Frumuseţea tenisului, între televiziune şi tribune: care este diferența enormă între tenisul urmărit de acasă și cel trăit live, din tribune

„Televiziunea are avantajele ei, dar aceste avantaje au dezavantaje şi printre ele este şi iluzia intimităţii. Reluările în slow-motion, prim-planurile, graficele cu statistici răsfaţă aşa de mult telespectatorul încât nu mai suntem conştienţi de ce pierdem. Şi o parte însemnată a ceea ce se pierde la televizor este fizicalitatea pură a tenisului de top, viteza cu care se mişcă mingea şi cu care reacţionează jucătorii.

Această pierdere e simplu de explicat. Prioritatea televiziunilor este acoperirea întregului teren, astfel încât telespectatorii să vadă ambii jucători şi geometria generală a punctului. Televiziunea alege deci un punct de vedere situat în spatele terenului, sus. Tu, telespectatorul, eşti sus şi te uiţi în jos spre teren. Perspectiva aceasta, după cum poate confirma orice student la arte plastice, “scurtează” terenul. Tenisul real este, până la urmă, tri-dimensional, dar imaginea de la televizor este doar bi-dimensională. Dimensiunea care se pierde (sau e distorsionată) este lungimea reală a terenului: viteza cu care mingea traversează această lungime nu este clară la televizor, dar este formidabilă live.

Poate vi se pare că sunt abstract sau exagerat, şi dacă este aşa, vă rog să mergeţi să vedeţi un turneu de tenis în persoană – în special pe terenurile cu tribune mai mici, în primele tururi, unde poţi sta la câţiva metri de teren. Vedeţi cu ochii voştri diferenţa. Dacă aţi urmărit tenis doar la televizor, pur şi simplu n-aveţi idee cât de tare lovesc aceşti jucători mingea, cât de repede se mişcă acea minge, ce puţin timp au jucătorii să ajungă la ea şi cu ce rapiditate sunt capabili să se rotească, să lovească şi să revină la mijlocul terenului.

Serviciul jucătorilor de top atinge deseori viteze de 220 km/h, e adevărat, dar ceea ce nu ne spune radarul este că loviturile celelalte ajung şi ele la 140 km/h. Dacă eşti destul de aproape de un meci profesionist de tenis, poţi să auzi zgomotul pe care-l face mingea prin aer, un fel de şuierat lichid, de la combinaţia de viteză şi spin.

Adevărul este că tenisul văzut la televizor este faţă de tenisul văzut live cam cum sunt filmele porno faţă de realitatea palpabilă a iubirii.”

***

Acesta este un fragment dintr-un text scris de David Foster Wallace şi publicat în 2006, unul dintre cele mai bune eseuri despre tenisul contemporan scrise în ultimele decenii. Am ales să deschid cu acest citat pentru că ridică o problemă foarte importantă, aceea a diferenţei dintre tenisul văzut live şi cel văzut la televizor şi cum formează această diferenţă părerile consumatorilor de tenis despre jucători.

După cum spune şi autorul, televiziunea are avantajele ei. Drintre acestea cele mai importante mi se par reluările, statisticile şi comentariul (atunci când este bun). Mai există însă un alt mare avantaj în a vedea un meci la televizor şi acesta este confortul: atât cel fizic, cât şi cel financiar. Eşti la tine în sufragerie, unde poţi să te mişti când vrei, poţi să vorbeşti în timpul punctelor, chiar să ţipi la jucători între excursiile la frigider după bere. Şi toate astea, gratis.

Nu este de mirare că noi, fanii, am devenit leneşi şi răsfăţaţi. Dar pe lângă faptul că televiziunea ne aduce la botul calului orice meci de pe orice meridian, trebuie să nu uităm un lucru foarte adevărat şi important: televiziunea mistifică, pentru că scopul ei să facă din orice un show. Alegând numai anumiţi jucători (în principal primii din clasament) şi concentrându-se pe ei, scoţându-le în evidenţă în mod repetat una din caracteristici (graţia lui Federer, topspinul lui Nadal, deplasarea elastică a lui Djokovic), transmisiile televizate ne aduc şi un deserviciu. Ne ridică aşteptările în mod disproporţionat faţă de toţi jucătorii şi ne fac să devenim orbi la cât de incredibil de buni la tenis sunt de fapt toţi cei care intră pe taboul principal la Grand Slam-uri.

Vă dau exemplu experienţa proprie. La Roland Garros, anul trecut, am avut două mici şocuri, în direcţii diferite. Primul a fost cât de „obişnuit” mi s-a părut că joacă Rafa Nadal. Era prima oară când aveam ocazia să-l văd live şi trepidam de nerăbdare. Mă aşteptam să ia foc mingea, să ia foc zgura, să luăm cu toţii foc. Acesta era rezultatul anilor de slowmotions cu dansul defensiv lui Rafa, cu vamosurile, bicepşii încordaţi, superlativele comentatorilor şi statisticile care îl proslăveau pe zeul RPM. Eh, am căutat tot meciul în zadar toată această mistică pe teren. Am căutat-o şi n-am găsit-o pentru că ea era doar în capul meu de telespectator. Am ieşit de acolo teribil de nedumerită, începând să bănuiesc că acel Rafa Nadal de la televizor este de fapt un construct al regizorilor de transmisie. Este amuzant, nu? Am fost dezamăgită când l-am văzut live pe Rafael Nadal, unul dintre cei mai buni jucători din istorie. Aceasta este consecinţa de a vedea un jucător doar la televizor. Ce avem în cap este o iluzie, o iluzie la înălţimea căreia nu se poate ridica nici măcar cel ce a dat naştere iluziei.

Al doilea şoc a fost în sens invers şi s-a numit Andy Murray. Faptul că televiziunea aproape elimină adâncimea terenului, a treia dimensiune, şi că alege acel punct de vedere depărtat, îi face un mare deserviciu lui Murray, care lucrează foarte mult ca jucător cu înălţimea mingilor şi varietatea spinului lor. Ori acestea nu se pot observa decât dacă stai pe latura lungă şi destul de aproape de teren ca să vezi cum se învârte mingea. Este un adevărat spectacol, este un fel de ruletă nebunească a diversităţii jocul lui Murray, care, văzut la tv, pare monotonia întruchipată.

Şi acum ajungem la partea cu adevărat spinoasă a problemei: uşurinţa cu care telespectatorii de meserie ajung să dea verdicte depreciative la adresa unui tenisman, din cauza acestei percepţii deformate, bazate doar pe tenisul văzut la tv. Când ieşeam de la meciul Karlovic – Vesely, am auzit doi tineri declarând despre Karlovic pe un ton surprins: „Hai, mă, că nu a fost chiar aşa penibil”. Am rămas pe gânduri. La televizor, Karlovic pare că nu ştie să dea decât aşi. Live însă, observi că are o dreaptă fenomenală, volee de mare fineţe şi un slice de rever ucigător. Aici, pe forum, altcineva îl eticheta pe adversarul său, Jiri Vesely, drept „pusher”. Mi-a venit să râd. Acel cineva, mă întreb, l-a văzut pe Vesely vreodată live?

Să vă spun un secret: niciun jucător clasat în primii 150, 200 nu este „pusher”. Dar asta nu vezi decât live. Adrian îmi spunea ieri că printre meciurile prinse la Arene au fost cele ale lui Monfils şi Simon. Cât de mult i-au plăcut loviturile lui Simon! Şi când te gândeşti că Gillou este considerat „pusherul”-şef de experţii de pe forumuri. Pentru ei, toţi jucătorii sunt nişte loseri, chiar şi cei patru din Big Four care sunt, ce surpriză, printre cei mai buni din istorie. Adrian: „Când sunt atât de aproape de ei şi aud cum sună mingea aia pocnită, mi-e greu să gândesc despre vreunul ceva urât. Adică, ok, pot să îl plac sau să nu îl plac. Dar nu pot să-l desconsider ca jucător”.

Asta face tenisul văzut în realitate: rupe vălul iluziei, spune adevărul. Da, este incomod să stai în scăunelul ăla de plastic, cu soarele bătându-te în cap, sau în frig, după caz, fără să poţi pălăvrăgi în voie. De aceea mulţi nici nu o fac, dar aceşti mulţi nici nu vor ajunge să vadă tot adevărul. Adevărul tenisului văzut live, de aproape, este nesclipitor şi cu toate astea mult mai puternic decât orice reluare tv în slowmotion. Este puterea pe care o are viaţa adevărată faţă de orice produs ambalat lucios. Este puterea pe care o are efortul pe care-l vezi de la câţiva metri, scrâşnetul adidaşilor, ritmul perfect al loviturilor, sunetul simetric al mingilor în racordaj, uneori exploziv ca un pistol, alteori elastic ca un arcuş. Şi din această obiectivitate nemediată se naşte ceva foarte preţios, care face să merite toată anchilozarea şi insolaţia şi lipsa confortului: respectul faţă de abilităţile jucătorilor şi aprecierea faţă de darul pe care ni-l fac nouă, celor de pe margine. Şi acest dar este că ne arată cât de frumos poate fi faptul că eşti viu, că ai un corp şi că trăieşti în lumea asta tridimensională care uneori poate fi o bătaie de cap. Tenisul, ca orice sport profesionist văzut live, ne poate reconcilia prin frumuseţea lui, cel puţin momentan, cu faptul că suntem muritori.