Idei post-US Open: unde suntem și încotro ne îndreptăm după ultimul Grand Slam al anului

2016, anul Kerber

Carierele în tenis o cotesc foarte brusc deseori, și în bine și în rău. În tenisul feminin, pe cât de rapid au ieșit anul acesta Sharapova și Azarenka din conversație, pe atât de rapid a intrat Kerber. Titlul de la Australian Open a fost o mare surpriză; faptul că Angelique a sărit și ultimul pârleaz, cel al finalei, s-a datorat atât noii ei filozofii de joc, dar și clătinării Serenei sub povara așteptărilor istorice. Totuși, nu m-am așteptat ca Angie să înceapă să domine circuitul după Australia; doar mă mai fripsesem cu finaliste și câștigătoare de Slam care în lunile următoare s-au dizolvat. După ce mi-a confirmat suspiciunile printr-o primăvară așa și așa pe hard și un sezon de zgură al cărui singur punct de vârf a fost titlul de la Stuttgart, finala de la Wimbledon mi-a ridicat din nou sprâncenele. Acolo însă, Angelique nu a mai avut un aliat în suprafață, cum fusese la Melbourne. Iarba iubește tenisul Serenei și jocul lui Kerber părea că va fi pus la locul lui în restul anului la fel cum fusese pus la locul lui în finala de la Wimbledon: până la urmă, ce era Angie dacă nu un counterpuncher un pic tunat? Totuși, acele mici ajustări produseseră deja efecte mari și pe teren, dar mai cu seamă asupra psihicului ei. Tot Roddick: ”Acel 5% în plus la încredere este diferența între două Slamuri și zece Slamuri.”

Și la New York, Angie a crezut în ea mai mult decât noi. Deși cap de serie 2, cu un titlu și o finală de Slam anul acesta, Kerber nu era considerată printre favoritele la titlu. Am găsit un tweet mai vechi în care niște bloggeri și fani făceau pronosticuri pentru USO. Din nouă oameni, nimeni n-a menționat-o pe Kerber câștigătoare: trei au zis Serena, patru Madison, unul Simona și unul Garbine. Poate lumea o credea obosită după Rio, poate credeau că este o câștigătoare întâmplătoare de Slam, poate credeau că suprafața e la NY este prea rapidă pentru tenisul ei (breaking news: toate cele patru Slamuri au suprafețe mult mai omogene decât ne închipuim noi). Cert este că lucrurile s-au schimbat după acest al doilea Slam câștigat. Unul poate să fie o întâmplare, dar două? Nu prea. După nouă luni, Kerber are deja o carieră de Hall of Fame: două Slamuri și o finală, un argint olimpic și locul 1 mondial. Da, 2016 este anul ei și dacă își va păstra corpul și mintea la locul lor și nu se întâmplă nimic neprevăzut, anul viitor poate continua în același fel. Kerber se profilează ca o adevărată rivală pe termen lung pentru Serena. A cărei replică o aștept cu mare nerăbdare.

Serena Williams, idolul imperfect

Serena este deja pe tărâmul legendelor. La acest USO a fost prima dintre jucătorii de tenis (femei ȘI bărbați) care a atins 308 victorii la Grand Slamuri. Să ne acordăm câteva momente pentru a procesa enormitatea chestiei. Următorul după ea este Roger cu 307, apoi Navratilova, Evert, Graf, Venus și Connors. Până la sfertul cu Simona, ea era singurul om din turneul feminin și masculin care nu-și pierduse deloc serviciul. Este o situație ingrată. Serena Williams este deja o legendă, dar trebuie facă în continuare lucruri foarte omenești pentru a menține acest statut: să câștige accidentată, să gestioneze enervări provocate de întrebări tâmpite la conferințe, adversare care abia așteaptă să-i ia scalpul și aceeași rutină de aproape 20 de ani.

În aceste condiții, nu mi se pare întâmplător că stagnează acum la egalitate cu Graf și la numărul de Slamuri și la numărul de săptămâni consecutive pe locul 1. Este simbolic că jucătoarea care a împiedicat-o să obțină aceste două recorduri este tot o nemțoaică. Însă oricât credit îi dau lui Angie pentru progresul său remarcabil, nu doar ea a împiedicat-o:  nimeni nu poate s-o împiedice cu adevărat pe Williams să facă ce vrea ea pe teren, atunci când joacă bine. Însă aici e marea bubă; nici corpul Serenei nu e imun la trecerea timpului și la eroziunea provocată zi după zi de circuit. Anul acesta i-a venit greu să joace suficiente meciuri la acel nivel la care n-are nimeni ce-i face. Iar la Slamuri? A pierdut două în finală și un al treilea în semi, împiedicată fie de probleme fizice sau de povara istoriei.

Este o chestie grea aceasta, a fi în teritorii neexplorate. Nu mai e nimeni în față, nu mai există repere, nu mai există borne de depășit. Și mai e o întrebare: vrea Serena cu adevărat să fie cea mai bună din toate timpurile? Este o onoare incredibilă, dar și o povară, povara de a fi simbolul suprem în tenis. Serena nu este un om perfect, nu este Roger Federer, cu educația lui solidă de alb înstărit, cu siguranța unei familii și țări excelente. Serena este opusul lui Roger: venită din ghetou, discriminată și hulită probabil la fiecare pas al vieții sale timpurii, cu un temperament care a călcat de multe ori în străchini, fără rafinamentul cosmopolit și multilingv al lui Federer. Omul Serena are niște bagaje. Nu mă mir că pe undeva ezită în a face pasul ultim, care ar pune-o deasupra tuturor celorlalte femei care au jucat vreodată tenis. E foarte mult, pentru că acest lucru o va sui pe un piedestal toată viața ei (uitați-vă la Nadia) și pe un piedestal nu prea e loc: nu va mai putea să facă niciun pas greșit fără să simtă consecințele. 

Românii

Știu că asta cu ”n-am avut noroc” e mioritică și suprafolosită când nu e cazul, dar tragerea de la fete chiar le-a sabotat pe românce. Simona a prins un culoar oribil, iar restul au fost obligate să se măcelărească între ele sau au pierdut repede (cazul Irinei) sau relativ repede (Horia). Contextul contează și uite că e al treilea Slam în care înclină balanța în defavoarea Simonei (AO – boală, RG – meci pe două zile, în ploaie, USO – Serena în sferturi). Da. Știu că dacă Simona era cap de serie 4, poate se schimbau lucrurile, dar nu era o garanție. Acum, și meciurile astea teribile sunt bune: o pun la încercare, scot ce-i mai bun din ea. Ultimul set cu Babos și al doilea cu Serena au fost poate cel mai bun tenis feminin de anul acesta, și printre cele mai bune din cariera ei. Chestia care rămâne este că nu are resurse să facă atâtea seturi la rând în care să dea în minge cot la cot cu jucătoare big hitter. Nu mai zic de Serena, care e big hitter și big server.

Roddick a comentat primele două seturi din meciul contra Serenei și a fost interesant de văzut schimbarea lui de atitudine. Evident, prieten din copilărie cu Williams, a început prin a ține cu ea. Era de asemenea puțin zeflemitor când vorbea de diferența evidentă dintre efortul necesar celor două combatante pentru a câștiga un punct. Serena defila cu așii, Simona trebuia să facă trei, patru lovituri câștigătoare pentru a închide.

Pe măsură ce setul doi avansa și Simona lupta cu toate resursele, Roddick a devenea din ce în ce mai impresionat. A început să o laude că a stat în meci și nu a renunțat să caute soluții. Ba mai mult, a început să caute și el soluții la întrebarea ”cum o bați pe Serena?”. Interesant ce-a remarcat. În primul rând, a spus că toate jucătoarele au nevoie de ceva ajutor de la Serena pentru a o bate. Apoi a mai observat că indiferent ce plan i-ar sugera Simonei, e o diferență imensă între a avea un plan și a-l executa. ”Da, poți să-i spui că trebuie să servească mai bine cu primul sau să o miște pe Serena și s-o prindă pe contre pied, dar să execuți așa ceva timp de două ore nu este ușor.”

Unde este Simona după acest ultim Slam al anului? Într-un loc mult, mult mai bun decât era la începutul anului, asta e sigur. Nu are de făcut decât să continue să lupte, să joace, să se păstreze în conversație, acolo în ultimele faze ale turneelor. Și să aibă oleacă de noroc cu contextul.

Stan Wawrinka, underachiever sau overachiever?

Îl ştiţi cu toţii pe Stan Wawrinka: băiatul acela tăcut care a avut ghinionul să se nască în aceeaşi ţară şi în acelaşi timp cu un anume Roger Federer. Faţă de motan, lat în piept, cu o barbă rară şi rever ca laserul, expert în a pierde meciuri de cinci seturi la Slam-uri şi a trece apoi prin conferinţe de presă în care toată lumea îl întreabă ce mai face Fed.

Mulțumesc lui Alex23, căruia îi revine meritul că a săpat și a scos la lumină acest paragraf scris de mine în 2013. Tot el a remarcat că e prima carieră a lui Stan rezumată în patru rânduri și acest rezumat e bun de pus în ramă. Sunt de acord: ar trebui să fie reminder pentru toți nemulțumiții de acum (care dacă mai fac fițe LI SE VA LUA DARUL ). Eu sunt fericită pentru ce a realizat Stan (depinde și cu cine-l compari, dacă-l compari cu Federer, va ieși prost, dar dacă-l compari de exemplu cu Gulbis, Stan e premiant cu coroniță). În ultimii trei ani a luat câte un Slam pe an, pe suprafețe diferite, două la Djokovic. Trei Slamuri din trei încercări, tot atâtea câte are Andy din 11 încercări și Murray trage la galere din 2008 încoace. Chapeau. Eram mai fericită dacă Wawrinka avea trei Slamuri din șaptefinale? Sincer nu m-ar fi încălzit prea tare… Când se trage linie, doar titlurile contează, știm doar cum merge istoria tenisului.

Magnus Norman a fost întrebat recent cu ce l-a ajutat pe Wawrinka și a răspuns că Stan avea loviturile, el doar a contribuit la nivel mental. Dar, a precizat el, ”Stan deja hotărâse să facă pasul când m-a contactat pe mine”. Cu alte cuvinte, atunci când elevul e gata, apare și profesorul. Wawrinka luase hotărârea să treacă la următorul nivel și să devină un jucător mare, Norman nu a făcut decât să canalizeze de această hotărâre.

Wawrinka nu e nici underachiever, nici overachiever, ci achiever. În condițiile lui și la momentul când a fost pregătit, he achieved the hell out of every Slam final he played. Ca și Fed, ca și Djokovic, ca și Rafa, doar că un pic mai târziu decât ei. Și nu avem de unde ști dacă se va opri aici. 

It used to be said Murray not Big Four because he hadn't won a Slam. Now Stan can't be Big Five because he doesn't win much except Slams. 🙂

— Kamakshi Tandon (@Kamakshi_Tandon) September 12, 2016

Rafa și declinul

Joacă Rafael Nadal bine? Da. E încheietura pe calea cea bună? Da. Are în continuare ambiție și dorință? O, da. Atunci de ce nu mai închide meciurile mari, de ce și la Rio și la New York a pierdut meciuri strânse, meciuri încleștate, care erau specialitatea lui pe vremuri? Martina Navratilova, cea mai longevivă jucătoare de tenis, a făcut o observație interesantă despre jucătorii la apusul carierei. ”Mereu ne închipuim că inabilitatea de a închide meciuri dure este cauzată de lipsa de experiență și li se întâmplă de obicei doar jucătorilor tineri.” Se pare că și jucătorii care sunt în ultima parte a carierei se confruntă cu această problemă. După înfrângerea contra lui Pouille de la USO, Nadal a spus că deși a jucat bine, i-a lipsit ceva pentru a câștiga. Este același lucru despre care vorbește Navratilova? Dacă da, este posibil ca Nadal să nu-l mai găsească, sau să-l găsească, dar nu destul de des pentru a mai câștiga meciuri dure de cinci seturi în a doua săptâmână a unui Slam, ca pe vremuri? Da, este posibil. Csf ncsf.

Tineretul

Ca de obicei, a fost amestecată treaba. Kyrgios și Thiem au abandonat devreme accidentați: primul din cauza lipsei de fitness, al doilea din cauza excesului de meciuri anul acesta. Zverev a pierdut în turul doi la Evans (care era să-l scoată în turul următor și pe Wawrinka), Tiafoe l-a scăpat din mână pe Isner în turul unu, Goffin a pierdut în primul tur la mai tânărul Donaldson, Coric a abandonat și el în primul tur. Dar pentru fiecare dezamăgire, a fost câte o surpriză plăcută. Jack Sock l-a scos pe conaționalul și tânăra speranță Taylor Fritz și apoi a surprins pe toată lumea învingându-l pe Cilic în trei seturi. Kyle Edmund l-a scos pe Gasquet în primul tur și pe Isner în al treilea, pierzând la Djokovic. Cel mai impresionant dintre toți a fost însă Lucas Pouille, care a câștigat două meciuri consecutive de cinci seturi, la Bautista-Agut și Rafael Nadal (acesta din urmă considerat meciul turneului de multă lume). A rămas fără suflu în sferturi (previzibil), dar Pouille are multe, multe lucruri care îl recomandă pentru o carieră strălucită: joc variat, minte sprintenă, atitudine bună pe teren. Și un salt de 150 de locuri în ultimii doi ani.

La fete, un nume (relativ) nou a ajuns departe, chiar în finală (Pliskova). Altă participantă merituoasă a fost croata Konjuh (sferturi). Naomi Osaka mi-a plăcut mult, are un joc tare periculos; păcat că s-a dezintegrat contra lui Keys. M-a dezamăgit Madison, care a supraviețuit norocos în două meciuri și apoi a pierdut sec la Wozniacki în optimi. Garcia are rezultate mai bune la dublu, la simplu a pierdut clar la Radwanska în turul trei, de la Bencic nu aveam așteptări după revenire, Kasatkina și Ostapenko au dispărut și ele devreme din peisaj.

Pliskova are 24 de ani, dar am trecut-o la nume noi pentru că a pătruns în top 10 abia anul trecut. Cincinnati e primul ei titlu Premier și acest US Open e primul Slam la care avansează în săptămâna a doua. Când am vorbit cu ea la Cluj, la Fed Cup, m-a surprins plăcut: este o fată deșteaptă, articulată și realistă. Era chiar după ce Angie făcuse nefăcuta și o bătuse pe Serena la AO; am glumit și i-am zis că e simplu s-o bați pe Serena, totul e s-o prinzi în ultimele faze ale unui Slam. Karolina a râs, dar poftim că peste o jumătate de an o bate pe Serena în semifinala de la US Open. Asta e undeva între ”a nimerit orbul Brăila” și ”gura mincinosului adevăr grăiește”. Nu victoria ei, predicția mea. 

Renăscuții: Del Potro, Wozniacki, Sevastova

Tenisul are nevoie de personalități și jocuri diferite pentru a fi interesant. De aceea salut revenirea în activitate și/sau la nivel înalt a celor trei. Del Potro a avut un parcurs foarte bun de la revenire: i-a învins anul acesta pe Djokovic, Nadal, Wawrinka, Thiem, Ferrer, Bautista-Agut, Dimitrov și Simon. Cei care mai vreți ceva variație și pericol la nivel înalt în ATP, rugați-vă să-l țină încheietura, pentru că este singurul lucru care îl desparte pe Delpo de categoria ”giant killer”, unde în afara lui Wawrinka cam bate vântul.

Wozniacki e un caz interesant. Jocul ei o recomandă pentru undeva între locul 5-20 (tenisul este un sport care răsplătește constanța, nu spectacolul): cele 67 de săptămâni petrecute pe locul 1 au fost rezultatul unui vid de putere și al participării la nenumărate turnee mici și mijlocii. Neobosita Caro, cu avantajul tinereții de partea sa, a adunat astfel destule puncte, însă nu și victorii importante. Iată o statistică dură: cât timp a fost nr 1, Wozniacki a bătut O SINGURĂ jucătoare de top 10 în Slamuri. Clasată pe 74 la acest US Open, Caroline a bătut două într-o săptămână (Kuznetsova și Keys), premieră în cariera sa. Este Wozniacki cu jocul său bună pentru ecosistemul tenisului? Vom afla în curând. Bântuită de gândul retragerii înainte de acest USO, semifinala reușită o va face să se răzgândească sigur.

Sevastova, deja la a doua carieră, a preluat ștafeta de unde o lăsase conaționalul Gulbis. Nu atât în ceea ce privește jocul (Sevastova nu rupe mingea, ci o plasează cu ușurința înșelătoare a celor dăruiți cu mâini dibace), ci în ceea ce privește discursul și emoțiile de pe teren. Articulață, haioasă și cu o engleză foarte bună la conferințe, Anastasjia este deseori în pragul plânsului pe teren. Suflet abisal, deh. Dacă faci abstracție de monologul shakespearian constant, tenisul ei este o plăcere de privit când merge. A scos-o pe Garbine și pe Konta înainte să se lovească de zidul Wozniacki.

Gael Monfils a redevenit Gael Monfils

Momentul de care mi-era teamă, când La Monf avea să scoată limba la toată lumea și să râdă de noi că ne-am lăsat duși de nas de recenta lui seriozitate pe teren, a venit în semifinala cu Novak: tenis bizar, huiduieli, ”un spectacol teatral deosebit” în cuvintele lui Djokovic. Djokovic, care, exasperat, și-a rupt tricoul la un moment dat pe teren și a jucat un punct cu pieptul dezgolit, ca țăranii obidiți din picturile lui Octav Băncilă. Iată o imagine pe care nu o vezi deseori în acest sport dichisit. Asta se întâmplă când Federer absentează: se duce de râpă tot decorul. Glumesc (parțial).

Absența lui Federer

Nu ne-a omorât, dar nici nu a trecut neobservată. Mai ales că Roger a avut grijă să ne aducă aminte ce mult ne duce dorul prin prezența constantă din social media, lansările de produse și evenimentele corporate la care a tot luat parte înainte de startul turneului. Federer e făcut să fie star, nu-i nicio îndoială. Chiar și după ce se va retrage, sunt sigură că va fi prezent în ochiul public constant, așa că nu vom intra niciodată în vreun sevraj. Cât privește tenisul, asta e altceva, dar vom avea cu ce ne umple timpul. În cuvintele lui Andy Roddick: ”Federer e ca Mick Jagger. Dar și restul Rolling Stones sunt destul de meseriași.” Până una alta, la fel ca starurile rock, Maestrul ne amenință cu un turneu mondial de pomină în 2017.

Turneele premergătoare Slamurilor, relevante și irelevante în același timp

Campioana de la Cincinnati a făcut finală la US Open, campionul a fost eliminat în turul trei de Jack Sock. Marin Cilic a avut în primele două meciuri la New York statistici mult mai bune decât în 2014, anul când a decimat tabloul. Și apoi a fost expediat în trei seturi fără să opună cine știe ce rezistență. Observăm, a câta oară, că în prima săptămână nu poți câștiga un Slam, poți doar să-l pierzi (și încă repede). Deducem apoi că turneele pregătitoare sunt indicatoare ale performanței la Slamuri pentru unii jucători și pentru alții nu. Chestia e că niciodată nu știm cu exactitate care-s unii și care-s alții (în afară de Wawrinka, ha). Dar d-aia ne și uităm: nu există scenariu scris dinainte.

Andy Roddick, jurnalist și trend setter

Roddick e pentru mine cel mai bun analist de tenis dintre foștii jucători mari. E drept, e mai proaspăt în această meserie și n-a avut timp să se uzeze ca McEnroe, Wilander et co, dar în opinia mea are o minte analitică peste toți colegii lui. Aceasta este cuplată cu o disponibilitate de a spune lucrurilor pe nume care poate fi considerată arogantă pe alocuri. Mie-mi place pentru că aproape tot ce spune, plăcut sau nu, este trecut prin filtrul experienței sale de jucător. Or, spre deosebire de colegii săi mai bătrâni, experiența sa este mai relevantă pentru că este recentă: circuitul de acum nu se compară cu cel din anii 70 sau 80. Pe lângă că e relevant, Roddick are umor și nu ezită să facă primul mișto de el dacă situația o cere. Mostră: un comentator pe Periscope spune că Andy este supraevaluat (comentatorul vorbea despre Murray). Roddick: ”Sper că vorbești despre mine, nu despre Andy Murray.”

Pe lângă că spune în 10 minute mai multe lucruri interesante decât McEnroe, Wilander și Evert în două ore, Roddick inovează și în domeniul formatului jurnalismului sportiv. Omului nu-i pace să călătorească și are un copil mic acasă, deci profită de uneltele erei digitale fără fasoane sau griji legate de formate și prezentare. La Wimbledon, Andy a început să comenteze meciurile live pe Periscope, din propria sufragerie. La USO, deja transmisiunile sale erau sprijinite de ditamai sponsorii. Roddick știe că mintea și numele lui sunt esențiale, restul sunt detalii. Cu doar un laptop (sau telefon, pentru că a făcut niște transmisii și din complexul de la Flushing Meadows), Andy a reușit să fie nu doar relevant dar și super captivant: a făcut previewuri, a comentat meciuri, a răspuns la întrebări despre câte-n lună și-n stele de la utilizatorii Periscope și a schimbat deja felul în care lumea percepe comentariul unui meci de tenis.

a lot of neon at the #USOPen this year… everyone has to dress like a parking cone pic.twitter.com/QiD4AJWZ8L

— andyroddick (@andyroddick) September 3, 2016

Moda

Echipamentele Nike au fost cam lipsite de imaginație la acest US Open, cu excepția kitului de seară al Serenei care a fost mortal. Cineva glumea că cei de la Nike și-au folosit toată inspirația pentru rochia de Wonder Woman a Serenei și pentru restul jucătorilor au folosit niște markere fosforescente. Adidas în schimb a recuperat terenul pierdut anul acesta: puncte bonus pentru designul pantalonilor scurți ai Simonei și puncte bonus Simonei că i-a purtat în loc de fusta corespunzătoare. Adidas de bine de rău a avut-o pe Angie câștigătoare la fete, dar Nike a avut-o doar pe Serena în semifinalele feminine, iar la băieți, numai companii japoneze: Uniqlo, Yonex, Asics. Încă o chestie care începe să prindă în tenis din ce în ce mai mult este echipamentul de compresie. De la șorturile camuflate sub pantalonii scurți, s-a trecut la pantaloni lungi (frații Bryan i-au folosit în meciuri) și mâneci (anul trecut Raonic și Kyrgios, acum Serena). Se pare că ajută atât la funcționarea mușchilor în meciuri, cât și la recuperare.

Acoperișul

Inaugurat anul acesta, acoperișul de pe Ashe a rezolvat o mare problemă (ploaia) și a creat altele. Prima este umbra, care pică în forme ciudate pe teren în timpul meciurilor din sesiunea de zi. Să zicem că nu-i așa de grav, jucătorii se vor adapta până la urmă. Un alt efect secundar pe care nu l-au prevăzut mulți este zgomotul publicului și al ploii, pe care acoperișul îl amplifică atunci când este închis. Lucas Pouille a declarat că nu se mai auzea pe sine când striga ”Allez!” în vacarmul din meciul cu Rafa. Și alți jucători s-au plâns, arbitrii au făcut numeroase apeluri către public, dar nu publicul este problema. Mă îndoiesc că anul acesta spectatorii au fost mai gălăgioși decât de obicei, doar că acum se aude totul mai tare. Culmea, se aude și când stadionul e semi-gol, pentru că suprafețele goale amplifică ecoul. De asemenea, cineva a observat că la meciurile plicticoase gălăgia e mai mare pentru că oamenii vorbesc mai mult între ei. Pentru la anul, USTA are temă să convoace niște experți în izolare fonică și să vadă cum remediază problema. E mai ușor de făcut decât să se asigure că fiecare meci e interesant.

Best of the rest

#Monfils #USOpen pic.twitter.com/K8wvAQhRQ2

— doublefault28 (@doublefault28) August 29, 2016

#Monfils pic.twitter.com/xgM9vCIfZQ

— doublefault28 (@doublefault28) August 29, 2016

Jo-Wilfried Tsonga est pas mal non plus en revers à une main ! #hotshot #usopen (vidéo : Eurosport) pic.twitter.com/rPekvbhJIh

— We Are Tennis France (@WeAreTennisFR) September 1, 2016

#Fognini pic.twitter.com/e4DCdUORhT

— doublefault28 (@doublefault28) September 2, 2016

Court 17 FOR THE WIN@marcosbaghdatis @ryanharrison92 #USOpen pic.twitter.com/gTewuceKhc

— ESPNTennis (@ESPNTennis) September 2, 2016

#Sock pic.twitter.com/EIpIaNDgZd

— doublefault28 (@doublefault28) September 2, 2016

pic.twitter.com/OUcD8qcRbT

— doublefault28 (@doublefault28) September 3, 2016

:)) pic.twitter.com/zRuoTAc8OT

— doublefault28 (@doublefault28) September 11, 2016