Gael, cel atât de… Monfils | Eliminat după patru mingi de meci ratate

Era, pe undeva, previzibil să se termine așa. N-ar fi fost Gael dacă nu ar fi ieșit din scenă exact într-un mod care îl caracterizează. După ce s-a descurcat exemplar pe un tablou infernal și a eliminat doi dintre cei mai buni big-hitteri din circuit, pe Tomas Berdych și pe Ernests Gulbis, după ce a ajuns în situația de a avea minge de meci pentru calificarea într-un tur 4 cel puțin abordabil cu Nico Almagro, ei bine, după ce a făcut toate astea, Gael a clacat în cel mai Monfils mod cu putință. A irosit patru mingi de meci cu Tommy Robredo, toate, în setul 4, și a sfârșit prin a ceda fizic într-un final care ne-a ținut pe toți cu sufletul la gură, fiind eliminat în ciuda faptului că a condus cu 2-0 la seturi.

Mutat de pe Chatrier pe Lenglen, Gael a luat cu el magia, atmosfera și suporterii, iar totul se îndrepta spre o nouă seară memorabilă pentru fanii francezi. În setul 4, Monf a făcut break și a condus cu 5-3. În game-ul nouă, pe serviciul spaniolului, au venit primele două mingi de meci, salvate de Robredo (sau ratate de Monfils) cu prețul unor eforturi mari de tot, în niște raliuri care s-au jucat pur și simplu cu sufletul la gură. La 5-4, Gael a făcut prompt 40-15 și totul părea gata. Greșit. Prea încordat poate, prea grăbit, prea entuziasmat, francezul a forțat în ambele ocazii, apoi Robredo a făcut break și s-a ținut cu nervii mai tari în tiebreak. Era deja clar ce va urma. 

În decisiv, Gael a clacat întâi fizic, apoi și pe restul planurilor. Rămășițele vechiului Gael, cel preocupat mai degrabă să amuze tribunele, au ieșit la iveală. Întâi, după un schimb enorm, în care Robredo a plimbat liniștit mingea de pe o parte pe alta în așteptarea greșelii neforțate (care a și venit), Monfils s-a strâmbat caraghios, ironizând tactica aleasă de adversarul său. Apoi, la schimbarea terenurilor, a făcut o plecăciune adâncă, simulând o reverență menită a-i face pe plac lui Robredo. În fine, s-a plâns de strategia ibericului către propria boxă, dar toate astea n-au fost decât semne ale unei frustrări imense și de înțeles. Robredo a făcut ce trebuia să facă la acel moment, în care era evident că era mai proaspăt, iar adversarul său suferea. De altfel, cei doi s-au îmbrățișat la final și s-au complimentat în declarații, semn că orice tensiune a fost îngropată pe teren.

Roland Garros 2013 pierde astfel una dintre poveștile frumoase, chit că e greu de crezut că Monfils, tot mai consumat de la un meci la altul, ar fi ajuns foarte departe, după cât tenis solicitant a jucat. Mai important e însă faptul că, în pofida numeroaselor semne bune pe care le-a dat în aceste trei meciuri (întâmplător, toate trei numărându-se printre cele mai bune ale turneului), Monfils a sfârșit prin a pierde exact pe mâna acelorași metehne care îi subminează, de atâția și atâția ani, talentul uriaș pe care îl are la dispoziție. La 26 de ani, Gael mai lasă o șansă mare să-i scape printre mâini, una dintre numeroasele de pe o listă imensă, și, dată fiind apetența lui către dispariții mai mici sau mai mari în timpul sezonului, e un moment bun să ne întrebăm ce vom vedea mai departe de la Monfils? Va reuși să replice și în alte părți, la alte turnee, forma și inspirația pe care a arătat-o la el acasă? Sau va reintra în linia rezultatelor indiferente din ultimii ani? Va mai tăia din consumul inutil de energie, va reuși să se păstreze sănătos, va mai câștiga meciuri grație unor alegeri tactice inspirate, precum cu Gulbis? Sau va continua să fie showman, va abuza de acrobații care-i pun în pericol sănătatea și va alege execuțiile în dauna rezultatelor? 

Steve Tignor a scris un articol excelent pe tema asta după meciul de ieri, vi-l recomand, sunt puține lucruri care ar mai fi de adăugat la ce a scris reputatul scriitor și jurnalist. 

„Din păcate, Monfils ne-a lăsat exact la fel cum ne-a lăsat în atâtea alte ocazii: cu o lungă listă de „cum ar fi fost dacă…”, scrie Tignor, enumerând câteva dintre ele, aceleași metehne pe care le știm și pe care le vedem de atâția ani la el. 

Managementul nervilor, alegerile tactice, selecția loviturilor, apetența către execuții hilare, chit că din cale afară de gustate de fani, faptul că nu mai are un antrenor stabil (oare de ce?). Faptul că e îndrăgostit de risc, în loc să aibă un pic din instinctul de ucigaș al lui Rafa. Chiar așa, cum ar fi arătat Gael dacă la arsenalul lui tehnic am fi adăugat măcar 15 la sută din felul în care știe Nadal să-și subjuge opoziția? Cum ar fi evoluat cariera lui dacă ar fi putut găsi echilibrul între ce merită și ce nu merită?

Monfils este un jucător cu o personalitate șarmantă, pe care n-ai cum să nu-l apreciezi și să-l placi, pentru că arată mereu ca un copil care alege să se joace de-a învățatul, în loc să învețe jocul. Dar tot el este și omul pe care L'Equipe alege să îl catalogheze, imediat după victoria cu Berdych, drept un „mister” (iar dacă reputata publicație a ales acest epitet, dintre atâtea altele din care ar fi putut alege, asta spune ceva). Tot el este și omul care mărturisea la București că s-a pregătit pentru un meci jucându-se pe Playstation. El este omul care bea Coca Cola în timpul meciurilor. Și tot el este omul „al cărui stil de viață este într-o totală nesincronizare cu obiectivele lui”, după cum, foarte elocvent, îl descria în același L'Equipe un fost antrenor și confident. 

Mă prăbușisem într-un scaun din sectorul de presă, pe finalul meciului cu Robredo, epuizat eu de epuizarea lui, și-l priveam cum, la rându-i, se prăbușea văzând cu ochii, căutând disperat soluții de unde ele nu puteau să vină. Și în acele minute mi-aș fi dorit să fi avut șansa să-l văd pe Monfils nu făcând spectacol (unde spectacol se traduce prin a face patru duble greșeli la rând la mingi de meci), ci punând osul la treabă. Măcar o dată. Doar așa, ca să ne lămurim cu toții cât de departe ar fi putut ajunge.