În ritmul vieții și al tenisului. Povestea Martinei Trevisan, jucătoarea care a înțeles, după multă suferință, cât de important e să-ți dai timp să-ți găsești propriul ritm

La 15 ani, Martina Trevisan era considerată una dintre cele mai promițătoare junioare și i se prevedea un viitor strălucit: ajunsese în semifinale la Roland Garros și Wimbledon în proba de dublu la juniori și se apropia de intrarea în top 500 WTA la simplu. Doar că, din acel moment, totul s-a schimbat pentru ea. Cariera ei se terminase înainte de a începe. 

În 2009, anul în care a reușit să intre în clasamentul WTA, tatăl ei a fost diagonsticat cu o boală degenerativă, iar echilibrul din familia ei, și așa firav, s-a rupt complet. Boala tatălui ei, neînțelegerile cu mama sa, dar și faptul că era încă tânără și nu știa exact cum să gestioneze acele probleme, au determinat-o să se schimbe. Iar această schimbare a fost una a extremelor. De la o jucătoare care își dorea să aibă succes cu orice preț, crezând că așa se vor rezolva problemele în familia ei, a devenit o persoană care urăște tenisul, dorindu-și să devină invizibilă, pentru a atrage atenția, fiind diagnosticată mai târziu cu anorexie. 

Povestea ei are multiple semnificații și reprezintă o lecție cap-coadă, pe care ea și-a dorit să o spună tuturor ori de câte ori a avut ocazia – fie prin diverse eseuri, fie prin rezultate, declarând la Roland Garros, unde a făcut turneul carierei, că rezultatele reușite de ea acum, venind atât de departe și ajungând în sferturi, e un mesaj pe care vrea să-l transmită tuturor persoanelor care suferă în aceste momente: să nu renunțe, oricât de greu le-ar fi. ,,Să nu renunțați niciodată”.

E despre un succes prematur, slab gestionat. E despre ritm și cât de important e să crești și să te dezvolți în ritmul tău, ca om și apoi ca jucător de tenis. E despre cunoaștere – cunoașterea propriului corp, cunoșterea propriei persoane și a ceea ce poți fi (sau nu) capabil să faci. E despre legături și despre cât de important e să ai alături de tine oamenii potriviți. E despre timp – și despre cât de important e să-ți oferi timp în orice faci. Și în final e despre faptul că oricât de adâncă ar fi groapa în care cazi, e posibil să te ridici și să-ți (re)capeți echilibrul. Dar ca asta să se întample, e la fel de important să ceri ajutor și să nu renunți. 

*

Pentru că era considerată o junioară de excepție – iar ea știa asta – , Trevisan a început să-și pună, singură, o presiune enormă pe umeri, în speranța că asta va schimba puțin lucrurile acasă. A crezut că rezultatele ei vor fi leacul pentru familia ei. ,,Eram tânără și talentată. Și am început să intru într-o goană a mea de a culege toate fructele chiar înainte ca pomul să aibă timp să se înrădăcineze bine în pământ.

Am început să mă antrenez intens. Chiar și atunci când, cu siguranță, aveam nevoie să fac altceva. Chiar și atunci când poate ar fi trebuit să merg, pentru câteva ore, la o plimbare cu prietenii sau pentru a mă odihni. În interior, eu simțeam că am o responsabilitate – responsabilitatea de a juca tenis bine. De parcă devotamentul meu față de tenis ar fi putut vindeca cumva rănile întregii familii. Eu trebuia să fiu leacul – și asta mă făcea să mă simt bine”, scria ea pe The Owl Post, o platformă din Italia, în care campionii își scriu propria poveste. 

Dorința ei de a performa și de a deveni mai bună, la doar 15 ani, a dus la saturație. Și-a dorit prea mult, dar a obținut prea puțin. Și-a dorit ca prin ceea ce face ea pe teren să-și țină familia neatinsă, dar fără a obține ceva concret. Efectul obținut a fost invers și s-a reflectat tot pe teren: a început să urască tenisul și tot ce trăise până în acel moment. ,,De la jucătoarea care se antrena non-stop, am început să transform câteva zile libere de pauză în șapte zile libere. Mi-am lăsat racheta în dulapul de acasă și nu am mai vrut să învăț nimic despre tenis. Am spus stop. Eram o tânără de 15 ani care dorea să trăiască exact ca o tânără de 15 ani, încercând să recuperez tot ceea ce simțeam că am pierdut în anii precedenți: fără reguli, fără să-mi fac griji că am întârziat la antrenamente, fără să fie nevoie să-mi ascund mușchii antrenați în cămăși largi și confortabile. Simțeam că mă schimb – și fizicul meu se schimbă odată cu mine. M-am simțit liberă și am crezut că, în sfârșit, am recâștigat controlul asupra vieții mele.” 

În realitate, nu era un control recâștigat asupra vieții ei. Ceea ce trăise, la o vârstă atât de fragilă, o destabilizase și o făcuse să-și piardă echilibrul. ,,Trăisem niște lucruri care mă destabilizaseră. Tatăl meu a fost diagnosticat cu o boală degenerativă și acest lucru l-a făcut din ce în ce mai puțin prezent în creșterea mea. Nu a fost ușor apoi să o văd pe mama reconstruindu-și viața de zi cu zi cu o nouă persoană, care făcuse parte mereu din viața mea, dar într-o altă lumină. Eram furioasă pe ea și nu știam altă armă care să o rănească decât dragostea ei pentru mine. M-am luptat împotriva a tot ce-mi reprezenta trecutul de atlet, pe care toată lumea își pusese speranțe și ambiții”. 

Pentru că nu a reușit să fie leacul familiei ei, și-a dorit să șteargă tot ce făcuse până atunci, inclusiv urmele lăsate de sport asupra corpului ei. Și-a canalizat toată furia spre mama ei, încercând să-i transmită un semnal, că are nevoie de ea și de sprijinul ei. ,,Am început să-mi urăsc corpul muscular și mi-am impus diete, suficient cât să supraviețuiesc: 30 de grame de cereale și un fruct seara. Îmi era suficient să mă ridic în picioare și să o îngrijorez pe mama, care era în stare să fugă și să culeagă piersici din copaci doar pentru a mă vedea mâncând ceva. În capul meu, ca un paradox, aveam impresia că numai prin dispariție oamenii ar putea să mă vadă cu adevărat. Să se intereseze de mine, să aibă grijă de mine”.

Toate aceste alegeri au transformat-o din nou pe Trevisan – de data asta și la exterior. Atât de rău încât nici măcar ea nu s-a mai putut recunoaște, ajungând în situația în care s-a trezit că trebuie să lupte pentru viața ei. Și a făcut-o. A cerut ajutor, s-a internat într-o clinică pentru a se vindeca de anorexie, încercând să-și ofere o nouă șansă la viață. ,,Când m-am internat la clinică, am fost reeducată să mănânc, să fac pace cu rănile mele. Să apreciez noul meu corp, să îi iert pe cei care au greșit și să îmi găsesc timpul pentru a face lucruri pentru mine.”

Lupta ei cu propriul corp, cu ea însăși și cu tot ceea ce i s-a întâmplat a durat mai bine de patru ani. Din decembrie 2009, Martina a renunțat complet la tenis și nu a mai jucat niciun meci oficial până în mai 2014, când s-a reîntors în circuit fără a mai avea clasament, gata să înceapă un nou capitol al noii sale vieți. ,,Aproape fără să-mi dau seama, m-am trezit din nou cu o rachetă de tenis în mână. Am început întâi să antrenez, astfel încât să am puțină independență financiară, dar și să împărtășesc pasiunea pentru tenis cu alți oameni. Și apoi, inevitabil, am început să concurez din nou. Bineînțeles că nu mai eram la fel – și am plătit prețul pentru modul în care îmi abuzasem corpul multă vreme. Dar am avut sprijinul multor oameni care m-au întâmpinat înapoi cu brațele deschise și care m-au însoțit spre o viață nouă”. 

Din 2014 și până în prezent, Trevisan și-a clădit, încet, dar sigur, cariera și clasamentul, urcând până aproape de Top 150 WTA. Talentul nu dispare. Anul acesta, ajunsă deja la 26 de ani, Martina a început să depășească câteva bariere importante: a câștigat trei meciuri în calificări la Australian Open și și-a asigurat, în premieră, prezența pe un tablou principal la un Grand Slam. Acest rezultat i-a permis să fie, de asemenea, prezentă pe tablourile principale la Acapulco și Monterrey (turnee WTA, de categorie International), desfășurate în februarie și martie 2020, urmând ca pentru următoarele cinci luni de zile – odată cu oprirea tenisului – să lucreze intensiv la pregătirea fizică, prin skype cu preparatorul ei fizic, dar și la nivel mental, cu un psiholog. 

S-a întors pe teren în august, la Palermo, unde a ajuns pentru prima dată în sferturile de finală ale unui turneu WTA. Câteva luni mai târziu, să facă turneul carierei la Roland Garros. Am putut-o vedea aici trecând de calificări și, mai apoi, reușind o serie impresionantă de victorii, care a dus-o până în sferturile de finală: Camila Giorgi, Cori Gauff, Maria Sakkari (după două mingi de meci salvate), Kiki Bertens. 

La mai bine de 10 ani distanță de când era văzută drept una dintre cele mai promițătoare junioare, Trevisan a confirmat, în sfârșit, acele așteptări și la seniori. Zece ani mai târziu. 

După lupte dure, cu ea și corpul ei, și-a găsit drumul – într-un ritm al ei, fără grabă și fără să dispere, muncind în fiecare zi, luptându-se ani de zile să adune punct cu punct în turnee ITF pentru a-și îmbunătăți clasamentul și având credința că, la un moment dat,  va veni și momentul ei. Pentru că, spunea ea, dacă a fost o lecție pe care a învățat-o în acea perioadă dificilă a vieții ei, aceea a fost că oamenii trebuie să învețe să-și aștepte momentul potrivit:

“În natură, totul este guvernat după propriul său ritm. Natura își ia timpul necesar pentru a face ceea ce trebuie să facă. Nu se grăbește, dar nu e nici calmă. Nicio albină nu și-ar permite vreodată să critice o floare care nu și-a umplut încă petalele cu nectar. Nicio crisalidă nu se rupe prematur pentru a da naștere unui fluture. Natura știe să aștepte momentul potrivit și poate că ar trebui să învățăm cu toții ceva din asta. Am putea afla, de exemplu, că nu toți adolescenții cresc la fel, că nu toți sportivii au aceleași interese. Unii, poate, au nevoie de puțin mai mult spațiu pentru a crește.”