Günther Bosch a fost, pentru o clipă, cel mai bun antrenor din lume. Poate lăsa ceva și tenisului din România?

Când a împlinit 80 de ani, la început de martie, numele lui Günther Bosch a apărut din nou într-o presă germană de sport care nu l-a uitat, oricum, niciodată: Günther Bosch, antrenorul cu care adolescentul Boris Becker a câștigat de două ori Wimbledon-ul; Günther Bosch, unul dintre cei mai importanți oameni dintr-un tenis german care suspină mereu după Steffi Graf și Becker; Günther Bosch – comentatorul de tenis, expertul la care ziariștii germani apelează cu regularitate. Dar pe cât de cunoscut e Bosch în țara lui de adopție, pe atât de necunoscut e în România natală. Aici s-a scris puțin despre el, realizările și “moștenirea” lui – o temă care-l preocupă tot mai des zilele astea: poate lăsa ceva și tenisului din România?

*

Articolul a apărut în revista 30-0 Pe Curat, Ediția 2017; cu ocazia sărbătorilor de iarnă, îl oferim cadou tuturor cititorilor 30-0. Dacă vrei să citești și alte asemenea articole, ia-ți unul dintre ultimele 40 de exemplare disponibile din 30-0 Pe Curat, separat sau la pachet cu albumul Simona de păstrat.

*

Clubul de tenis Rot–Weiß Berlin, ultimul loc în care Günther Bosch a antrenat pe cineva, e un loc special pentru cultura tenisistică din Germania. Construit cu câțiva ani înaintea secolului XX, Rot–Weiß (Roșu-Alb) rămâne și azi un hibrid între tenisul romantic și tenisul de acum. Un întreg complex sportiv – 16 terenuri, plus arena centrală Steffi Graf Stadion, cu 7.000 de locuri – bine ascuns la marginea districtului Grunewald (Pădurea Verde), în vestul Berlinului, o zonă cu străzi cochete și conace mari, în stil neoromantic, construite să complimenteze, nu să aglomereze natura din jur. Și dacă n-ar fi mașinile moderne care să treacă în șoaptă pe lângă tine, ai putea crede că te-ai întors în perioada dintre cele două Războaie Mondiale.

Günther Bosch s-a născut cu doi ani înaintea Celui de-Al Doilea, într-un Brașov care are tot atâtea în comun cu Brașovul de azi câte are tenisul de atunci cu cel de acum. Și dacă orașul lui natal a trecut de la industrie la turism, apucând o mască mai boemă, jocul său preferat a mers în sens opus. Or, să urmărești drumul lui Bosch în tenis înseamnă să urmărești schimbările pe care sportul ăsta – conservator și încăpățânat cum e – le-a acceptat în ultimii 60-65 de ani. Este un exercițiu profitabil pentru oricine vrea să arunce o privire în viitorul jocului, pentru că nu poți știi prea bine încotro te îndrepți până nu înveți de unde ai pornit. E vorba de traiectorie, exact ca la tenis: odată înțeleasă traiectoria posibilă a mingii, destinația ei finală nu te mai surprinde. Și totuși. Nimeni nu putea anticipa destinația lui Bosch în tenis.

*

Elev la Școala Germană, tânărul Bosch a intrat prima dată pe un teren de tenis ca să adune mingile oamenilor mai înstăriți din Brașov. Strângea astfel și ceva bani pentru pantofii de sport, o treabă deosebit de importantă pentru orice puști activ. Și toți puștii erau activi la vremea aia. „Cine trăia la Brașov trebuia ca iarna să schieze, să patineze și să joace hochei, iar vara să-și găsească un sport cu mingea”, spune Bosch. Tatăl lui, un gimnast destul de bun care făcea parte din cunoscuta familie Bosch (compania cu același nume a fost fondată 1886, la Stuttgart), era invitat de către patronul Bosch, Robert, la un fel de spartachiadă – fiecare cu sportul la care se pricepea. „Tata ne ducea în Poiana Brașov, în Cristianul Mare, peste tot; pentru mine era normal să schiez din noiemvrie până-n martie-aprilie. Coboram pe schiuri seara târziu până în fața casei, luam o porție de bătaie de la mama și de la tata, pentru întârziere, dar a doua zi…” A făcut toate sporturile astea până pe la 15 ani, când a fost nevoit să aleagă între tenis și baschet. A ales tenisul.

În aceeași perioadă i-a fost refuzată înscrierea la liceu pe motiv că tatăl lui nu făcea parte din clasa muncitoare, ci era șeful unui depozit alimentar din zona Gării Bartolomeu. Din fericire, depozitul avea și câteva terenuri de tenis pe care tânărul Bosch strângea mingile celor care jucau dimineața, iar în pauzele lor profita și juca tenis cu celălalt ball boy. „Jucând toată ziua pe acolo, ăștia m-au văzut că am ceva talent. Și-mi amintesc că într-o dimineață, un director de bancă care stătea într-una din vilele de lângă terenuri m-a chemat și mi-a aruncat o rachetă de lemn peste gard. Era jerpelită, trebuia să o leg cu sârmă, dar chiar și așa era ceva extraordinar.”

În scurt timp a început să joace pentru Clubul Sportiv Steagul Roșu, care aparținea de uzina cu același nume. Acolo l-a întâlnit și pe Ion Țiriac. L-a văzut la tenis de masă, dar îl cunoștea deja, căci locuiau pe aceeași stradă. „M-am gândit că, din moment ce joacă așa de bine tenis de masă, trebuie să nimerească mingea și cu racheta mare.” De aici încolo, drumurile lor au mers în aceeași direcție.

*

„Prima mea ieșire la un turneu în afara țării a fost la French Open, în 1958. De Gaulle ajunsese la putere, pe stradă erau bătăi, nouă nu ne dădeau voie să ieșim din hotel.” Dar era prima ieșire, erau tineri și stăteau chiar lângă Arcul de Triumf. Cum să nu iasă? Mai ales că nu aveau nicio șansă la turneele mari. Acasă, jucau opt inși, fiecare cu fiecare, trei din cinci seturi – primii doi sau trei mergeau la French Open – deci ajungeu acolo, la Paris, morți de oboseală. Pentru că sistemul de atunci nu avea legătură cu circuitul din era Open, ci funcționa pe recomandări. „Dacă erai jucător de Cupa Davis și dacă aveai câteva victorii importante în CV, atunci puteai participa la turneele de afară. Sigur, dacă plecai o dată în Occident trebuia să joci de trei ori la Moscova, Sofia și Varșovia. Dar ne bucuram oricum, plecam fericiți oriunde, că lumea nu călătorea pe vremea aia.” În deplasări mergea de fiecare dată și „omul potrivit”, omul sistemului, dar alta era problema jucătorilor. „Înainte să pleci, toți cei din Federație – oameni cu grade mari – veneau la tine și-ți spuneau să aduci cutare și cutare lucru. Ciorapi de nailon pentru soție, un fâș, absolut uluitor pentru vremea aia, țigări și altele.” Ei aveau doi dolari diurnă pe zi, așa că își luau în geamantane două rânduri de echipament, apoi le umpleau până la refuz cu conserve de mâncare, ca să nu ajungă să dea banii la restaurant. „În țară nu ne reproșa nimeni dacă pierdeam (și au pierdut devreme n.a.). Ei erau mulțumiți că fiecare își primea… Abia așteptau să pierdem!”, râde Bosch.

Dar viața lui era frumoasă. Călătorea din ce în ce mai mult, cunoștea oameni, locuri și obiceiuri noi. „Odată am jucat la Atena, unde meciurile începeau la 10 noaptea și țineau până spre dimineață. A fost ceva deosebit. Am jucat la două sau trei noaptea, cu tribunele așa de pline că ne întrebam dacă oamenii ăștia nu muncesc a doua zi.”

*

Cu un joc de picioare foarte bun, Günther Bosch era tipul care ajungea la toate mingile. Îi plăceau loviturile razante și încerca să joace cât mai repede. Țiriac, în schimb, juca „lumânări” (moon-balls) sau „țăcăneală” – cum se mai spune la tenis. „Dădea mingea înapoi până greșea adversarul”, spune Bosch. „Țin minte că prima dată m-a bătut la Cluj, la un campionat național. Cu câteva zile înainte ne-am antrenat și nu am avut ce să aleg din el, domnule! Și uite că aici el umfla mingea – toate pe sus, pe sus – și eu le greșeam pe toate. Cu greu am înghițit înfrângerea asta, pentru că la fiecare antrenament îl băteam. În orice caz, Țiriac era tipul de om care prindea foarte repede…” Și avea și de unde, căci dacă tenisul de azi e prin definiție un sport individual, tenisul lor era mai degrabă un sport în echipă. Își reprezentau clubul în divizia pe echipe, o chestiune foarte importantă, de prestigiu, la care participau cluburile sportive cele mai importante. „Steagul Roșu m-a angajat să lucrez numai patru ore, celelalte patru ore eram obligat să merg la antrenament. Lucram la un servici tehnic, unde trebuia să controlez duritatea bilelor de rulment. L-am ajutat și pe Țiriac să fie angajat, dar el a fost trecut în altă secție. Stătea pe un morman de bile care ieșeau de la tratamentul termic, se răciseră puțin, nu mai erau așa roșii de la căldură, și el stătea acolo pe mormanul de bile și număra: 5, 10, 15. Era greu, dar din primul salariu și-a cumpărat o rachetă de tenis, domnule. Era un lucru deosebit pentru vremea noastră”, spune Bosch, și scoate din mapă o poză cu Țiriac pe motocicletă: „M-am dus cu el pe motocicletă până la un turneu la Sibiu. Cum mergea, Doamne ferește! Dar pe cât era de curajos pe motocicletă, pe atât de căcăcios era la alte probleme. Nu-l puteam duce nici la doctor, că leșina de frică.”

Bosch vorbește mult despre Țiriac. Ți-l descrie ca pe-un prieten vechi și-ți spune o mulțime de povești despre pățaniile lor comune. Odată, după ce Bosch a fost operat în talpa piciorului (toți aveau probleme cu pantofii de tenis pe vremea aia; talpa era așa de subțire că jucau de două-trei ori și făceau imediat bășici și bătături), Țiriac l-a dus în spinare de la Spitalul Mârzescu până sus în Schei, vreo trei stații de autobuz, ultima la deal.

– Deci erați prieteni buni?

– Nu, prieteni nu eram. Țiriac nu mi-a spus mie niciodată ‘Günther’. Îmi mai spunea ‘măi Bosch’ sau așa, dar de cele mai multe ori îmi spunea ‘băi sasule’. Și mai târziu îmi spunea ‘băi trădătorule de patrie’. Ăsta era Țiriac…”

*

Günther Bosch n-a fost cel mai bun jucător de tenis. Cu Gheorghe (Gogu) Viziru încă activ, cu Ilie Năstase și Ion Țiriac în ascensiune, nici nu avea cum. Dar a reușit să prindă al treilea loc în echipa de Cupa Davis și să-și împlinească marele lui obiectiv: să câștige Campionatele Internaționale ale României  – „ăsta era cel mai important turneu pentru noi.” A făcut-o după ce i-a bătut pe Țiriac, în semifinale, și pe Gogu Viziru, în finală. „Chiar a fost o mare surpriză”, spune Bosch, „pentru că lumea credea atunci despre Viziru că este imbatabil.”

Nu mai știe precis cât a continuat să joace tenis după succesul ăsta. Nu mult. În schimb, a început cursurile fără frecvență la ICEF – școala de antrenori.  Examenul de diplomă l-a dat din psihologia jocului de tenis. „Am făcut o analiză psihologică a serviciului: mental, cum ar trebui un jucător să pregătească serviciul; ce trebuie să-i treacă lui prin cap ca serviciul să-i devină într-adevăr o armă principală în jocul lui. A fost un mare succes examenul acesta de diplomă.” Lucrarea i-a fost tradusă în Elveția și Cehoslovacia, iar Bosch a fost invitat să-și prezinte teza la câteva întâlniri de antrenori la Moscova, Budapesta și alte țări din regiune. „Toată lumea era surprinsă atunci, pentru că din punct de vedere tactic sau tehnic se mai făcuseră descrieri ale serviciului, dar niciodată din puncte de vedere psihologic.”

L-a interesat lucrul ăsta pentru că serviciul era mai slab decât celelalte lovituri ale lui. Și dacă jucătorul Bosch nu mai putea profita de pe urma noilor cunoștințe, antrenorul Bosch urma să profite enorm.

*

După absolvirea ICEF, Bosch a fost numit destul de repede antrenor de stat (federal, cum se spune azi). „Dar fiindcă eram Günther Bosch, pe Ceaușescu îl deranja treaba asta. Nu aveam voie să stau pe scaun când se juca Cupa Davis și mi s-a făcut de mai multe ori propunerea ‘domne, dacă mai vrei să ai funcția asta, trebuie să-ți schimbi numele și să te numești Boșescu’”. N-a acceptat. Federația l-a numit la Cupa Davis pe Marin Viziru, fratele geamăn al lui Gogu, și el un bun jucător al generației sale, iar Bosch a început să se gândească tot mai serios la plecarea din țară. A găsit și ocazia, foarte curând, când Federația l-a provocat să-și câștige locul de antrenor al echipei de Cupa Galea, una dintre cele mai populare competiții de juniori ale vremii. „Federația ne-a spus că antrenorul care reușește să scoată patru juniori în stare să reprezinte România la Cupa Galea va însoți echipa în străinătate.” Bosch și-a luat băieții pe care îi antrena la Steagul Roșu, a mai găsit pe cineva de la Constanța și i-a dus pe toți la Tenis Club București. „Eh, și ăștia au ajuns așa de buni că Federația n-a avut încotro și ne-a lăsat să reprezentăm România la Cupa Galea.”

Se întâmpla în 1974, competiția se juca la Saarbrücken, în Germania, iar Bosch – care își putea dovedi cu ușurință originile germane – urma să rămână acolo. „În România, afară de soția mea, nimeni nu știa, nici părinți, nici socrii, nimeni nu știa treaba asta. Băieții au jucat bine, dar nu au câștigat. Și când i-am dus la Frankfurt, la întoarcere, le-am dat toate chitanțele pentru decontare și le-am spus că mai rămân în Germania să joc niște turnee de seniori aici. Poate că unii bănuiau, dar…”

Bosch, care jucase de mai multe ori în Germania, era deja cunoscut într-o țară care își continua, sub Helmut Schmidt, puternica dezvoltare economică începută în 1950, la cinci ani după sfârșitul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Așa că momentul lui nu putea fi mai bun. „Când a auzit că am rămas în Germania, președintele Federației Germane de Tenis m-a chemat imediat la Hanovra (astăzi sediul s-a mutat la Hamburg n.a.) și mi-a spus că mă poate angaja antrenor federal; la început la juniori, dar pe lângă asta puteam antrena și echipa de seniori la Hanovra. Ăsta era un post excelent, nu mai aveam nicio problemă, nu puteam să cred.” Dar dacă problemele antrenorului Bosch erau de-acum rezolvate, problemele familiei Bosch abia începeau.

*

Imediat după ce a plecat din România, Bosch a fost condamnat, în absență, la șapte ani de pușcărie. Spune că familia lui a suferit enorm. „Soția mea a participat la proces, a trebuit să asculte ce-i spuneau despre mine. Era chemată în fiecare săptămână la Securitate, presată să spună dacă nu cumva a știut că eu urma să rămân în Germania. Dacă spunea că a știut, intra imediat la pușcărie.” Le-a fost confiscată locuința de la București, din zona Floreasca, soția și fiica lui s-au mutat și au trebuit să înceapă de la zero fără el, dar cu un străin care stătea în fața casei și le urmărea mereu. Au stat despărțiți trei ani, timp în care Bosch a făcut tot posibilul să le aducă în Germania.

„Am scris scrisori la toți miniștrii din Germania, și singurul care mi-a răspuns a fost (Helmut) Kohl, care nu era cancelar atunci, era în opoziție. Și mi-a spus că ‘întâi fac o vizită lui (Iosip) Tito, în Iugoslavia, și după merg la București, la Ceaușescu. Și am să încerc să prezint cazul tău lui Ceaușescu și poate reușesc să fac să vină soția și fiica ta aici.’” Când i-a scris din nou, Kohl i-a răspuns că familia lui va ajunge în Germania în două săptămâni. Și-a sunat soția, așa cum făcea în fiecare duminică, știind bine că toate convorbirile erau ascultate, iar ei nu i-a venit să creadă. Fusese chemată la interogatoriu cu doar o zi înainte și i s-a spus încă o dată să divorțeze, căci altfel va suporta consecințele. În schimb, și ea și fiica lor au primit brusc hârtiile de drum. Kohl reușise. „Soția m-a întrebat ce și cum să aducă. I-am spus ‘să nu aduci nimic! Eu am lucrat aici 12 ore pe zi și pot să te întrețin și poți să-ți cumperi ce vrei tu.’ Într-adevăr, peste câteva zile m-am dus cu mașina la Frankfurt și le-am primit la aeroport.” Au primit, în scurt timp, și pașaport german.

*

Dar primii ani de la Hanovra, când încă era singur în Germania, au însemnat doar multă muncă și la fel de multe lecții. În primul rând, a trebuit să scuture rapid obiceiurile de antrenor din România și să învețe cum să lucreze cu jucătorii germani. Recunoaște că asta nu a fost treabă simplă. „Antrenamentul pe care-l făceam eu în România era foarte, foarte dur. Eu nu umblam cu racheta în mână, ci cu bățul. Dacă unul nu făcea corect jocul de picioare, dacă nu se mișca cum trebuie pe linia de fund îi dădeam cu bățul ăsta peste picioare. Ăsta era stilul din România. A fi antrenor în România însemna să fii un fel de dictator.” În Germania a trebuit să învețe stilul democratic; să se transforme din dictator în mediator. În loc să-și oblige jucătorii, aici trebuia să-i convingă cu argumente, să le explice, să le răspundă la întrebări.

Nu a mai făcut antrenamente la -25 de grade, așa cum făcea în cantonamentele de la Miercurea Ciuc; nu și-a mai pedepsit jucătorii cu sarcini herculiene, nu i-a mai pus să urce de 10 ori la rând până-n vârful unor brazi plini de zăpadă (doar pentru că unul dintre ei n-a fost în pat la ora stabilită pentru culcare). Dar a continuat să rămână un antrenor strict. A lucrat cu jucătorii în cantonamente de iarnă, chiar și de Crăciun, a aplicat acolo câteva din metodele vechi de pregătire și a adus în plus toate avantajele prosperității și deschiderii Germaniei: echipamente, tehnologie, acces la informații.

La sfârșitul anilor ’70, antrenorul federal principal era Richard Schönborn, fugit și el din Cehoslovacia, recunoscut azi și pentru munca de peste 25 de ani în Deutscher Tennis Bund (DTB), dar și pentru numeroasele cărți de tenis publicate. Schönborn era un teoretician de seamă, dar el nu prea se ocupa cu practica. Asta era treaba lui Bosch. Iar după unul dintre cantonamente de iarnă unde echipa principală a Germaniei s-a pregătit pentru King’s Cup (sau Cupa Regelui, lansată de Regele Gustav al V-lea al Suediei, în anii ’30, și dispărută în 1985), un fel de Cupă Davis organizată indoor, iarna, jucătorii s-au revoltat. „Au spus ‘domne, Bosch ăsta muncește cu noi, face antrenamntele cu noi, aleargă, sare cu noi, și ăsta (Schönborn) vine bronzat din concediu și preia echipa. Noi nu mai acceptăm să ne fie antrenor’”. Și cum jucătorii aveau un cuvânt important de spus, DTB a făcut rocada: Bosch nu a mai predat echipa, ci s-a dus cu ea la Essen, pentru etapa de King’s Cup, Schönborn s-a dus să antreneze juniorii, în locul lui, la Hanovra.

De aici încolo, cariera lui Bosch s-a dezvoltat cu repeziciune. Și într-o vreme în care Franța juca cu Yannick Noah și Henri Leconte, Suedia cu Joakim Nyström și Stefan Edberg, iar Marea Britanie și celelalte țări participau cu cei mai buni jucători ai lor, Bosch și-a condus echipa spre două titluri în King’s Cup (Germania are patru trofee). „Îmi amintesc că într-o finală i-am învins pe cehi, care-l aveau în echipă și pe (Ivan) Lendl, numărul unu mondial”, spune Bosch, pe care performanțele de la Cupa Regelui l-au recomandat și la echipa de Cupa Davis a Germaniei. Pentru un tip care nu fusese acceptat la echipa României, cercul se închisese nesperat de bine.

În 1982, după cinci ani în care a continuat, cu destul succes, să antreneze echipa de Davis Cup a Germaniei, Bosch a fost schimbat. Era rândul lui Schönborn să preia echipa masculină, iar Bosch urma să treacă la echipa feminină de Fed Cup. „Pe vremea aceea avem trei nemțoaice între primele zece jucătoare din lume, una dintre ele câștigase turneul Masters de la New York. Dar am zis ‘ce-mi trebuie mie să chinuiesc femeile cu stilul meu?’ Nu am preluat echipa de Fed. Am vrut să rămân la bărbați, dar nu au acceptat.’”

Mulți l-au îndemnat atunci să se folosească de prestigiul câștigat pentru a-și deschide o școală privată de tenis. „Dar m-am gândit: domnule, la București, când m-au dat afară de la antrenorii de stat, ce-am făcut? Mi-am luat patru juniori și am muncit cu ei până a ieșit ceva din ei. Ia să-mi iau patru juniori și în Germania. Și am avut șansa nemaipomenită că Federația a acceptat propunerea mea.” A fost o mutare inspirată. Toate turneele, inclusiv cele din America și Australia, urmau să fie plătite de DTB, întregul sistem de antrenament era bine pus la punct, așa că Bosch și-a ales cei patru tineri jucători. Printre ei și un oarecare Boris Becker.

*

Îl remarcase prima dată în 1976. Ca antrenori federali, erau obligați ca în fiecare toamnă să facă o selecție de jucători care să poată intra în cantonamentele de pregătire ale Federației. La una dintre selecțiile astea din sudul Germaniei l-a văzut și l-a selecționat prima dată pe Becker.

Boris Becker a început tenisul la Baden Tennis Center, în Leimen, o suburbie a orașului Heidelberg (landul Baden-Württemberg). Toată lumea știe că s-a antrenat acolo cu Boris Breskvar, unul dintre cei mai apreciați antrenori ai Germaniei de Vest, dar descoperirea lui Becker este o treabă foarte controversată în Germania. Bosch are un decupaj de ziar pe care scrie 7 octombrie ’76: o imagine în care apare alături de Schönborn, Breskvar, alți antrenori și câțiva copii, aproape toți blonzi, aproape toți slăbuți. Între ei Boris Becker (nouă ani) și Steffi Graf (opt), și ea una dintre remarcate.

„Eu l-am selecționat pe Becker”, spune Bosch, „însă antrenorul principal a spus că nu e potrivit pentru lotul de 20 de fete și băieți, că se poate antrena doar în cadrul federației locale.” Dar la ședința pentru acceptarea noilor propuneri, la care participau toate cele 13 federații ale landurilor germane, Bosch s-a ridicat și l-a propus încă o dată pe Becker. „Dar ce argumente aveți?”, a fost întrebat, pentru că în fișa tehnică scria că Boris este prea gras, are burtă și abia se mișcă pe teren. „Într-adevăr, domnule, cei care veneau la selecția asta se pregăteau, nu glumă. Și unde ei făceau 50 de genoflexiuni și tot atâtea flotări, Becker ăsta făcea 30; nu avea rezistență și era printre ultimii la sprintul pe 30 de metri. Deci nu corespundea fizic la exercițiile astea. Dar eu am zis că are o disciplină nemaipomenită să lovească mingea; are o privire deosebită, o anticipație deosebită. În momentul în care mingea este în joc, pot să cadă bombe în jur că nu-l interesează; el se concentrează pe minge și pe mișcarea care să trimită mingea unde vrea el. Are niște calități psihologice deosebite; nu știe să alerge, dar știe când adversarul dă o minge scurtă și pleacă așa de timpuriu că nu există minge scurtă pe care să nu o ajungă.” L-au acceptat.

Puștiul Boris, de care toți râdeau când se chinuia să ajungă o minge sau alta și când se trântea pe jos de oftică că n-a ajuns-o, intrase în acest accelerator al Federației Germane. „Dar eu eram și cu echipa de Cupa Davis, nu mă ocupam prea mult de Becker. El venea la noi cu mama lui, că la 9-10 ani nu puteau să-l lase singur, și-l vedeam la antrenamente. Ți se făcea milă când ceilalți râdeau de el, dar ăsta își lua revanșa când jucau fotbal sau hochei: îi rupea pe toți, era un animal pe teren.”

Abia în 1982, când Bosch și-a făcut acea grupă de patru tineri, selectându-l din nou pe Boris Becker, cei doi au început să lucreze serios. Și nici atunci nu primea un tratament aparte, pentru că Bosch își trata întreaga grupă la fel. „Chestia asta cu grupa de patru am preluat-o de la australieni, de la un antrenor despre care se poate spune și azi că a fost cel mai bun din toate timpurile,Harry Hopman.” În Germania, Bosch a pornit cu ideea că dacă unul din cei patru va face saltul, dacă unul va juca mult mai bine, atunci se va despărți de ceilalți trei și va continua cu acesta. Iar în Becker vedea calități pe care ceilalți nu le aveau.

„Ca să ajungi un mare jucător trebuie să joci altfel decât joacă restul. E valabil și astăzi: la ora asta, cu excepția lui Federer, toți joacă la fel. Fără idei speciale, stau pe fundul terenului și dau peste fileu până când adversarul greșește. Era la fel și atunci. Toți spuneau că Borg e nemaipomenit, așa că mergeam și eu să văd cum joacă. Stăteam chiar în tribuna din spate, să observ tot. Domnule, mă uitam 15 minute, 30 de minute, era aceeași treabă, domne! Sigur, trebuie să-l respecți, pentru că rezultatele contează.” Dar ca să aibă rezultate contra jucătorilor ca Borg, Bosch știa că Becker trebuie să facă ceva diferit. Și s-a concentrat în primul rând pe serviciu. „Am revenit la lucrarea mea de diplomă. Am căutat serviciul cel mai bun pentru el. Nu știu dacă vă amintiți, dar Becker făcea un serviciu din săritură, cu piciorul drept care pășea în fața stângului, un serviciu pe care l-am preluat de la Hopman, care-l avea, printre ceilalți jucători, și pe (John) Newcombe. El servea tot așa, cu dreptul pus peste stângul. Am căutat un serviciu care i se potrivea, iar pasul ăsta îl ducea mai repede la fileu.”

*

În perioada când Becker era un proiect în lucru – parte din grupa de patru a lui Bosch –, Țiriac călătorea cu Guillermo Vilas, pe care-l antrena și manageria cu mare succes. Vilas s-a clasat în top 10 între 1974 și 1982, cel mai sus pe locul doi, și a câștigat patru turnee de Grand Slam în aceeași perioadă. „Deci ne vedeam prin circuit, iar Țiriac îmi spunea ‘băi sasule, tu ești antrenor în țara cu cele mai mari resurse financiare, cu o industrie extraordinară, e imposibil să nu găsești un junior de perspectivă.’ Țiriac voia să intre și el în Germania, pentru că aici existau cei mai puternici sponsori. Dar pentru asta avea nevoie de un jucător deosebit”, spune Bosch.

I l-a arătat pe Becker la Monte Carlo, unde turneul juniorilor se juca în același timp cu cel al seniorilor. Boris, care avea un meci strâns contra unui alt jucător din grupa lui Bosch, se arunca la fiecare minge, ba în stânga, ba în dreapta, și părea mai degrabă portar de fotbal decât tenismen. „Era plin de zgură, avea frizura aia în ochi, arăta de groază, un dezastru! Iar Țiriac, după ce s-a uitat la el, mi-a spus că ‘ăsta-i tăran, domnule, ce să faci cu el în tenis? Ăsta poate ajunge primar în satul lui, nu jucător de tenis.’” Dar Țiriac s-a răzgândit câteva zile mai târziu, când același Boris Becker, jucând impresionant, a câștigat finala. „Mi-a spus că poate am dreptate cu Becker ăsta și m-a rugat să-i fac legătura cu părinții lui Boris.”

Asta n-a fost treabă simplă, de vreme ce Becker era deja curtat de agenții ca IMG (și influentul ei fondator, Marc McCormack), dar Bosch l-a pus pe Țiriac într-o lumină bună. Le-a spus că spre deosebire de agențiile care au sute de jucători și nu s-ar putea ocupa serios de Boris al lor, Țiriac – care călătorește doar cu Vilas – ar putea să-i acorde toată atenția. Boris nu ar risca astfel să ajungă unul între mai mulți. „Dar când l-au văzut prima dată (pe Țiriac), mi-au spus că arată ca un vânzător de covoare. Eu le-am zis că are un suflet extraordinar pentru tenis, că are atâtea și atâtea terenuri de tenis, o avere importantă, cluburi de tenis la Wiesbaden, la Zurich, la New York. Și, încetul cu încetul, s-au lăsat convinși.”

Următorul hop era la Federația Germană, care subvenționase costurile grupei de patru din care Bosch și Țiriac voiau acum să-l scoată pe Becker. Când au mers împreună să anunțe că Boris se retrage, iar Bosch demisionează din funcția de antrenor federal, directorul sportiv le-a răspuns că asta nu-i posibil, că în Becker s-au investit mulți bani. „Dar cât v-a costat, cât vreți?”, a întrebat Țiriac. Când directorul DTB a răspuns, ezitant, că undeva la 25.000 de mărci pe an, Țiriac a scos brusc carnetul de cecuri. „Ăsta s-a și speriat, vă dați seama (râde). Ne-a zis ‘domne, eu nu am voie să primesc (cecul), așa ceva nu este permis în Germania.’” Și pe Bosch l-a mirat gestul lui Țiriac, dar Federația n-a avut de ales și a acceptat despărțirea de Becker, una dintre condiții fiind ca Boris să joace un meci de Cupa Davis fără să fie plătit.

„În afară de asta, altă problemă era la mine, că aveam un contract cu Federația cum puțini aveau la vremea aia. Nu pomenesc de sume, dar ce mi-a oferit Țiriac în prima perioadă cu Boris a fost un sfert din ce primeam aici. Toți mi-au spus că sunt nebun: ‘domne, tu pleci de la Federație, unde ai contract pe viață, ai pensie, pleci și te apuci de treabă doar cu nebunul ăsta’ – adică cu Becker.” Recunoaște că acum ar fi ușor să spună că el a știut că Boris va câștiga la Wimbledon, dar adevărul era că nici el, nici Țiriac nu puteau fi siguri că Becker va ajunge un jucător mare. Știau doar că avea ceva diferit. Bosch își amintește de o finală de dublu pe care Becker a făcut-o la Londra, când încă era junior. „El juca cu (Emilio) Sánchez împotriva lui Lendl și (Andres) Gomez. Cred că ăștia erau numărul unu și numărul cinci în lume. Orice junior care ar fi jucat cu ei ar fi făcut pe el de frică, n-ar fi nimerit o minge. Domnule! Boris a jucat un dublu de i-a înnebunit pe toți spectatorii. Dar pe el nici nu-l interesau spectatorii. Sau Lendl. El se ocupa cu mingea care venea spre el și încerca să facă punct din ea. I-a impresionat fantastic!” Pe astfel de semne se baza Bosch când a ales să plece cu Becker, dar cei din jur vedeau mișcarea lui pentru ce era: un risc.

Cei trei – Becker, Bosch și Țiriac – au semnat contractul de parteneriat în 1984, la Roland Garros, dar primii pași n-au fost ușori. Bosch și-a primit cu greutate și acel sfert din banii pe care i-ar fi primit la federația germană, iar Becker alterna turneele bune cu derapajele tânărului încăpățânat care era. „La Johannesburg, nebunul ăsta de Becker, blond, roșcat cum era, n-a vrut nicicum să joace cu șapcă. Evident, a făcut insolație, a vărsat, a trebuit să se retragă. Deci ajunseserăm până acolo să pierdem în calificări.”

Dar au continuat mai departe în Australia, unde, la vremea aia, turneul se juca pe iarbă. Or, iarba i se potrivea lui Boris. „Și într-adevăr, ajunge în sferturile de finală după ce îl bate pe (Guy) Forget, iar cu rezultatul ăsta Țiriac zice ‘hopa, treaba asta pot să o vând deja: junior atât de tânăr și face sfert de finală la turneul de bărbați.’ A făcut contract aici cu Rot-Weiß Berlin, a făcut contract și cu Adidas, cu Elsesse, și din asta se putea finanța totul. Urma să-mi primesc și eu datoria de bani, și aveam desigur parte din prize money și din contractele astea.” Din nou, lucrurile se așezaseră bine pentru Günther Bosch. Și urmau să devină și mai bune.

*

Nu poți vorbi cu și despre Bosch fără să atingi succesul pe care l-a avut cu Becker la Wimbledon. Dar la prima lui participare pe tabloul principal, în 1984, puștiul Boris, care venise din calificări și nu împlinise încă 17 ani, a pierdut prin abandon cu Bill Scanlon, după o accidentare la gleznă. Bosch își amintește că l-au scos cu targa de pe teren și, câteva zile mai târziu, a fost operat la ligamentele gleznei. „La început n-a vrut să ia nici anestezic, așa era de încăpățânat. Stătea tot timpul cu piciorul sus și eu îl masam”, își amintește Bosch. Dar Becker a vrut să revină atât de repede, încât a reluat antrenamentele zilnice deși avea piciorul în ghips până la genunchi. „Jucam pe hard court, iar el avea un toc din ăsta de metal, ca să poată merge. Și cu ăsta, el juca o oră, o oră și jumătate. Altul n-ar fi făcut treaba asta. Jucam cu el baschet, făceam orice ca să rămână în formă.” Bosch l-a dus și la câteva turnee din Austria, Germania și Eleveția, ca să rămână în atmosfera jocului, și toate eforturile au meritat: Boris a revenit rapid, a făcut finală în turneul de juniori de la US Open și arăta bine pentru a ataca din plin sezonul următor.

Numai că pe iarba lui preferată de la Wimbledon, la exact un an de la prima lui accidentare, Becker călca din nou strâmb. Acum o pățea în turul patru, cu Tim Mayotte, după ce în meciul precedent reușise să se strecoare, 9-7 în decisiv, pe lângă suedezul Joakim Nyström, favoritul șapte. Era 2-1 la seturi pentru Mayotte, finalul setului patru, și uite că Boris se împiedică la fel ca în urmă cu un an. Se sperie, face semn că nu mai poate și se duce spre fileu să dea mâna și să abandoneze iar.

Imaginile sunt și pe Youtube. Îl poți vedea pe Becker cum le arată lui Bosch și Țiriac, care stăteau în spatele scaunului arbitrului, că nu mai poate. Norocul a fost că Tim Mayotte stătea tocmai în spate, rezemat de prelată, și Bosch a avut timp să țipe la Boris: i-a spus spus să vină pe bancă și să cheme fizioterapeutul. „El se uită așa mirat la mine, ca și cum sunt nebun, dar se răzgândește și se așază pe scaun bombănind.” Pentru că se juca pe terenul 14, medicul n-a avut timp să ajungă la Becker în cele trei minute regulamentare de pauză și, din spatele scaunului, Bosch i-a spus elevului său să intre și să joace„ori, ori, fiecare lovitură definitivă, dom’le. Și Becker, cum era el așa, nici nu pot să spun cuvântul – mai animalic, un tip care suporta bine durerile –, dă de două ori așa din picior, vede că nu-l doare prea rău, se duce pe teren și întoarce meciul! Și merge mai departe să câștige Wimbledon-ul. Toată Germania și-a pus întrebarea: dacă el abandona meciul ăsta, mai ajungea ce a ajuns?” Bosch nu știe să răspundă la întrebarea asta. Zice că nimeni nu poate să dea un răspuns. „În orice caz”, continuă el, –„mulți au zis că prea devreme a câștigat, la 17 ani. Că trebuia la 20, când era cu adevărat bărbat. Dar eu spun mai departe, și să țineți minte treaba asta, jocul de tenis nu se poate planifica. Rezultatele nu se pot planifica.”

Becker a ajuns în finala cu Kevin Curren, americanul cap de serie opt care-i eliminase fără emoții pe McEnroe și Connors, principalii favoriți ai turneului, și a câștigat clar, în patru seturi, devenind cel mai tânăr campion de la Wimbledon – 17 ani și șapte luni. Era noua senzație a circuitului, iar echipa Bosch-Țiriac, care îl ajutase să ajungă acolo în timp record, câștigase tot respectul Germaniei.

*

Dar Bosch spune că acest prim succes de la Wimbledon a fost presărat cu mult noroc și, din puncte de vedere sportiv, al doilea Wimbledon câștigat, cel din 1986, a fost și mai important. „Pentru că să confirmi succesul e mult mai greu decât să-l obții. Și pentru a confirma succesul din ’85 am făcut tot ce era posibil și acolo pot să spun că am jucat un rol ce nu se poate imagina.”

În viața lui Becker intrase și Benedicte Courtin, fiica celui care se ocupa de străinii stabiliți la Monte Carlo, unde Becker își mutase și reședința. Bosch, care începuse deja să-și dea seama că nu va mai putea să-și țină jucătorul la fel de strict ca până atunci, spune că l-a ajutat pe Boris să lege prietenia aceasta. „Gândiți-vă că eu, în tot anul 1985, am fost numai cinci zile acasă! Cinci zile am fost la nevastă-mea și la fiică-mea. În rest, cu Becker. Deci mi-am dat seama că e normal să se lege o prietenie și i-am explicat cum văd prietenia asta. I-am povestit, și eu și nevastă-mea, ce înseamnă iubirea…” Dar iubirile unui star de 17 ani nu sunt simple, iar Bosch a învățat treaba asta destul de repede, când Boris a cunoscut, în America, o jucătoare de tenis cu care a început o relație destul de strânsă. „Practic, Boris avea două prietene (zâmbește). Nevastă-mea, ca să împace și capra și varza, trebuia să cumpere cadouri pentru amândouă.”

Și nu era singura complicație, spune Bosch, pentru că Țiriac, după primul Wimbledon al lui Boris, „a început să-și împună cunoștințele lui despre tenis și ideile despre cum trebuie antrenat un jucător. „Țiriac a fost într-adevăr de mare ajutor. Nu pot spune un cuvânt rău despre el până la primul succes de la Wimbledon. Dar după primul succes s-a schimbat foarte mult”, adaugă Bosch, apoi ezită și face o scurtă pauză. Își dă jos ceasul și te îndeamnă să citești gravura: scrie Günther Bosch, Wimbledon 1985, BB & IT. „La fiecare turneu câștigat primeam câte un ceas, dar mi-au spart casa și foarte puține au mai rămas.” Apoi revine la Țiriac, care a început, în primăvara lui ’86, să-l convingă pe Becker că tenisul pe care-l joacă el nu va avea succes pe zgură. „Că e nevoie de mai mult topspin, că trebuie să joace mingea sus, sus, sus, să aștepte răspunsul scurt și atunci, buf!”

Or, pentru că teoria lui Bosch era diferită – indiferent de suprafață, Boris trebuia să joace același tenis – Becker a căzut la mijloc și nu mai știa ce să facă. A pierdut în sferturile de finală la Roland Garros, cu modestul suedez Mikael Pernfors, care i-a luat ultimele două seturi la doi și la zero. „A fost un dezastru, pentru că noi eram acolo să câștige turneul. Și, pentru că Boris nu mai știa să joace nici înalt, nici ce juca el, a început să-l considere pe Țiriac vinovat pentru dezordinea lui mentală.” Bosch, care a plecat cu Becker direct la Londra, ca să pregătească sezonul de iarbă, spune că Țiriac n-a mai avut voie să se apropie de ei acolo nici măcar la micul dejun. Dar răul era făcut. Becker a pierdut cu Tim Mayotte la Queens și, pentru că mintea nu-i mai stătea la tenis, i-a cerut voie lui Bosch să se ducă la Monte Carlo, la Benedicte.

„Mai era o săptămână până la Wimbledon, așa că i-am spus ‘băi Boris, dar noi trebuie să ne pregătim, dom’le, nu se poate, dom’le, să pleci acum.’ Și-mi zice că dacă-i dau voie să se ducă – era vineri -, luni ia primul avion înapoi și face tot ce-i spun la antrenament, nu mârâie, nu cârâie, nu nimic. Zic, ‘bine, Boris, eu înghit treaba asta, dar îți dai seama dacă află Țiriac ce se întâmplă.’” Își amintește perfect reacția lui Țiriac. Erau în lift când i-a spus și a crezut că Țiriac va dărâma liftul cu pumnii. „Și-mi zice cele mai ordinare cuvinte posibile. Și că dacă Boris pierde aici în primul tur sau devreme, m-am ras ca antrenor, sunt terminat. Ei bine, Boris joacă al doilea Wimbledon și-l câștigă fără drept de apel!” În finală l-a bătut pe Lendl, care sacrificase toate turneele de zgură numai ca să se pregătească pentru Wimbledon. „După ce a câștigat, eu m-am ridicat și l-am aplaudat, iar Țiriac, care stătea în spatele meu, așa o labă mi-a dat în spinare că era să cad peste tribună acolo. Bine, e de râs, dar ce-a însemnat treaba asta? ‘Ai avut dreptate! Adică ce-ai făcut cu el, că i-ai permis să plece la Benedicte și toate treburile astea, ai avut dreptate.’”

Boris câștigase din nou, de data asta ca o confirmare, și tot ce s-a scris după primul Wimbledon se scria acum și mai apăsat. Presa folosea expresii ca „acest trio de aur” ca să descrie legătura dintre managerul Țiriac, antrenorul Bosch și jucătorul Boris, dar Bosch spune că relațiile lor n-au mai fost aceleași de atunci încolo. Țiriac nu mai reușea să-l împace pe Becker, care nu voia să-l mai vadă nici măcar la antrenamente, iar Bosch căzuse la mijloc, încercând să-i explice lui Boris că nu se poate purta așa. „Și adevărul e că începusem să am probleme cu Becker”, spune Bosch, care își amintește de turneul de la Dallas, unde Boris juca semifinale cu Stefan Edberg. „I-am zis că ‘singurul loc unde poți să-l pasezi pe ăsta când vine la fileu e topspin lob’. Joacă Boris așa, dar joacă prea scurt. Și Edberg ăsta dă smash toate mingile. Meciul era televizat aici în Germania, și Becker se duce așa, în cameră, și strigă Scheiß Trainer! Și eu îi spun lui Țiriac: ‘băi, Țiriac, dacă ăsta îmi mai spune o dată așa, eu îmi fac bagajele și plec acasă, nu mai pot să suport să mă jignească.’ Dar ajunge în tiebreak cu Edberg, joacă de trei ori topspin lob, câștigă punctele și meciul, se duce în fața camerelor și zice Mr. Beste Trainer der welt!, să audă toată lumea. Ăsta era Becker! Cât puteai să reziști cu el?”

Despărțirea de Becker – imediat după Australian Open-ul din 1987, a pierdut în turul patru – a fost foarte mediatizată. Dintr-o dată, echipa fantastică cu Becker în centru, încadrat de antrenorul Bosch și managerul Țiriac, se rupsese. Trecuseră doar câteva luni de la al doilea Wimbledon câștigat de marele blond al Germaniei, așa că presa a căutat motivele. Becker le-a prezentat abia mai târziu, în autobiografia sa: se săturase de imaginea antrenorului cu chip părintesc. Când îl întrebi despre durerea despărțirii, Bosch spune că „nu a fost suferință, nici bucurie, dar a fost o necesitate.”

*

Mare parte din povestea lui Bosch după despărțirea de Boris Becker s-a scris în jurul căutărilor unui al doilea Becker. „Pentru că în Germania toată lumea aștepta un al doilea Becker, domnule. Și exista mereu un interes, o curiozitate pentru jucătorii mei – care-i ăla care va face saltul?” Iar Bosch a avut destui candidați, mulți dintre ei de origine română. Christian Saceanu, născut la Cluj-Napoca și emigrat în Germania la vârsta de 14 ani, a fost printre primii tineri de perspectivă din noile grupe de patru jucători de după Becker. În 1986, la vârsta de 18 ani, el câștiga campionatele naționalele de juniori ale Germaniei și devenea lider mondial la categoria lui de vârstă. În același, an trecea la profesioniști, iar lumea avea toate motivele să vorbească despre următorul star al tenisului german. Dar Bosch știa că Saceanu era făcut dintr-un material diferit față de Becker. „Saceanu ăsta era în stare să facă opt ore de antrenament și să mă întrebe la final dacă e de ajuns, dacă nu cumva e bine să mai facă câteva sprinturi. Dar nu putea juca sub presiune. Îmi spunea să mergem să ne antrenăm pe terenul 20, că sunt prea mulți oameni în tribune. Și așa era, tribunele erau pline, că lumea îl aștepta pe al doilea Boris. Numai că pe Boris ăla nu-l interesa decât mingea care venea spre el.”

Alt jucător intrat în grupele lui Bosch a fost Andrew Ilie, născut la București, dar reprezentant al Australiei. A bătut câțiva jucători de top zece, a câștigat două titluri ATP și a urcat până în top 30, iar Bosch spune despre el că n-a avut mulți elevi care să dea mai bine cu forehandul. „Și am avut mulți, domnule!” Crede că cel mai bun dintre toți a fost Markus Gabriel, un argentinian de origine germană cu care a ajuns, în 1992, până pe 36 în clasamentul mondial. Bosch crede că Markus al lui ar fi ajuns și mai sus dacă nu ar fi fost un…„căcăcios”. O spune în glumă, cu părere de rău pentru fostul lui elev. „Dar este adevărat, domnule. Markus Gabriel juca un tenis nemaipomenit – cred că avea victorii la trei sau patru jucători din top 10 -, dar nu avea până la capăt dorința asta de a ieși învingător.”

Bosch crede că voința e cel mai important lucru pe terenul de tenis, dar asta e o treabă rară. „Dinu Pescariu a fost și el în echipa mea – se chema Panasonic la vremea aia, că era sponsorizată de ei. Dădeau așa de mulți bani că acopereau deplasările tuturor la turnee. Iar aici nu mai mergeam pe ideea cu patru jucători de valori apropiate, ci cu doi seniori și doi juniori.” Antrenamentele erau făcute împreună, iar prin asta forțau creșterea juniorilor. Dar nici Pescariu – cu care a început să lucreze după semifinala făcută în turneul de juniori de la Roland Garros – nu a avut acea dorință care-i deosebește pe jucătorii buni de cei excelenți. Bosch, care zâmbește amintindu-și de Pescariu, spune că ar putea scrie o carte cu toate isprăvile pe care i le-a făcut tânărul Dinu. Atunci a început să-și dea seama că vremurile se schimbau din nou și că-i va fi din ce în ce mai greu să mai dezvolte cu jucătorii lui relația pe care a avut-o cu Becker, chiar înainte, dar și la începutul exploziei lui din 1985. „Eu am trăit cu presiunea asta din partea întregii Germanii: al doilea Becker, al doilea Becker, al doilea Becker. Și am crezut și eu că pot să am un al doilea Becker, dar mi-am dat seama, încetul cu încetul, că nu se poate. Ăsta o să rămână poate și peste 50 de ani jucătorul german care a câștigat de trei ori Wimbledonul… de două ori cu mine.”

*

Günther Bosch s-a mutat la Berlin în 2011, după 25 de ani de locuit la Monte Carlo, împreună cu Rodica și Christina, soția și fiica lui. „Christina a studiat Istoria Artei aici, ea nu voia să vină la Monte Carlo, așa că am vorbit cu soția și am decis să ne mutăm noi. Trebuia oricum să avem grijă și de sănătate, iar aici în Germania e cel mai bine.” Pe terasa clubului Rot–Weiß, unde a antrenat în ultimii ani ai carierei lui – până anul trecut, când problemele de sănătate i-au dat bătăi de cap -, Bosch are o aură aparte, un zâmbet contagios și povestește cu poftă. Trece rapid de la un subiect la altul, deschide și închide paranteze, scapă câte un scheiße! dacă memoria nu-l ascultă, te întreabă dacă-l mai știi pe unul sau pe altul și râde când îi spui că erai prea tânăr ca să-i prinzi pe Nyström, Mayotte, Curren și ceilalți.

La Rot–Weiß, un club cu mulți membri de seamă (care plătesc o taxă serioasă), Bosch a primise toate condițiile să lucreze cu grupele lui de copii la cel mai înalt nivel, pentru că „mie așa mi s-a dus renumele, nu doar cu Becker, că sunt un bun antrenor formator – am priceperea asta de a forma tineri care să devină, după posibilitățile lor, jucători profesioniști.” Dar renumele acesta n-a ajuns și în România, pentru că nici Bosch nu s-a întors prea des după Revoluție. În ultima vreme, însă, se gândește mai des la orașul tinereții lui, la țara din care a plecat. A avut și disponibilitate pentru câteva interviuri, dar a așteptat un interes care n-a mai venit. „Nu sunt un star, nu trebuie să fiu. Dar m-a uitat toată lumea? Curiozitatea măcar. Da, eu lucram cu bățul; te puneam să urci de 10 ori pe Tâmpa, și drept în sus, nu pe potecile alea. Metodele mele sunt depășite, știu. Dar poate mâine-poimâine nu mai sunt. Să nu rămână nimic în urma mea?”

Intenția lui Bosch a fost ca după tot ce a realizat cu jucătorii lui, nu doar cu Becker, să dea ceva mai departe și tenisului românesc. A lucrat vreme de șapte ani cu Adrian Marcu, la o academie de tenis pe care o fondase, împreună cu alți antrenori, la Bernau Wandlitz, în afara Berlinului (25 de kilometri distanță). Alături de ei a fost și Daniel Dobre, unul dintre antrenorii care a lucrat, în ultima vreme, cu Simona Halep. „M-am gândit că ei sunt cumva urmașii mei, că baza mea va rămâne cu ei.” Nu s-a întâmplat așa, iar Bosch a ieșit din acea afacere forțat de împrejurări pe care vrea să le lase în urmă. Marcu și Dobre s-au întors în România, unde ambii și-au făcut un nume antrenând jucătoarele care au ridicat, de mai bine de cinci ani încoace, tenisul românesc. „M-am bucurat pentru ei și le-am dorit mult succes de fiecare dată. Nu scap un meci”, spune, înainte să scoată câteva foi cu tablourile turneelor aflate în desfășurare: scoruri, note și idei subliniate. „Sunt la curent cu toate fetele, știu ce face și Begu, și Niculescu sau celelalte fete. Nu mai sunt pe teren, dar nu pierd nimic.”

 

Fotografii: Șerban Roman | 30-0 

*

Articolul a apărut în revista 30-0 Pe Curat, Ediția 2017; cu ocazia sărbătorilor de iarnă, îl oferim cadou tuturor cititorilor 30-0.

Dacă vrei să citești și alte asemenea articole, ia-ți unul dintre ultimele 40 de exemplare disponibile din revista 30-0 Pe Curat, fie separat, fie la pachet cu albumul Simona de păstrat.