Frustrările și dilemele Alexandrei Dulgheru: “Simt că pierd timpul”

Camelia observa bine, anul trecut, că, uneori, conferințele de presă de la Slamuri pot funcționa ca un fel de ședință terapeutică, în care măcar ai o șansă de a spune ce ai pe suflet. Alexandra Dulgheru ne-a spus ce are pe suflet după eliminarea din primul tur de la Paris, o nouă înfrângere dintr-o serie lungă de meciuri în care jucătoarea nu a putut fi la potențialul maxim. A fost al optulea meci pierdut la rând de Alex; practic, ea n-a mai câștigat de când o văzusem ultima oară, la Australian Open, când a învins-o pe Storm Sanders în primul tur înainte de a pierde la Angelique Kerber, viitoarea campioană, în turul al doilea, nu înainte de a-i da o replică frumoasă în setul secund. De atunci, eliminări pe linie din primul tur la Monterrey, Indian Wells, Miami, Charleston, Istanbul, Marrakech și, acum, Roland Garros. Cum probabil toată lumea a bănuit, în puține ocazii a fost Alexandra la 100 la 100 din puteri. În fapt, ea spune că nu s-a mai simțit la capacitate maximă cu adevărat din vara anului trecut!

Alexandra are o problemă la cartilaj, o accidentare pe care o numește “parșivă”, pentru că nu o lasă să-și facă un plan sportiv, o strategie în același timp nici nu are o rezolvare bine definită în timp.“Sunt supărată nu pentru meci, ci pentru că am o problemă la genunchi care datează, practic, de anul trecut, de la Roma. Culminând cu turneul de la București, când am terminat într-un picior, am aceeași problemă, numai că s-a agravat. La început am avut edem osos, mi se inflama genunchiul mult, o mică pată pe cartilaj, iar pata aia s-a făcut mai mare, iar anul acesta a devenit o problemă de cartilaj care nu mă lasă. Am zile când sunt ok, pot să joc, dar într-o săptămână plină eu nu pot să-mi fac un program normal, de luni până duminică. O zi sunt ok, două, nu, încă una sunt ok, două nu. Numai așa am mers.”

Alexandra a văzut medici sportivi din Spania, Elveția, România, Australia și Noua Zeelandă, dar dilema ei nu e are un răspuns punctual. O operație e o decizie complicat de luat, pentru că nu există garanții la o recuperare în întregime. Așa că Alex a încercat cu reabilitare; își reproșează doar că nu a luat o pauză mai lungă după București, anul trecut, dar nu-s garanții că asta ar fi făcut o diferență.

“Eu am făcut reabilitare în Spania, înainte de Paris, am jucat puțin tenis recent, iar genunchiul e un pic mai stabil; dar cartilajul, n-am ce să-i fac. Toți mi-au zis să-i dau șanse așa, fără să mă operez, și să încerc să trec, dacă pot, peste dureri. Din ianuarie mi se zice așa. Eu nu am probleme cu durerile, rezist. Dar acesta e un gen de durere care efectiv mă înțeapă în os, simt mereu niște înțepături și nu mă lasă să îndoi tare genunchiul, nu pot efectiv, e ca și cum ai avea un picior sau o mână paralizată și nu răspunde la comenzi. Eu am numit-o o accidentare parșivă, pentru că nu e genul de accidentare la care să știi sigur, da, mă doare, nu pot să fac mare lucru. Am zile când mă lasă, îmi dă timp cu “lingurița”. La antrenamente, mă protejez, și joc tenis mai mult static. Știu când vine mingea, îmi controlez mișcările. Problema e când nu-mi controlez mișcările și fac schimbări de direcții, atunci mă poate lua oricând. Poate fi un meci ok, după un meci ok, a doua zi n-a mai fost bine”, completează ea.   

“Am avut aproape trei săptămâni de reabilitare, și toți doctorii mi-au spus că hai să-i mai dăm un pic de șansă. Bun, dar asta ce înseamnă, să mă încălzesc o oră și jumătate înainte de meci ca să-mi treacă? E foarte delicat. Asta o fac ca să evit operația. Am tot încercat, dar am șase sau șapte turnee pierdute în primul tur. Cât să mai încerc? Până când? Plus că nu e bine nici pentru mine ca încredere să o țin tot așa. O să-i mai dau o șansă și turneele următoare, cu reabilitarea pe care o fac acum, după RG, să văd dacă va fi mai bine. De multe ori, încep meciurile, primul set mă doare, iar până se încălzește, deja meciul s-a dus. Deci nici asta nu e o soluție. Am tot “văzut”. De anul trecut, după București, eu n-am mai avut decât un turneu sau două în care am putut să joc ok. Am aproape un an de zile de când joc cu problema asta.”

În consecință, Alexandra va lua iar o pauză pentru reabilitare în Barcelona și spune că sunt șanse mari să nu joace deloc pe iarbă, o suprafață neprietenoasă pentru genunchi, ci în schimb să revină la niște turnee mai mici, pe zgură. Este pusă sub semnul întrebării inclusiv participarea la Wimbledon, unde, în continuarea ghinionului, nu a reușit să mai prindă tabloul și ar trebui să joace calificări. Când e nevoie de așa ceva, Alex e adepta folosirii turneelor ITF ca rampă de lansare pentru încredere și puncte, în loc să joace calificări.

“De obicei, am reușit să gestionez toate problemele de sănătate pe care le-am avut, deși n-a fost ușor. Dar erau niște accidentări mai logice. Dar aceasta nu mă lasă să mă antrenez cât trebuie, când mă antrenez normal o zi-două, a treia, nu mai pot. Tot ce pot face e să sper că ziua următoare va fi fără dureri. Nu mă așteptam însă la minuni la Paris. Nici vremea nu m-a ajutat. Chiar fac o grămadă de lucruri ca să joc, nu e ca și cum stau și nu fac nimic. Nu e o soluție să continui așa. Poate fi o idee să intri direct din încălzire pe teren, să bat mingea aproape de meci – așa am făcut și aici, am venit direct de la încălzire – dar în timpul antrenamentelor nu fac schimburi de direcție. Cum am făcut mișcare mai rapid, cum m-a luat genunchiul. Nu mai puteam să împing la genunchi, nu mai puteam să fac nimic. În setul doi am început să mă simt un pic mai bine, și am putut să fac un pic mai mult. Dar…”

Iar Alexandra chiar nu e o jucătoare care să nu facă față durerilor, atunci când trebuie. A depășit cu succes mai multe accidentări, dar e limpede că o frustrează lipsa clară a unui timeline. “Nu e plăcut deloc, pentru că am senzația că pierd timpul. Am dorință de joc și dispoziție, dar în momentul în care nu ești bine, oricât ai vrea…”

Dacă nu merge cu noua reabilitare, Alexandra începe să-și pună problema unei operații. ”Dacă nici așa nu merge, operație, e destul de clar. Toți doctorii mi-au spus e o problemă cu cartilajul și că depinde: sunt jucători care joacă cu cartilajul așa, alții care nu pot, depinde cât de mult te deranjează. Dacă e suportabil, te duci. Dar în cazul meu nu cred că sunt genul care n-ar rezista la dureri. Asta înseamnă iar probabil o jumătate de an în afara terenului și să o iau de la capăt de pe 500.”

Clasamentul este, iarăși, un stres suplimentar, care îi poate influența starea de spirit sau deciziile. Alexandra a încercat să-și apere o parte din punctele pe care le avea, ca să-și asigure un fel de pernă pentru o situație eventuală în care ar urma să lipsească luni bune din circuit. Astfel și-ar fi putut îngheța clasamentul (situație valabilă la absențele de minim șase luni), iar la revenire nu ar fi trebuit să înceapă foarte de jos. Dar planul n-a mers. “Am încercat, dar n-am reușit nimic. Acum sunt în zona locului 130. Pot să îngheț clasamentul, dar trebuie să decid asta până nu dispar ultimele puncte pe care le am.”

“Mă gândeam că poate intru și la W, îmi salvam anul și din punct de vedere financiar, speram că dacă trec măcar un tur, mai salvam ceva puncte. Dacă cumva nu sunt ok săptămânile următoare, mi se duce și Contrexville din clasament (n.a. a câștigat titlul anul trecut), se duc 150 de puncte și o să fie greu. Nimeni nu te ajută și trebuie să începi iar cu turnee mici, 25k, 50k… ”

Alex a cercetat în stânga și în dreapta la alte jucătoare care au avut probleme similare, dar feedbackul nu e de măsură să asigure. “Unele duc problema pe picioare, altele au făcut operația, dar nu au revenit cum ar fi vrut”, spunea ea. Iar procesul de recuperare? “În mod normal, ar fi trebuit să se vadă îmbunătățiri deja. Dar văd procesul foarte lent. O musculatură foarte bună poate susține piciorul, dar nici asta nu e o soluție pe termen lung, după cum nu e nici să-ți schimbi stilul. Eu am și stilul ăsta de joc. Nu intru pe teren să închid ochii, să dau winnere și gata. Trebuie să fii pregătită pentru o săptămână lungă, atunci când intri într-un turneu.”  

Am mai avut o mie de accidentări, le-am găsit o soluție. Cu pauză, cu reabilitare, le-am găsit rezolvare. Cu asta, nu știu ce să mai fac.

“E frustrant, pentru că știu că pot să joc”, încheie ea, și nu există nimeni care să o poată contrazice.