Gael Epique. Monfils îl bate pe Berdych în meciul turneului

N-ai trăit nimic în tenis până nu prinzi o astfel de seară. Contextul se anunța promițător. Berdych – Monfils este, oricum ai pune lucrurile, un meci nedrept pentru un prim tur. Pe de o parte, un finalist de Slam, semifinalist în alte două ocazii și prezență constantă, de ani buni, în fazele avansate ale tuturor turneelor mari. Pe de altă parte, un talent rasat, cazul clasic al copilului nematurizat complet, sportiv vorbind, și pe deasupra copleșit de accidentări și de tot soiul de alte probleme. Dar ce talent.

Aruncat de problemele medicale într-o zonă a clasamentului în care, în mod normal, n-ar avea ce căuta, Monfils n-avea cum să nu se ridice la înălțimea momentului. Este pentru ceea ce trăiește el. Slam, Franța, Chatrier, meciul-vedetă al zilei. Pentru astfel de ocazii jucăm – spun jucătorii la unison – iar axioma asta se aplică în mod special în cazul lui Monf. Privindu-l live a doua oară într-o lună, după apariția de scurtă durată de la București (și, vai, câte diferențe!), mi-a fost mai ușor să înțeleg de ce Monfils nu reușește să confirme în mod constant, săptămână după săptămână. “De-ar juca așa mereu”… s-a extaziat lumea pe Twitter, și pe bună dreptate. Numai că Monfils nu poate juca așa tot timpul, pentru simplul motiv că nu-l interesează. E un showman în toată puterea cuvântului, care trăiește și se hrănește din energia pe care i-o dau tribunele. Fanii îl iubesc peste tot, sau în cel mai rău caz îl tratează cu un plus de simpatie față de restul jucătorilor, iar Gael livrează distracție. Nu poți să faci și perfomanțe, și show, din păcate, Djokovic a reușit una când a mai redus din cealaltă. Monf n-ar putea. Stilul lui e să trăiască nebunește de periculos, pe marginea prăpastiei. Și să ofere momente ca acestea.

Tomas Berdych, la rându-i, a nimerit în cel mai prost moment, invitat nepoftit la o petrecere organizată cu multă pompă. Imaginați-vă un cazan uriaș încins, pe marginea căruia mii de drăcușori, organizați ca la carte, cu smoală, cărbuni și tot soiul de alte drăcii aduse direct de la talpa iadului, urlă cu toții ca apucații. Domnii distinși de mai devreme au lăsat pălăriile și regulile pe scaun și se agită bezmetic, strigând “Allez, Gael!” în toate tonurile și intonațile pe care vi le-ați închipui posibile. Nu se mai ține cont de nimic. Gălăgia pe care o știam că se întâmplă la Roland Garros nu înseamnă nimic comparativ cu nivelul de decibeli pe care îl ating tribunele de pe Chatrier atunci când Gael ridică din brațe, cerând sprijinul publicului. Iar când gestul se petrece pe finalul unui meci precum cel de azi, doar imaginați-vă.

Îl respect mai mult pe Berdych după meciul azi, recunosc. Să reziști într-o astfel de atmosferă potrivnică preț de patru ore e mare lucru. Mai ales în cazul unui jucător cunoscut pentru că mai scapă uneori boii în porumb, mental vorbind. Presiunea suportată a fost imensă, dar cehul a găsit resurse să revină de la 0-2 la seturi, servind în două ocazii ca să rămână în meci, în timp ce un întreg stadion striga împotriva lui. Berdych s-a descurcat foarte bine în ambele ocazii, chiar dacă, la un moment dat, Monfils s-a apropiat la două puncte de finiș. Ceea ce nu a reușit Berdych a fost să concretizeze una dintre cele patru mingi de break (trei dintre ele consecutive) pe care le-a avut în decisiv, și care l-au costat scump de tot. După aproape două ore în care s-a jucat numai cu serviciul, Monfils a găsit forța să rupă acest echilibru, aruncând arena în aer. Calificare în turul 2, unde urmează o întâlnire cu Gulbis. Ce meci, nu? Parcă toate extremele rele ale băieților cu talent mult se vor aduna pe același teren. Pregătiți-vă, cel mai probabil planeta se va scufunda.

Meciul în sine a avut suficiente scântei încât să nu mai aibă oricum nevoie de cele ale publicului. S-a lovit pe cinste, de ambele părți, a fost una dintre acele ocazii în care doi big-hitters dau tot ce au mai bun și-și împart pumni cu dărnicie, până când unul dintre ei îl găsește, out of nowhere, pe cel aducător de victorie. La 1-2 recunosc că țineam cu Berdych numai pentru a vedea un decisiv, pentru că ar fi fost un meci incomplet dacă nu s-ar fi decis în cinci seturi. Patru ore de lovituri curate, au fost serii întregi de raliuri decise numai prin lovituri direct câștigătoare

Față de meciurile la televizor, am mai avut un avantaj, pe lângă cel, recunosc, cât se poate de spectaculos, de a fi părtaș la o asemenea atmosferă: probabil că dacă aș fi văzut meciul de acasă, aș fi căzut în capcana de a judeca după precedente și după “ce credem noi că se va întâmpla în mod cert”. Am văzut ulterior că au fost multe păreri care îl dădeau gata învins pe Monfils; toată lumea se aștepta ca el să cedeze după ce și-a pierdut avantajul celor două seturi. Cumva, de acolo, din cazan, mie mi-a fost foarte clar că La Monf va găsi cumva o soluție s-o scoată la capăt. Mi s-a părut mai mereu că are un ascendent, are un plus față de Berdych. Numai că era prea simplu pentru el în trei seturi, trebuia să se întâmple în cinci.