Grade diferite: între emoția Safarovei și febra Serenei, Roland Garros surprinde iar cu finala feminină

Lucie Safarova este prima jucătoare din Cehia care ajunge în finala Roland Garros după Hana Mandlikova în 1981. Drumul ei pînă aici a fost destul de greu, presărat cu adversare incomode: Pavlyuchenkova, Nara, Lisicki, Sharapova, Muguruza și azi Ivanovic. Ce este remarcabil în legătură cu acest traseu încărcat: nu a pierdut niciun set și este încă în concurs şi la dublu, împreună cu Bethanie Mattek-Sands.

Publicul parizian a susținut-o cu precădere pe Ivanovic, fostă campioană aici, dar Safarova (apropo, acum va trebui să învățăm să-i pronunțăm numele corect) a fost jucătoarea mai bună per total, cu un joc mai solid şi constant.

Ivanovic a început bine meciul şi a profitat de faptul că Safarova a fost puţin mai întârziată în reacţii. “Am avut un plan tactic bun şi am început în forţă, dar am simţit pe parcurs că am rămas fără energie. Am început să lovesc scurt şi ea a profitat”, a declarat Ana. “Am simţit că jocul meu de picioare nu fost la înălţime şi mi-a lipsit explozia la serviciu. Tot turneul am simţit că a trebuit să muncesc mult pentru a-mi creşte nivelul. Când am venit aici, simţeam că jocul meu nu era unde trebuie. Şi antrenamentele, şi meciurile lungi şi-au pus amprenta asupra condiţiei mele fizice”.

De partea cealaltă, odată ce şi-a găsit ritmul, Safarova a revenit de la 1-4 şi a reuşit să câştige primul set cu o combinaţie de lovituri puternice pe ambele părţi. Aici a fost una dintre diferenţele din jocul celor două, discrepanţa între calitatea reverului şi a forehandului. La Safarova cele două părţi par apropiate ca valoare: poate apăra, dar şi ataca şi cu backhandul, putând să varieze şi traiectoria cu destulă lejeritate. Reverul Anei însă rămâne un punct slab, pe care Lucie l-a şi pistonat astăzi în schimburi în mod repetat. Rareori a putut Ivanovic să iasă din încercuire: iar şi iar s-a văzut nevoită să lovească înalt şi pe mijloc, o lovitură de siguranţă, dar care mai devreme sau mai târziu era pedepsită. 

Altă diferenţă a fost, cum a spus şi Ana, deplasarea şi în consecinţă incapacitatea ei de a apăra. Safarova a părut mai mobilă şi parcă nu a fost prinsă în offside atât de des pe cât a fost Ivanovic, care a şi alunecat de câteva ori. Ana nu este o jucătoare defensivă şi nimeni nu se aşteaptă de la ea să fie, însă atunci când jocul ei ofensiv este incomplet (şi este deseori, de vreme ce serviciul o lasă când îi e lumea mai dragă şi pe rever nu se poate bizui suficient), nu-i mai rămân opţiuni prea multe.

Safarova, aşa cum joacă acum, pare a fi „the best of both worlds”: poate genera forţă, dar şi spin, poate juca ofensiv, dar poate şi alerga. Singurul semn de întrebare rămâne, ca şi la Ivanovic, stabilitatea emoţională. Azi a avut nevoie de două încercări pentru a închide meciul. La prima ocazie, în gameul de la 5-4 a făcut trei duble, una la match point. Norocul ei azi a fost că Ana a fost şi mai instabilă decât ea: i-a dat imediat breakul înapoi şi Lucie a mai avut odată ocazia să servească pentru meci, ocazie pe care n-a mai scăpat-o, închizând cu un forehand câştigător. 

„Sunt de 12 ani în circuit. Este remarcabil că am ajuns în finală, aşa că apreciez enorm. M-am antrenat foarte mult pentru asta. Încă diger acest rezultat, totul este nou pentru mine”.

Acesta este handicapul cu care va intra în finală: acela al novicelui întârziat puţin la banchet. Ca să aibă o şansă împotriva Serenei, trebuie să joace la un nivel ridicat absolut tot meciul, altfel este în pericol. Semifinala lui Williams cu Baczinszky a demonstrat că tot ce îi trebuie Serenei ca să câştige este ca de două ori în meci să acceseze acea viteză superioară care se traduce prin servicii peste 190 km/h şi o lovitură agresivă la începutul schimbului. Asta e tot ce-i trebuie pentru a face rost de două seturi.

Timea este o jucătoare foarte competentă şi talentată, loveşte excelent de pe ambele părţi, dar are un plafon de forţă, plafon care este valabil pentru mai toate jucătoarele. Atâta timp cât Serena a rămas sub acel plafon, Timea a dictat deseori, a câştigat primul set şi apoi un break la începutul celui de-al doilea. A construit excelent punctele, a variat părţile şi a mişcat-o pe Serena de colo-colo, inclusiv cu scurte.

 

Williams a conştientizat cu siguranţă că va pierde meciul dacă nu accelerează şi, în ciuda lipsei evidente de tonus şi prospeţime, a reuşit să găsească acel nivel unde nimeni nu se mai poate ţine de ea. Totul a început cu serviciul. Timea atacase până atunci cu succes tot ce servise Serena între 140 şi 180, dar la 190 km/h încolo i-a fost greu să mai pună racheta pe minge la retur. Williams nu a trebuit decât să facă câteva gameuri aşa, pe la jumătatea setului doi, şi deodată situaţia s-a întors în favoarea ei. Setul trei a fost un fel de afterparty la care Timea nu mai fost invitată. 

E foarte revelator şi puţin înspăimântător acest meci. O Serena bolnavă (şi-a anulat conferinţa de presă pentru că se simţea atât de rău încât a trebuit să se ducă la o consultaţie la doctorul turneului) poate încă să câştige meciuri la acest nivel. Din comunicatul ei de presă reiese că nu este primul meci pe care îl joacă bolnavă („Nu m-am simţit bine în ultimele zile”), dar acest lucru nu pare să conteze. După cum spuneam, Serena nu are nevoie decât să-şi ţină serviciul şi să facă două game-uri magistrale pe retur în două seturi şi gata meciul. 

Safarova are teoretic armele necesare să-i reziste Serenei – dacă nu-şi pierde cumpătul, dacă Serenei îi va veni greu să-şi găsească transa ei sereniană, şi dacă, în caz că intră, nu rămâne mult timp acolo. Sunt mulţi de „dacă”, şi, cum a spus Baczinszky la conferinţă, „dacă am putea, am băga Parisul într-o sticlă”. Indiferent de starea în care va intra Serena pe teren sâmbătă, Lucie Safarova va avea o misiune grea. Fără a considera bagajele proprii (lipsa de experienţă la acest nivel şi emoţiile), în ceea ce o priveşte pe adversara sa, se pare că este extrem de greu să baţi o Serena în formă, dar nici cu o Serena bolnavă nu este deloc uşor. 

Însă de aceea ne uităm la sport – pentru că nu există scenariu scris dinainte şi pentru că vrem să ştim care erou îşi va depăşi condiţia şi limitele. Sau în cuvintele Timeei (care a devenit una din jucătoarele mele favorite, şi pe teren, şi în afara lui): „Ce este uimitor este că noi, oamenii, putem să ne împingem limitele din ce în ce mai departe, dacă credem”. 

Sâmbătă, dacă vor să câştige, Serena şi Lucie vor avea de împins fiecare nişte limite.