Gâlceava premiilor egale, o chestiune economică, umanistă și filozofică

Controversa premiilor. Complexă chestiune, nu?

Dacă iei în considerare strict criteriul economic, este simplu: băieții trebuie plătiți mai mult ca fetele. ATP și WTA sunt două corporații care oferă un produs pentru care cer bani, iar acest produs este tenisul masculin, respectiv tenisul feminin. Veniturile vin din banii de bilete, drepturi de televiziune și sponsorizări. Acestea sunt direct proporționale cu audiența pe care o generează meciurile. BBC raportează că în 2015, meciurile băieților au atras 975 milioane de spectatori, iar ale fetelor, 395 milioane. O diferență semnificativă, care se reflectă în diferența dintre premiile ATP și WTA: în afară de Grand Slamuri și 4 turnee Premier Mandatory WTA, unde premiile sunt egale cu ale Mastersurilor 1000 ATP, pentru restul turneelor, premiile băieților sunt cu  85-100% mai mari ca ale fetelor.

Motivul gâlcevii sunt tocmai Grand Slamurile și acele patru turnee unde premiile sunt egale, în condițiile în care audiența băieților este mai mare. Dacă privești din punct de vedere economic, sau din punctul de vedere al băieților, premiile egale nu sunt echitabile. Acum, dacă tot vorbim de echitabil, să menționăm că sportul este un domeniu unde bărbații vor avea mereu un avantaj nativ (biologic) și social, de vreme ce istoric vorbind, mai mulți bărbați au practicat și au urmărit sportul decât fetele. Nici asta nu e echitabil, dar, hei, asta-i viața. Ideea e că ATP știe că are un avantaj și nu vrea să-l împartă; nu a vrut de la început. În anii 70, când jucătorii se chinuiau să se formeze într-o organizație, Billie Jean King l-a contactat pe Arthur Ashe și pe jucătorii care erau în centrul acestei mișcări de coagulare și le-a propus să facă un circuit împreună cu femeile. ”N-am primit niciun răspuns”, a declarat King, într-o conferință de presă recentă. Chris Evert a continuat: ”Noi inițial nu aveam de gând să ne facem circuit separat. Circuitul feminin a fost înființat pentru că nu am avut încotro.” De vreme ce bărbații n-aveau de gând să se asocieze cu fetele, fetele a trebuit să se organizeze singure.

Nu poți să condamni ATP sau pe cei care gândesc dintr-o perspectivă pur economică. Cei care generează mai multe venituri, normal că vor să le păstreze pentru ei. Așa funcționează economia de piață, așa funcționează capitalismul: legea cererii și ofertei. Dacă te uiți la tenis strict ca la un produs economic, aceasta este logica de urmat.

Este însă tenisul și sportul în general doar un produs economic? În 1973, US Open a oferit premii egale fetelor și băieților. Americanii au dat un semnal că nu mai vor să gândească numai după logica economică. Ce altceva mai era acolo în afară de aspectul economic? Anii 60 și 70 au fost foarte importanți pentru mișcarea de egalitate a drepturilor civile. Femei, minorități rasiale, minorități sexuale, deodată lumea nu mai era atât de simplă. Diversitatea cerea să fie recunoscută și respectată. Acordând premii egale, US Open a dat un semnal social și cultural, un semnal de schimbare a vremurilor. Ideea de egalitate a premiilor nu este una economică, este simbolică. Iar acest simbolism cuprinde și alt aspecte decât audiență și balanța cost-profit. Da, fetele nu lovesc la fel de tare ca băieții și nu joacă meciuri de 5 ore (deși cantitatea nu garantează neapărat și calitate, dar asta e altă discuție), dar fac de exemplu sacrificii pe care bărbații nu trebuie să le facă. Codruț îmi spunea aseară: ”Problema trebuie privită și uman, nu doar financiar. Sunt sportive care, ca să practice meseria pe care o iubesc renunță, de exemplu, la copii. Dacă mai au și ghinionul să fie bune și să joace până la 35 de ani… zero șanse. Ar trebui să ceară MAI MULȚI bani ca băieții. Să-i ia pe Murray, pe Serena și să negocieze pentru ele: ”În cel mai rău caz vrem premii egale.”

Punctul de vedere al lui Codruț va fi poate numit de unii prea socialist și de stânga. Introduce în ecuație mai mult decât aspectul economic și mulți vor zice: dar de ce să ne complicăm aiurea? Aspectul economic este suficient. Este? Bănuiesc că depinde de filozofia de viață a fiecăruia. Dar dacă sportul este mai mult decât un produs economic, dacă îl considerăm un produs cultural care are puterea să schimbe mentalități și să influențeze trenduri în filozofia vieții de zi cu zi, atunci egalitatea premiilor este necesară. Egalitatea premiilor trage un semnal de alarmă, amintindu-ne că sunt încă multe domenii în care inegalitatea este răspândită și forțează o nouă mentalitate. Nu este și aceasta menirea sportului, dincolo de câți bani face? Să inspire, să fie factor al schimbării și să împingă umanitatea pe alt palier de înțelegere?

Pe lângă criteriul capitalist și cel umanist, mai este unul, pe care l-a menționat și Murray: l-aș numi aspectul extrem meritocratic, sau filozofic absolutist. Dacă-i bal, bal să fie, mergem cu principiul până în pânzele albe, DINCOLO de diferența de gen. Dacă tot vrem meritocrație, să aplicăm această meritocrație individual, nu pe sexe. Andy Murray: ”De ce un jucător bărbat de pe locul 70 să profite de pe urma audienței pe care o generează meciurile lui Federer sau Nadal?” Chiar, de ce, doar pentru că este bărbat? Dacă audiența este criteriul principal al recompensării jucătorilor, ar trebui aplicat până la capăt: fiecare jucător și jucătoare să primească bani direct proporțional cu audiența pe care o atrag meciurile lui sau ei de-a lungul unui an. Păcat că, la fel ca toate chestiile absolute, și acesta este aproape imposibil de aplicat și nerealist: ar rezulta în desființarea circuitelor din motiv că numai vreo 30 de jucători maxim vor putea să trăiască confortabil din tenis.

Concluzia? Toate trei criteriile sunt adevărate, dar în același timp contradictorii, insuficiente, greu de cuantificat sau nerealiste. Așa că mergem mai departe târâș-grăpiș, împiedicând-ne și certându-ne, cu o soluție de compromis care nu mulțumește pe nimeni. Că așa e viața.