Imn Fedalului
”Nous aurons pour nous l’éternité
Dans le bleu de toute l’immensité”
(Edith Piaf – Hymne à l’amour)
În 2011, m-am dat jos din expresul Fedal. S-a întâmplat în stația Roland Garros, după ce Federer îl învinsese în semifinale pe un Djokovic literalmente invincibil în acel an. În finala contra lui Nadal, după un început irezistibil, Federer a ratat o minge de set la 5-2 cu un out milimetric. După ce Nadal a revenit și a câștigat primul set cu 7-5, am închis televizorul. ”Câștige cine-o câștiga, pe mine m-au pierdut de mușteriu”, a spus exasperat fanul Federer din mine. Acolo au luat sfârșit toate relațiile mele partizane cu jucătorii de tenis. “Nimeni nu merită nivelul ăsta de anxietate”, am bombănit.
M-am ținut credincioasă departe de Fedal până când colegul Codruț Baciu m-a convins prin 2013-14 să mă trezesc în crucea nopții pentru un meci de-al lor de la Indian Wells, altă tristețe unidimensională care n-a făcut decât să-mi întărească convingerea ”never again”.
În ultimii doi ani și ceva, începând cu acea faimoasă finală la Australian Open din 2017, Fedalurile au căpătat o nouă dinamică pe hard, unde Federer a mișorat prin câteva victorii prețioase ecartul. Nu m-am dat nici atunci peste cap de bucurie. Era interesant de privit de pe margine nebunia care cuprindea planeta câ