Highway to Hell. Cu Rafa Nadal şi, mai ales, cu Novak Djokovic

În cinci ore şi 53 de minute, oamenii ajung dintr-un colţ al lumii în altul, cu tot cu escale. În cinci ore şi 53 de minute, se rezolvă probleme şi se creează altele, se fac şi se desfac afaceri, prietenii şi rivalităţi. Cinci ore şi 53 de minute e cam cât timp îşi permite pentru somn omul modern al anului 2012, înghesuit de un job, două vieţi, trei reţele sociale şi o mie de obligaţii. Şi, cum spunea cineva pe Twitter, există relaţii sentimentale care durează mai puţin de atât. Corect.

În acelaşi interval de timp, Djokovic şi Nadal au ales să intre încă o dată în istorie. În fapt, cei doi, alături de marele lor rival, Roger Federer, sunt de ceva vreme acolo. Şi-au făcut culcuş călduros şi confortabil şi se joacă, într-o dezordine scandaloasă, cu recordurile, cu locul 1, cu fanii. Iau cifrele şi le trosnesc de toţi pereţii, aruncă pe jos tablourile predecesorilor şi nu mai lasă pe nimeni să se joace cu jucăriile lor. Şi, când se plictisesc de victorii obișnuite, decid să rescrie istoria în câte o confruntare epică.

După 5 ore şi 53 de minute de tenis autentic, de dramă şi de întrebări, măcar un lucru e cert. Sunt multe lucruri care se pot spune despre Novak Djokovic, dar, după ziua de azi, cu greu îi mai poate contesta cineva autoritatea. Tenisul masculin e acum terenul lui de joacă.

Și asta în condițiile în care Djokovic a câştigat un meci absolut colosal, deși a dat senzația că mai avea măcar un etaj mai sus la care să-și urce nivelul, dacă era nevoie.

A fost nevoie de un efort supraomenesc din partea incredibilului Rafa ca finala, devenită echilibrată abia de la finalul setului patru încolo, să nu se termine cu o înfrângere incontestabilă, în numai patru seturi. În setul 4, la scorul de 5-7, 6-4, 6-2, 4-3 şi 40-0, jurnaliştii acreditaţi pe Rod Laver puseseră deja titlul şi se pregăteau să strângă; în mod normal, totul urma să fie gata în câteva minute. Probabil câțiva dintre ei și-au ratat deadline-urile în seara asta.

Din disperarea înfrângerii al cărei miros se simțea aproape, Rafa a făcut cinci puncte colosale. A egalat la 4-4, apoi a izbucnit, pur şi simplu, cu o descătuşare emoţională cum nu l-am mai văzut poate din 2005 sau 2006. Anii lui frumoşi, în care purta pantaloni trei sferturi şi tricouri fără mâneci, iar tenisul lui era exploziv şi atât. Rafa anilor 2010-2012 e mai serios, mai încruntat, obsedat de cum să-i găsească iar punctul nevralgic lui Djokovic, pe care, acum fix un an, îl conducea cu 16-7 la meciuri directe. Acum e 16-14, iar ultima înfrângere probabil că doare mai mult decât toate celelalte 13 la un loc. Ar fi durut şi mai mult însă, dacă se termina în acel set patru.

Ce-a fost până la acel scor e aproape inutil de povestit. Un prim set mai degrabă neinspirat din partea amândurora, lung, dar fără ceva special. L-a câştigat Rafa, dar sentimentul a fost că meciul e abia la început. Apoi au urmat două seturi cu acelaşi scenariu ca în 2011, cu Nadal ţintuit la 3 metri în spatele terenului, incapabil să joace ceva care să-l deranjeze pe Novak, cel care începuse meciul frustrat de propriile greşeli şi imperfecţiuni, dar pe care l-a calmat fiecare game trecut cu bine. 

Singura lovitură cu care spaniolul şi-a pus adversarul în încurcătură în seturile 2 şi 3 a fost forehand-ul inside-out, pe care însă a apucat să-l folosească destul de puţin. În rest, presiune fantastică pe al doilea serviciu al său, lipsă de idei, un spin ineficient, cum e mereu în faţa lui Nole, şi un set trei aproape deprimant pentru fanii unui Rafa complet depăşit, mai cu seamă pe plan mental.

Revenim. În loc de 6-3  şi game over încă din setul 4, Rafa s-a dezlănţuit. A scos afară toată frustrarea acumulată în interiorul lui şi şi-a atras tribuna de partea lui. Apoi a venit ploaia. O pauză care te-ai fi aşteptat să îi strice clipa ibericului. N-a fost aşa, iar Rafa a continuat la acelaşi nivel, împingând în tiebreak un set pe care nimeni nu i l-ar mai fi atribuit. A făcut şi acolo minuni, întorcând de la 3-5, şi abia atunci a căpătat finala un aer special.

Ruleta rusească a setului decisiv a întors, însă, meciul la acelaşi deznodământ pe care i l-am bănuit cu toţii în setul 4. Rafa a muşcat primul, a făcut break şi a condus cu 4-2. Ar fi fost finalul unei reveniri incredibile, punctate de ceea ce Rafa trebuia să joace tot timpul, dacă Nadal n-ar fi cedat break-ul în game-ul imediat următor. Finalmente, după cele 5 ore şi 53 de minute, a fost tot Nadal cel care a capitulat. Agasat de retururile din nou foarte deranjante ale sârbului, Rafa a avut probleme pe fiecare serviciu, ca şi în seturile anterioare, sfârşind prin a-l ceda pe cel de la 5-5.

În rest, concluziile sunt aceleaşi. Djokovic nu poate fi bătut cu un joc mai degrabă defensiv, şi aici Nadal trebuie să continue să se îmbunătăţească. A făcut-o deja, jocul său a căpătat noi valenţe ofensive, a obţinut mai multe puncte cu serviciul. Dar trebuie să continue să se îmbunătăţească. E motivul pentru care Federer  (care trebuie să se fi simţit răzbunat, culmea, de unul dintre cei care i-au administrat una dintre cele mai dureroase înfrângeri, cea de la US Open 2011) îi pune mereu mai multe probleme lui Nole decât Rafa. Djokovic nu poate fi bătut nici dacă te iei cu el la trântă fizică şi te aştepţi ca, la un moment dat, să cedeze. Era să leşine cu Ferrer, dar a câştigat fluierând. Părea că va cădea lat pe teren cu Murray, dar a câştigat în patru ore şi 40 de minute. Şi, într-un final halucinant, tot el a rămas în picioare şi după cele aproape 6 ore cu Nadal: 5-7, 6-4, 6-2, 6-7(5), 7-5.

Cu ceea ce poate fi bătut Djokovic este atitudinea şi maniera în care Nadal a jucat de la acel 3-4 şi 0-40 şi până la final. O determinare fantastică, pasiune, explozie, curaj, totul pe cartea atacului. Ce-i drept, sârbul a găsit răspunsuri şi pentru astea, dar, preţ de câteva zeci de minute, totul a fost în balanţă, şi puţin a lipsit lui Nadal să o răstoarne definitiv în favoarea lui.  

Tenisul rămâne un sport mai întâi mental, şi abia apoi fizic. Corpul va ajunge să facă exact ceea ce îi comandă mintea, de aceea Rafa are nevoie de un alt plan de joc contra lui Nole, de aceea n-a putut trece de barajul sârbului, pentru că, în aproape 3 seturi şi jumătate din 5, nici măcar n-a crezut atât de mult cât trebuia să creadă că poate face asta, că poate câştiga. Nole, cel în a cărui fortăreaţă era şi a şi rămas Cupa, n-a trebuit să vină cu nimic nou. Ca şi Murray, Nadal pleacă învins şi convins, a şi spus-o, că a dat tot ce putea ca să câştige. Şi aşa şi e.  A dat totul şi mai mult decât atât. Dar tot n-a fost de ajuns. Vă daţi seama cam ce înseamnă asta pentru mândria sârbului, cel care, ceva minute mai târziu, la petrecerea staff-ului, cânta, emblematic pentru felul în care a trecut prin acest turneu, “Highway to Hell”.