Încercatul din răsputeri al lui Dimitrov n-a fost de ajuns cu Rafa. Nadal, în semifinale la Madrid

Dimitrov, Raonic şi Nishikori au început să fie numiţi, alături de alți câțiva jucători, „the lost boys”. Pe undeva, dacă mă uit la întâlnirile directe dintre ei şi Big 3, înţeleg această etichetă, chiar dacă poate părea dură la prima vedere. Cel mai bine clasat dintre ei, Nishikori, are 4-13, al doilea, Raonic, 2-19, iar ultimul pe listă, subiectul analizei noastre, Grigor Dimitrov se prezintă după înfrângerea de azi contra lui Rafael Nadal cu un scor de 1-14. 

A fost un meci pe care nu-l pot numi decât dezordonat şi încordat. S-au făcut şi s-au pierdut breakuri,  Nadal a ratat un număr federerian de mingi de break (10), au fost puncte sclipitoare, dar au fost şi multe neforţate de partea lui Dimitrov (38), plus clasicele sale duble în momentele cele mai proaste. 

Nadal n-a jucat imparabil. Lovitura per total mai slabă azi mi s-a părut forehandul, nu prea sincronizat, cu adâncime oscilantă. Jocul de picioare iarăşi a lăsat un pic de dorit. Însă chestia cu Rafael Nadal este că indiferent cât de scăpătată îi este execuţia, ştie cu ochii închişi ce construcţie a punctului îi câştigă meciurile pe zgură. Aşa că insistă, insistă şi, mai devreme sau mai târziu, îi iese. Rafa pe zgură nu poate fi bătut la puncte, doar făcut KO. Ori Dimitrov n-a fost omul care să-l facă KO pe Nadal azi. Cu tenisul lui care nu e făcut pentru zgură, Dimitrov trebuia să aibă o inconştienţă şi o nepăsare supremă pentru a avea vreo şansă. 

Aţi observat cât de bine lovesc jucătorii după ce se termină punctul? Acele mingi ale adversarului la care arbitrul strigă „out” sau „let”, pe care unii nu le lasă să treacă ci le lovesc înapoi la copiii de mingi din partea opusă, sunt cele mai frumoase lovituri: limpezi şi relaxate, aproape niciuna nu ajunge în fileu. Te face să realizezi cât de încordaţi sunt de fapt în timpul schimburilor. E un nivel de încordare pe care trebuie să-l controleze cumva, iar unii o fac mai bine decât alţii. Azi Dimitrov l-a controlat foarte prost. Când Rafa s-a apropiat periculos de mult de recâştigarea breakului din setul doi, Dimitrov a strigat către tabăra lui: „I’m trying so hard and nothing is working!” După ce inevitabilul s-a petrecut şi Nadal a egalat, Grigor a rupt racheta. Paranteză: cât de simbolic e să–ţi distrugi propria armă? Nu-i un semnal că ai renunţat, dezarmându-te singur într-un mod atât de explicit?

Ca de obicei, răspunsurile se află sub nasul nostru. „I am trying so hard!” Dar dacă tocmai asta e problema? Domnul care a scris ”The Inner Game of Tennis” a spus-o răspicat: cel mai sigur mod de a câştiga este să nu-ţi pese prea mult să câştigi. Pare contraintuitiv, dar am văzut-o de multe ori, nu-i aşa, şi în tenis, şi în viaţă? Nonşalanţii care nu învaţă nimic pentru examen, dar reuşesc să ia notă bună pentru că mintea le e mai sprintenă şi atitudinea lor relaxată îi face plăcuţi profesorilor, sătui de feţele încercănate şi lipsite de orice haz ale plebei conştiicioase? Miserupiştii gen Fognini, care, coincidenţă oare, l-a învins pe Nadal de două ori consecutiv pe zgură anul acesta? 

So stop trying so damn hard, Grigor, că nu eşti Maria. Tenisul tău nu este bazat nici pe spulberarea adversarului, nici pe pistonarea lui până la sufocare. Acuma dacă mă întrebaţi, nu mi-e clar pe ce ESTE bazat tenisul lui Dimitrov, dar în mod sigur nu pe chestiile de mai sus.  Şi nu mă întrebaţi nici cum să faci să nu-ţi pese dacă câştigi când eşti jucător profesionist de tenis şi tenisul este lucrul cel mai important pentru tine pe lumea asta. Să găseşti ceva care să facă tenisul prin comparaţie un fel de moft? Kim Clijsters  s-a chinuit ani lungi în circuit şi-a reuşit doar un Grand Slam din cinci finale jucate. Apoi, după ce-a făcut un copil şi a revenit, a luat trei titluri de Grand Slam din trei finale jucate. Adevărul că după ce naşti un copil, să-ţi pierzi serviciul e un fleac.  

Deci, Grigor. Pentru că naşterea unui copil nu îi este foarte la îndemână, poate să dea o fugă prin nişte zone defavorizate gen Africa sau Asia? Iar dacă asta nu-l atrage, să-l observe cu atenţie pe Nick Kyrgios. A, şi să scape de reverul ăla cu o mână, că n-are nicio şansă în veci pe zgură cu el.