu cu efectele pe care jocul pe hard le poate avea asupra corpului jucătorilor. Ceea ce mi-a plăcut la el a fost felul în care și-a explicat poziția. A spus că victoriile importante pe care le-a obținut pe hard (Australian Open, US Open, medalia olimpică de aur de la Beijing) îi dau dreptul să aibă o părere referitoare la această suprafață și la riscurile pe care, din punctul lui de vedere, ea le presupune. Și îi mai dau dreptul să fie și atât de vocal pe acest topic. Cu alte cuvinte, spune el, Rafa nu este un soi de acrit care vorbește despre niște struguri la care nu poate ajunge. Ba dimpotrivă. Și, încă o dată, îi dau dreptate. Asta, apropo de discuțiile stârnite de suporterii care țin cu alți jucători și care văd în declarațiile lui Rafa doar un soi de pledoarie pentru ‘mai multă zgură’ (implicit, mai multe șanse pentru el). O fi și asta, evident, într-o proporție insignifiantă, însă nu e ca și cum Nadal nu s-ar fi spetit muncind din greu ca să-și adapteze și îmbunătățească jocul în așa fel încât să aibă succes și pe hard. Ceea ce, într-un final, a avut. Progresul lui pe hard este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai subevaluate calități sau performanțe din cariera lui Rafa, ceva pentru care ar trebui să primească mai mult credit. Ca atare, bine sau rău, Rafa are tot dreptul să vorbească. 

A fost mai virulent în ce privește regula timpului: “Îmi pare rău, nu pot fi de acord cu ea. Tipul care a aprobat-o nu cred că e foarte deștept, în opinia mea (nota autorului: nu îl criticați prea aspru pe Rafa pentru o astfel de declarație, sună mult mai simpatic în engleza lui, și, în același timp, aceeași engleză nadaliană face ca tonul afirmației să fie mai dur decât pare). Când joci raliuri lungi de 30, 40 de lovituri, așa cum au fost în finala AO din 2012, sau la USO 2011, cât timp ne-am odihnit acolo? Trebuie să revedeți setul trei al finalei de la US Open, din 2011, cu Djokovic. Revedeți setul acela și să-mi spuneți voi (n.a. ziariștii de la conferința de presă) dacă publicul a fost sau nu bucuros să vadă tenisul care s-a jucat atunci. Și mai spuneți-mi dacă, pe baza noii reguli, acel tenis ar mai fi fost posibil. Vă rog”.

Rafa a mai spus și că, pe baza noii reguli, arbitrii devin practic inutili. “Avem Hawkeye, acum avem cele 25 de secunde. Arbitrul? Nu știu ce mai face în scaunul lui. Nu mai are de analizat nimic. N-are decât să dea drumul la ceas și să jucăm. Puneți ceas pe teren și hai să jucăm fără arbitru, el oricum nu e suficient de bun să analizeze cât de intens e un meci sau dacă un jucător chiar trage de timp”.

Ceea ce spune, de fapt, Rafa este foarte simplu: arbitrii trebuie să facă în așa fel încât această regulă să nu se întoarcă împotriva spectacolului în sine. Ei trebuie să facă diferența între o situație în care un jucător caută diverse motive pentru a amâna reluarea jocului și o situație în care tocmai ce s-a întâmplat un schimb de mingi absolut formidabil, iar cei doi au nevoie de câteva extra-secunde ca să-și tragă sufletul. Aplicarea acestei reguli trebuie făcută mai mult în spiritul legii decât în litera ei, altfel riscăm să avem tot mai mulți jucători frustrați sau deranjați că primesc avertismentele exact într-un moment de cumpănă al meciului. E, la urma urmelor, pe undeva firesc ca în cazul în care ai de salvat o minge de set să-ți oferi câteva secunde în plus. În viața de zi cu zi cântărim un pic mai mult efectele unui acțiuni atunci când de ea depind lucruri majore, nu? De ce ar fi diferit în tenis? E o altă situație în care arbitrii trebuie să decidă în funcție de specificul acelei situații pe care o arbitrează, și nu conform unor reguli generale.

Arbitrii sunt niște persoane cu abilități intelectuale și emoționale peste medie. În plus, ei se învârt atât de mult printre jucători, drept urmare îi înțeleg și, mai ales, îi cunosc mai bine decât i-am putea cunoaște noi. N-am nicio îndoială, ca atare, că ei știu oricum ce jucători sunt predispuși la tertipuri ieftine și ce jucători întârzie reluarea jocului pentru că sunt foarte obosiți după ultimul punct, nu și-au primit mingile la timp de la copiii de mingi sau, vorba lui Monfils, transpiră mai mult și au nevoie de afurisitul de prosop. Trebuie doar să aplice aceste nuanțe pe teren așa cum trebuie, ca să nu ajungă precum în exagerarea voită a lui Rafa, adică inutili pe teren.

De altfel, am văzut deja câteva cazuri în care fie time-warningul s-au acordat după ce jucătorul respectiv a trecut de punctul greu pe care îl pregătea (ca la fotbal, când se dă cartonaș galben la câteva zeci de secunde după ce faultul a avut loc, dându-se liber jocului), fie arbitrul a purtat o scurtă discuție cu jucătorul, explicându-i ce nu face bine și unde ar putea grăbi lucrurile. Cu Novak Djokovic am văzut două exemple din cea din urmă categorie, la Dubai și la Indian Wells. De fiecare dată, sârbului i s-a spus ce anume să facă (să treacă mai repede la linia de serviciu, respectiv să ceară mai rapid mingile de la copii), iar Nole, după o scurtă discuție, a răspuns cu un foarte conștiincios, dar ferm, “OK!”, trecând fără mari sclifoseli (ai zice surprinzător pentru Nole) la treabă. Deci, se poate. În ambele sensuri, și dinspre arbitri, și dinspre jucători.

Că tot am ajuns la Novak: sârbul a bifat a 19-a victorie consecutivă cu Fabio Fognini, dar n-a fost chiar o plimbare în parc. Mă rog, a fost în primul set, un 6-0 terminat în un pic mai mult de un sfert de ceas; deci, dacă ați pus de cafea ca să rezistați mai bine nopților de Indian Wells, sunt toate șansele să fi ratat setul inaugural. Dacă, mai apoi, ați rămas pe meci, bine ați făcut, că a meritat. Simpaticul, dar atât de … diferitul Fabio, a făcut cumva și a echilibrat balanța. E de spus aici că Novak și-a format un soi de deprindere în ultimele săptămâni: începe furibund, apoi nu reușește să închidă, lăsând o portiță prin care adversarul se poate strecura înapoi în meci. S-a întâmplat și la Dubai, în câteva ocazii, și-a pierdut serviciul când servea pentru meci sau când avea break avans în setul doi, s-a întâmplat și acum, în setul doi cu Fognini, interval în care a ratat și o minge de meci. Bine, don Fabio are și el meritul lui. Printre obișnuitele-i bodogăneli, italianul a reușit să producă un tenis foarte plăcut pe finalul setului. Personaj care adoră să fie în centrul atenției, pe arenele mari, și, implicit, scoate de la naftalină și un joc mai dezinvolt, Fognini a avut răspuns la toate încercările lui Djokovic de a se scutura de el. 

Și aici e o altă discuție: Djokovic – Fognini, mai exact finalul setului doi, e încă o dovadă că în tenis, indiferent de diferențele valorice, există mai întotdeauna un moment în care, dacă faci ce trebuie și dacă se mai aliniază și planetele, acea diferență poate fi nivelată. De aia e sport, pentru că păstrează un grad (mai mic sau mai mare) de imprevizibil, iar calculele hârtiei pot fi, într-o anume conjunctură, demontate rapid. Sigur, pentru asta e nevoie să ai atitudine, să joci cu tupeu, bărbătește, să nu faci precum Chardy contra lui Nadal la Vina del Mar, de exemplu. Ceea ce Fognini nu duce lipsă, de tupeu adică. Cert e că, pentru câteva minute, Brontolo (a.k.a. piticul morocănos din Albă ca Zăpada, a.k.a. porecla lui FF) a sărit la beregata lui Nole și e plăcut de urmărit de fiecare dată o astfel de situație, pentru că în ele un campion arată de ce e campion, iar un challenger arată cam până unde se poate întinde și ce arme are și știe să folosească. Cu alte cuvinte, ambii își dezvăluie personalitatea.

Bine, de la un punct încolo, când momentul greu trece, cel mai adesea campionul răzbate, că de aia e campion. La fel și Novak, după ce a pierdut setul și a navigat printr-un început de decisiv strâns, s-a desprins și dus a fost, a doua oară n-a mai greșit. Asta este mereu nemaipomenit de urmărit la un jucător de clasa primilor patru: abilitatea de a găsi un extra-level atunci când sunt la înghesuială, când dau peste un Fognini (insert orice alt nume) care, pe o bucată a meciului, găsește un joc atât de inspirat încât ar putea produce surpriza. E momentul în care campionul vine cu ceva diferit, ridică jocul la un nivel la care outsider-ul nu mai poate ajunge.

Oarecum aceeași discuție e valabilă și în cazul lui Andy Murray. La cum începuse meciul lui cu rusul Evgheni Donskoy, așa începuseră și discuțiile despre blestemul lui Muzz de la Indian Wells. Ar fi fost al treilea an la rând în care britanicul ar fi pierdut în primul tur, o situație cumva bizară pentru un candidat la locul 1. Dar dacă în precedenții doi ani eșecurile au venit în contextul unei pene de formă și de inspirație generală, de data asta Murray își luase liber post-AO tocmai ca să pregătească dubla IW + Miami, de la care el are mari așteptări, și care i-ar putea deschide calea către locul 2, pentru început. Numai că a dat peste un adversar din cale afară de inspirat în setul 1. Donskoy, un tip cu o alură  foarte simpatică, precum un școlar foarte cuminte și silitor, la locul lui, cu o mină care transmite mult bun simț, n-a jucat deloc cu bun simț. În sensul bun, firește. Foarte talentat, cu un FH zdravăn și, în general, cu un joc de pe fundul terenului foarte solid, Donskoy l-a plimbat pe Murray în toate direcțiile, deschizând unghiuri care au produs rumoare în tribune. 5-1 cât ai zice pește. De aici au început și problemele, pentru că e mai greu să termini o treabă decât s-o începi. Evgheni, un jucător în vârstă de 22 de ani, și-a pierdut ambele break-uri, deschizând calea pentru un final de set absolut minunat. (video, la finalul articolului)

La 5-5, orice om care a văzut un meci de tenis la viața lui ar fi mers pe mâna lui Andy pentru primul set. Doar că rusul a făcut ceva mai remarcabil decât drumul până la 5-1. A rezistat asaltului lui Murray, plus nervilor produși de pierderea avansului. A salvat o căruță de mingi de break (am încetat să mai număr pe la 6), apoi a produs poate cel mai bun game al turneului de până acum: trei lovituri direct câștigătoare me-mo-ra-bi-le, una dintre ele la capătul unui rally în care s-a apărat atât de bine, în condiții de permanentă schimbare a direcției de alergare, încât Murray a simțit, inevitabil, nevoia să scape alte câteva F-bomb-uri. Schimbul cu pricina a fost încheiat cu un lob defensiv absolut entuziasmant și urmat de un FH down the line care l-a făcut pe Larry Ellison, ca să închidem cercul acestui articol, să caște gura, la propriu – vedeți în GIF-ul de mai jos, de care eu nu mă mai satur.

 Dar să porți un meci într-un ritm susținut și să îl duci până la capăt sunt două lucruri distincte, care fac, cel mai adesea, diferența între jucătorii de top 10 și cei de la locul 50 în jos. Mă rog, exceptându-l pe Ernie Gulbis, care are o viziune proprie (și corectă, în bună măsură) despre calitatea multora din Top 100. Așa și Murray, care, încet-încet, a scuturat rugina și a luat meciul de coarne. Finalul aventurii lui Donskoy a venit în setul 2, la 2-2, când, deja sub și mai multă presiune, Donskoy a greșit un vole simplu (sau așa pare de pe margine, că ar fi simplu). Break și restul a fost doar o formalitate. Ca și în cazul lui Fognini, care și-a pierdut în setul decisiv serviciul de la 40-0 pentru el, micile detalii fac marile diferențe, cel mai adesea în favoarea marilor campioni. 

Cu emoții sau fără, Djokovic și Murray merg mai departe, făcând împreună primul pas spre o inevitabilă (sau se opune cineva?) semifinală.

Încheiem cu două vorbe despre Aga – Sorana, cel mai probabil, meciul turneului feminin de până acum. Sorana a făcut unul dintre cele mai bune jocuri ale ei în 2013, dar cu Agnieskza, această adevărată formație de improvizații, cu singura diferență majoră că Aga are suficiente valențe cât pentru cinci sau șase instrumentiști, e nevoie să faci un joc perfect cap-coadă ca s-o poți învinge, ceva de genul făcut de Na Li la Australian Open. Sori a revenit de la 0-3 în primul set, pe care l-a adjudecat în tie-break, însă, pe măsură ce jocul a avansat în setul doi, trucurile Agăi au început să-și spună cuvântul, deturnând-o pe Cîrstea de la drumul inițial,  și, într-un final, în afara turneului. Sorana era cât pe ce să producă, în decisiv, o revenire fabuloasă. A reușit de la 1-5 la 4-5, dar ultimul game, cel în care trebuie să egalezi, e și cel mai greu. Radwanska s-a adunat și a închis meciul: 6-7, 6-3, 6-4. Dar nivelul a fost excelent, la fel și atmosfera, întreținută de două grupuri de fani, polonezi, respectiv români. Ca la Slam-uri. Ceea ce Indian Wells aproape că este. Acestea au fost doar câteva dintre poveștile lui. Pe restul le puteți spune chiar voi. Bucurați-vă de spectacol în continuare! 

Faza meciului: Agnieszka Radwanska

Lobul lui Donskoy în meciul cu Murray

Rezumatul Murray – Donskoy 

Rezumatul Djokovic – Fognini

Rezumatul zilei la fete