Impresii de pe terenuri, sau de ce nu sunt în Top 10 jucătorii care nu sunt în Top 10

Monsieur Roland Garros, îmi placi din nou. Mulţimea („Suivez la foule!”, sfat primit acum câţiva ani de la un gardian pe Stade de France, este şi acum principala mea regulă de orientare în teren) nu mai este enervantă, ci simpatică, meciurile nu mai sunt prea multe, ci atatea cât trebuie, cozile acceptabile, preţurile abordabile şi limba franceză, în loc de agasantă, a devenit iar melodioasă.

Ce înseamnă să intri în a doua săptămână cu un scop pe care să-l aştepţi cu nerăbdare. 

Acum, că suntem cu toţii relaxaţi, să vă povestesc ce-am mai văzut în ultimele zile în afara meciurilor româneşti de simplu care au ţinut afişul pentru noi. 

Ieri am revenit pe Bullring, prima dată după meciul Alexandrei Dulgheru. De data asta, am stat chiar lângă teren, pe laterală, împreună cu o gaşcă de ziarişti italieni care îl susţineau pe Bolelli contra lui Ferrer. Trebuie să spun că, până acum, italienii câştigă detaşat concursul „Ce popor îşi susţine cel mai mişto favoriţii”. Am văzut setul doi şi trei, când Simone a jucat magistral, ca un jucător de top 10. Italienii erau în extaz: „Grande Simo!” „Forza!” şi apoi între ei, mulţumiţi: „Il nostro Soderling!” 

De la câţiva metri, un meci de ATP este aproape înspăimântător prin fizicalitatea lui. Jucătorii fornăie ca nişte cai de curse şi sunt la fel de impresionanţi ca prezenţă. La televizor nu pare, dar David Ferrer este un specimen fizic absolut redutabil: compact, lat în spate, muşchii gambelor cred că sunt deja oţel. Când loveşte, suflă din rărunchi, când greşeşte primul serviciu mârâie gutural, când este surprins de o scurtă, aleargă spre ea scoţând o serie de „oh, oh, oh”. Concentrarea lui mentală este impecabilă – cred că dacă stadionul ar fi lovit de un meteorit, el ar observa ultimul. Şi, de asemenea, mai este ceva, ceva ce-i dă posibilitatea să fie unde este în clasament: abilitatea fantastică de a controla mingea din alergare, din poziţii incomode şi defensive. 

Simone Bolelli, de cealaltă parte – te întrebi „Cum de nu e top 10?” – are nişte lovituri extraordinar de agresive, un rever cu o mână excelent şi un fizic impresionant. Meciul lor a fost o trufanda faţă de precedentul, dintre Chardy şi Goffin, în care belgianul s-a ofilit ca o floare. De data asta, francezii au avut ocazia să savureze un meci care opunea doi jucători cu stiluri diferite – cele mai bune meciuri acestea. Am ieşit după ce Bolelli a câştigat şi al treilea set, crezând că gata, micul David şi-a găsit nănaşul. „Numai să nu i se termine lui Bolelli benzina”.  20 de minute mai târziu, ajunsă în centrul de presă, arunc într-o doară un ochi pe scoruri şi rămân cu gura căscată: Ferrer câştigase setul patru la zero şi fugea deja şi cu decisivul. Bănuiesc că de asta Bolelli nu este în top 10. 

După ce am ieşit de pe Bullring, am poposit oleacă în Place des Mousquetaires, care era plină de cetăţeni lungiţi ca şopârlele la soare, urmărindu pe un ecran gigantic meciul dintre Gasquet şi Anderson, de pe Chatrier. Lângă mine, doi stewarzi, probabil într-o pauză, se uitau şi ei la meci. Gasquet tocmai egalase la seturi, dar atmosfera din tribune era mai degrabă potolită. „Le public est de merde” zice unul enervat, „nu fac nimic, uită-te la ei. Nici nu se compară cu publicul de aseară de la Monfils”. „Da, dar nu este acelaşi public”, observă celălalt. Da, acesta este publicul înstărit de weekend, care poate să facă rost de bilete sâmbăta şi duminica pe Chatrier, dar care nu este neapărat cel mai dedicat când vine vorba de susţinerea jucătorilor. Trag două concluzii din acest dialog: faptul că francezii consideră o datorie patriotică susţinerea cât mai gălăgioasă a favoriţilor, şi apoi, contează foarte tare în ce zi şi la ce oră ai meciul. Poţi să câştigi purtat pe aripi de un public de fani hardcore sau poţi să joci cu senzaţia că lumea a aţipit în tribune. 

Dacă tot suntem la terenuri şi consideraţii de timp şi loc, să remarc că şi ora şi vremea pot juca un rol esenţial în temperaţura emoţională a meciului. Înainte de meciul de dublu al lui Florin din turul trecut, m-am postat pe terenul 16 şi am prins şi sfârşitul dublului feminin de dinainte. Jucau surorile Rodionova, care au o reputaţie mai puţin măgulitoare în circuit pentru…competitivitatea lor. Sfârşitul meciului a fost pe măsură: tirade, nervi, certuri cu arbitrul. Au câştigat până la urmă, într-un iureş de emoţii. Câteva minute mai târziu, cu un cer înnorat deasupra şi un vânt rece care începuse brusc să sufle, au intrat pe teren Florin şi Rohan, amândoi în negru. Parcă eram dintr-o dată pe un alt teren. Toată emoţia şi avântul a trebuit reconstruite de la zero. 

Oricum, să fii spectator pe un teren secundar este un pic suprarealist. Te uiţi în faţa ta şi vezi un teren de tenis identic cu cele din Complexul Tei de exemplu. Doar că pe teren, la câţiva metri de tine, joacă dublu Martina Hingis, multiplă câştigătoare de Grand Slam şi ce e mai incredibil este că ţi se pare complet normal! Meciurile feminine văzute de aproape au o cu totul altă energie decât cele masculine: sunt mai graţioase, mai line, nu sunt la fel de abrazive. Fetele se mişcă mai curgător, cu mai puţină energie aruncată în jur, chiar dacă efortul lor este maxim. Irina Begu îmi vine în minte la această categorie. Nu-ţi dădeai seama cât efort depunea decât între puncte, când o vedeai respirând adânc şi ştergându-se obosită pe faţă. Bencic – Hantuchova a fost iarăşi un meci în care atletismul a fost mascat de supleţe şi graţie. 

Nu este surprinzător că jucătorii spun că fiecare meci este diferit. Aş merge mai departe şi aş spune că fiecare meci poate să pară ca fiind parte dintr-un turneu diferit, atât de mult se pot schimba circumstanţele din jurul lui. Fiecare jucător va reacţiona în felul lui la aceste circumstanţe, dar cred că cei mai buni, cei care reuşesc să termine turnee învingători, sunt cei care se ridică deasupra condiţiilor şi îşi impun ei propria stare de spirit asupra lor. Gasquet i-a implorat pe organizatori să nu-l pună pe Chatrier. Federer pe de altă parte intră pe Chatrier, dihania sonoră şi ameninţătoare, cum intră la el acasă în sufragerie. Mai lipseşte să-i pună organizatorii o canapea in loc de scaun şi să-i dea o telecomandă ca să schimbe postul pe ecranele alea gigantice în pauze. 

Azi, poeţii de la centrul meteo anunţă vreme înnorată „all the day”, iar după amiaza, ploaie. Bănuiesc că acei ce vor învinge astăzi va trebui să-şi facă ei singuri vremea frumoasă.