Început fără emoții pentru Simona Halep la Wimbledon: prima victorie pe Centre Court

Simona Halep nu a lăsat stresul, emoțiile debutului și așteptarea de o zi întreagă să o afecteze. După ce a trebuit să aștepte până spre finalul zilei ca organizatorii să decidă pe ce teren o vor repartiza, Simona a avut onoarea să-și înceapă traseul la Wimbledon pe una dintre cele mai prestigioase arene din lume. Românca s-a ridicat la înălțimea ocaziei și a dominat clar meciul cu Teliana Pereira, impunându-se, 6-2, 6-2, în un pic mai mult de o oră. 

Scriam la începutul Roland Garros, imediat după victoria categorică obținută de Simona cu Alisa Kleybanova, că am aflat cum e să stai fără griji și să asiști liniștit la cum se coace o victorie fără pic de emoții a jucătorului din țara ta. Câteva săptămâni mai târziu, situația s-a repetat aproape ca trasă la indigo. Tot turul 1, o altă arenă faimoasă, o nouă victorie clară a Simonei. Iar vechiul narativ, cel despre “începuturile lente de turneu” ale Simonei începe să fie înlocuit cu o idee nouă și mult mai plăcută; au apărut victoriile autoritare, fără consum de energie, aproape de rutină, genul de meci în care favoritul își face treaba în liniște, nelăsând nici urmă de speranță adversarului.

Mă bucur mult că s-a întâmplat ca primul meu meci de tenis văzut vreodată pe Centre Court – dacă nu cea mai prestigioasă scenă a tenisului, în mod sigur printre primele – să fie unul al Simonei. La cum au evoluat lucrurile în ultimul an, nici că se putea o simbolistică mai nimerită. Așa că ne-am făcut debutul „împreună”, la nu atât de multe zile distanță de fabuloasa atmosferă și de fabulosul tenis din finala French Open. O finală după care ea s-a recuperat în mod cert mai bine decât am făcut-o noi. 

Arena centrală londoneză e cu adevărat impunătoare, cu o atmosferă care poate fi în egală măsură sobră, intimidantă, ca la un concert rock sau exuberantă, în funcție de meci. Când e liniște, e diferită de orice altă liniște de pe un teren de tenis. Ca și cum oamenii te scrutează, te măsoară din cap până în picioare, îți scanează jocul și decid dacă ești sau nu suficient de bun cât să le capeți atenția. Când și dacă îi câștigi de partea ta, liniștea se preface într-un zumzet care ar da fiori și celui mai echilibrat dintre jucători. Înțeleg cum și de ce o arenă mare poate schimba cursul unui joc, cum poate să apese atât de mult un jucător încât să-l înconvoaie. Îl poate schimba pentru că are propria ei personalitate.

Centre Court e apăsată atât de tradiție, cât și de un acoperiș insinuant, o imixtiune tehnologică brutală, dar necesară, printre treburile tradiționaliste ale englezilor. Contrastul dintre cele două elemente e frapant. Care englezi, stricți uneori până la absurd și dincolo de el, reușesc să păstreze nealterat, în ciuda inevitabilului hi-tech, aerul atât de special al acestui turneu.

Un turneu la care sunt câteva lucruri pe care nu le poate face oricine, iar la loc de frunte este “să joci pe Centre Court”. Terenul e ca o cetate păzită cu strășnicie, în care nu intră decât cei aleși. Aerul exclusivist e bine conservat și dus mai departe, începând cu prețurile, continuând cu oamenii și terminând cu regulile, sau mai bine zis cu respectarea lor. Tone de stewarzi alerți de parcă ar păzi o graniță, nu un teren de tenis, sunt gata de orice ca să convingă un spectator mai răzvrătit să se așeze locului, la nici câteva secunde după ce omul abia a intrat. Dacă ai făcut imprudența să te așezi pe un loc care nu-i al tău, unde-ți stau picioarele îți va sta și porția de căpșuni cu frișcă. Comparativ cu legiunile de păzitori ai legii și ordinii interioare de pe Centre Court, omologii lor francezi îmi par niște poeți. Lucrurile astea contează, contribuie indirect la sentimentul celor din tribune, acela că au ocazia, de fapt șansa, să vadă ceva special. Implicit, că au filtrul și competența necesară, știu să aprecieze și să evalueze ce se întâmplă pe teren. Acolo unde covorul de iarbă arată ca o scenă pe care legenda spune că nu se poate juca orice piesă. Ca să ajungi acolo, trebuie să fi făcut ceva special.

Simona a bifat deja asta, chiar dacă nu în cel mai clasic mod cu putință. După o zi întreagă în care a stat în stand-by, așteptând să i se comunice unde va juca, românca a aflat abia cu 10 minute înainte de startul meciului că va intra pe Centre Court. Doar 10 minute timp să compileze și să fie gata de întâlnirea în premieră cu un alt public pretențios și cunoscător pe care îl are de cucerit. După Paris, Simona a debutat și la Londra la fel de convingător, ridicându-se la nivelul ocaziei cu siguranța unui veteran care a mai făcut asta în multe alte rânduri. Tenisul ei e cât se poate de potrivit pentru Centre Court, iar gazdele au remarcat asta rapid: „Simona Halep justifying all the hype”, a titrat site-ul oficial ulterior. Când a început meciul, Simona arăta deja ca și cum joacă pe iarbă și pe terenul principal de la Wimbledon de când lumea. Același tenis fără efort, fără complicații, căruia prezența gazonului îi amplifică senzația de fin, de mătăsos. Meciul, o oră și un pic, n-a fost decât un ocol către un deznodământ care devenise evident după cinci, șase schimburi. Cu nimic n-a fost pusă în pericol Simona, care și-a arătat ocazional și câteva dintre sclipirile care încep să-i alcătuiască o carte de vizită tot mai cunoscută, cu care și-a atras câteva “Oh!”-uri din tribunele populate cu destui români. Complimentul major pentru ea a fost runda furtunoasă de aplauze pe care a primit-o Pereira când a apărut pe tabelă în setul secund, evitând riscul unui set alb, care se profila la fel de amenințător precum norii de deasupra. Genul acela de aplauze înțelegătoare, de încurajare, trimise outsiderului pentru a-l ajuta să mai prelungească un pic meciul. Pereira a prins, ce-i drept, puțin curaj în ultimele game-uri, dar Simona a rezolvat scurt singurul game pe serviciul ei în care a trebuit să revină de la 0-30.

Simo a sesizat, la conferința de presă, greutatea personală a momentului: “A fost foarte frumos pe teren, nemaipomenit, m-am bucurat mult de fiecare moment. Sunt fericită cu felul în care am jucat, a fost o experiență foarte frumoasă. E un turneu special, tot ce se întâmplă aici e diferit, jucăm toți în alb, nu sunt sponsori pe teren, au reguli foarte stricte. Nu e ușor să ajungi să joci pe Centre Court, mă bucur că eu am avut șansa și că am putut să joc și bine. A fost un start perfect, mai cu seamă că primul tur e mereu dificil”.

A vorbit apoi despre postura de cap de serie 3 și despre obiectivele ei la Wimbledon: “E un pic de presiune, într-adevăr, dar nu vreau să mă gândesc la presiune, ci la ce am de făcut pe teren. Nu e ușor, dar tocmai de aia e frumos. Am mereu un obiectiv în minte, pe fiecare zi am un obiectiv pentru care lupt. Vreau să joc cât mai multe meciuri aici, dar nu e simplu, așa că mă limitez să iau totul pas cu pas”.

Dar Wimbledon e specific și prin imprevizibil, nu numai prin tradiție și clasă. Într-un turneu în care surprizele pot să apară de oriunde, Simona înțelege perfect că nu există garanții. “Am încredere în mine, dar orice meci pe care îl voi juca aici va fi greu. Poți să te aștepți la orice, poți să bați pe oricine și să te bată oricine. Nu-mi rămâne decât să joc ceea ce știu eu mai bine și ceea ce trebuie pe această suprafață. E greu de spus cât de departe o să ajung și ce o să fac în turneu. Dacă s-ar putea, eu aș vrea să câștig toate meciurile și toate turneele”, zâmbește Simona.

Ignorăm cu toții a mia întrebare venită de la un domn englez pe eterna temă a operației și trecem cu toții la următorul adversar: Lesia Tsurenko, pe care Halep a bătut-o de trei ori.

„Am jucat cu ea anul trecut. Joacă plat, razant, va fi dificil. Am o victorie contra ei pe iarbă. Știu cum joacă și o să încerc să pregătesc mâine la antrenament. Am încredere pentru meci și în șansa mea, și o să încerc să câștig, pentru că pentru asta muncesc”. Simona explică apoi că are și un alt fel de a privi iarba: are… alergie la ea, așa că se luptă cu niște dureri de cap din pricina asta.

Joi, în turul doi, serialul Simona la Slamuri continuă. Wimbledon e ultimul Slam la care Simona încă n-a ajuns în săptămâna a doua, așa că să ne pregătim cu toții să reintrăm, încet-încet, în atmosfera de Grand Slam. Să ne adunăm, deci, puterile, să ne regrupăm, să ne regăsim senzațiile, superstițiile și obiceiurile care au însoțit parcursul Simonei de la Paris. Nu de alta, dar sunt toate șansele să ne aștepte încă un traseu lung, captivant și plin de bucurii. Nu de alta, dar începe să devină o obișnuință, și e una din cale afară de plăcută.