În apărarea Unchiului Toni

Că Rafa Nadal traversează o perioadă de criză știe toată lumea tenisului. Criza asta nu este însă una de apendicită (ca aceea suferită la finalul sezonului trecut) sau una determinată de alte suferințe fizice (cum i s-a întâmplat de numeroase ori de-a lungul carierei), ci o serioasă accidentare mentală, o gravă criză de încredere. 

L-am urmărit de multe ori pe parcursul primei jumătăți de sezon cum căuta cu disperare soluții și spera să recâștige starea de grație care l-a propulsat în glorie și-n clasa de elită a tenisului mondial. Am văzut în limbajul corpului lui și-am auzit din icnetele lui rugăciunea “Vamos!” de zeci de ori, inclusiv în momente în care totul era practic dus pe pustii (cum au fost, de exemplu, la recent încheiatul Wimbledon, auto-încurajările dinaintea ultimului ghem al meciului cu Dustin Brawn, pierdut categoric pe serviciul jamaicanului german). Din păcate pentru el, Rafa s-a rugat în zadar: Zeul tenisului nu l-a mai ascultat, sancționându-l probabil pentru păcatul de a fi luat prea des în deșert numele trimisului Lui, Roger Federer.

Nu știu care ar fi soluția pentru această criză. Sper că nu “Rafaexit”, deși sunt mulți cârcotași care invocă asta. Cred, de asemenea, că nu idea revoluționară de a încerca să joace cu dreapta. Și mai sper că rezolvarea stă nu în sugestia lui McEnroe ca Rafa să-și schimbe, “naibii” (“damn”) antrenorul. De fapt, trebuie să mă auto-denunț, această din urmă propunere este cea care îmi motivează prezenta intervenție și despre ea aș vrea, naibii, să vorbesc.

Îmi amintesc cu această ocazie de o impresionantă întâmplare povestită în autobiografia lui Rafa. Într-o seară, întors victorios de la un turneu național de juniori, puștiul Rafael și-a chemat amicii din Manacor să facă cinste cu un suc, o prăjitură și-o lambadă. Cum serbarea risca să se prelungească după ora normală de culcare a campionului, Unchiul Toni, vecin cu familia nepotului, a bătut la ușa fratelui și a început să protesteze. În fața rugăminților mamei și ale tatălui (lasă-l bre, e și el copil, se mai pot face excepții, în fond a câștigat, ce mai contează o noapte în plus sau în minus ori un antrenament ratat?), Unchiul Toni a cerut organizatorilor turneului proaspăt câștigat de nepotul lui numele tuturor campionilor din ultimii douăzeci de ani. După ce a primit lista, a studiat-o atent și le-a înmânat-o părinților: Ei, zice autobiografia lui Rafa că ar fi întrebat unchiul lui, ce nume de pe listă vă atrage atenția? Cine dintre foștii campioni a confirmat? Fratele și cumnata au dat din umeri, resemnați. Motiv pentru care Toni ar fi intrat în camera lui Rafa și ar fi scos din priză casetofonul care anima mica petrecere de copii. Gata, e destul, mâine avem antrenament. Vom celebra abia după succese adevărate.

Nu evoc întâmplarea asta pentru a arăta cât de bun antrenor sau pedagog este Toni Nadal (de altfel, ea nici nu este neapărat un indiciu în acest sens). Am povestit-o pentru că ea a fost prima care mi-a venit în minte când am auzit sugestia marelui campion american și, cu ea în minte, pledez în fața unui tribunal imaginar pentru clientul meu, la fel de imaginar, Unchiul Toni, omul care l-a învățat pe Rafa ce înseamnă munca, anduranța, suferința, sportivitatea și succesul.

Onorată Instanță,

Prin sugestia pe care i-o face lui Rafa și prin implicita acuzație pe care o aduce clientului meu, domnul procuror McEnroe arată că nu-i cunoaște nici pe nepot, nici pe unchi și habar n-are ce a însemnat și înseamnă relația lor pentru tenisul mondial și istoria lui.

Să nu vă imaginați că o să vin în apărarea Unchiului Toni cu informații statistice care-l plasează pe primul loc în ierarhia antrenorilor din toate timpurile, dat fiind numărul de trofee cucerite de elevul său (nu asemenea statistici sunt relevante în fața domnului procuror McEnroe). Nu, nu o să vă plictisesc cu cifre, raționamente tehnice, argumente comparative extrase din raportarea la alți antrenori sau cu date referitoare la efectele negative ale schimbărilor de antrenori în acord cu modificările fazelor lunii.

Nu. În apărarea virtuală a lui Toni Nadal o să vin cu o povestioară, cu un protest și cu un oftat.

Întâi, povestioara. Ea e cea care, de altfel, m-a montat s-o fac pe avocatul virtual al Unchiului Toni. Întâmplarea întâmplării, s-a nimerit să văd finala de la Wimbledon, în barul unui hotel din Olomouc, alături de fostul mentor al lui Djokovic, Marian Vajda, venit în superba localitate cehă ca antrenor al fiicei lui la un turneu de tenis (turneu la care Natalia Vaidova a pierdut în sferturi). Fiind singurii telespectatori din bar, am intrat în vorbă. De ce nu sunteți în loja lui Nole?, îl întreb eu. Complicată treabă, îmi zice, prefer să nu vorbesc despre asta, că mă amărăște prea tare. Vă întreb, zic eu, pentru că nu prea am înțeles ce caută acolo Becker. (Vă asigur că l-am provocat pe subiect nu pentru a-l flata în mod gratuit, ci pentru că eu cred realmente că decizia lui Nole de a-l coopta pe Boris are, în principal, rațiuni de marketing). Nici eu nu înțeleg, a venit răspunsul lui Vajda. Și apoi, continuarea: Înainte de orice, nu înțeleg întrucât, cu mine sau fără mine, cu Becker sau fără Becker, Novak știe bine ce are de făcut în teren. El știe, știe, știe exact, you know what I mean? Vă asigur că pricepeam, iar din oftatul care a însoțit răspunsul și din încurajările aduse fostului lui elev în fața televizorului (dobre!, dobre! la fiecare reușită importantă a sârbului), am înțeles și marele regret al lui Marian Vajda că el nu e acolo, că locul lui e uzurpat de altcineva mai “titrat”, că nu e drept ca el, mentorul lui Nole din anii ascensiunii și confirmării sale ca mare campion să fie dat la o parte. Nu, nu e drept deloc, mi-am zis. Cu ce naibii și damn e mai antrenor marele jucător Becker decât micul jucător slovac dat la o parte ca pe un neavenit la masa celor bogați? Vă mărturisesc că niciodată nu l-am privit pe Marian Vajda cu mai mare simpatie și înțelegere. Și da, întâlnirea asta mi-a amintit de Unchiul Toni și de sugestia titratului John.

Protestul. Felul în care titratul John a înțeles să-și formuleze sfatul m-a scos din sărite. Aha, carevasăzică, conform lui, cea mai bună opțiune a lui Rafa ar fi să-și schimbe antrenorul, dar nu oricum, ci damn, naibii, dracului o dată. În traducere, bă Rafa, tu chiar nu observi ce vede o planetă întreagă că toate necazurile ți se trag de la boșorogul ăla bătrân care te ține în pătuțul de copii și-ți dă cu jordia peste degete când vrei să sari afară și să te emancipezi? Caută-ți dracului pe altcineva, ce naibii, că doar ești băiat mare, nu ne mai exaspera atâta pe noi, celebrii, cu expiratul de uncheș. Nu vezi că, damn, ăsta-i trendul? Ia-mă eventual pe mine, că-s tot stângaci, și-n plus, știu și engleză. Să-mi fie cu iertare vă rog, titratul John e mitocan.

În fine, oftatul. Ceea ce nu pricep titratul John și alți tenismenologi din clasa lui este, cred, că relația dintre Rafa și Toni nu este reductibilă la un raport jucător-antrenor, ucenic-mentor sau nepot-unchi. Este mult mai mult decât toate trei laolaltă și tocmai asta o face specială și indestructibilă. E o fabuloasă relație încărcată de istorie și viață, de succese și căderi, de speranță și disperare, de nervi și frustrări, trudă comună și de anduranță. Peste toate astea însă, e o relație marcată de multă dragoste: când l-am văzut, în repetate rânduri, îmbrățișându-l pe Toni după o mare victorie (o îmbrățișare mai specială chiar decât pentru părinții lui aflați în lojă) mi-am dat seama că Rafa e un mare norocos pentru că are, în viață, o călăuză care-i este și un mare prieten. E posibil ca, într-o bună zi, Rafa să decidă să meargă de unul singur, fără îndrumător. Mă îndoiesc însă că-l va înlocui vreodată pe Unchiul Toni cu altcineva, pentru că nu cred că ar face față poverii unui asemenea gest blasfemiator.

Sunt motivele pentru care, dacă aș fi în poziția să-i dau sfaturi titratului John (știu, evident, că nu sunt), l-aș sfătui pe titratul John să-și schimbe, naibii, mama.