Finala olimpică de la Rio, retrăită. Ziua când Horia Tecău și Florin Mergea au scris istorie pentru România, prin câștigarea medaliei de argint

În urmă cu patru ani, pe 13 august 2016, Horia Tecău și Florin Mergea câștigau medalia de argint în proba de dublu de la Rio, după una dintre cele mai frumoase finale olimpice ale ultimilor ani. La capătul unui meci entuziasmant și dramatic, Horia și Florin erau învinși, 6-2, 3-6, 6-4, de spaniolii Rafael Nadal și Marc Lopez. A fost bucurie și istorie, pentru că Florin și Horia au adus prima medalie la tenis de câmp pentru România la Jocurile Olimpice. Dar și dezamăgire și tristețe, pentru că au avut șanse multiple de a se impune și a câștiga chiar aurul.  

Atunci, la scurt timp după încheierea finalei, sentimentele au fost amestecate, iar sărbătorirea acelei realizări imense a fost cumpătată. Desfășurarea meciului, calitatea finalei, acele câteva mingi ratate, care le-ar fi putut aduce victoria, revenirea spaniolilor pe finalul de meci, tot efortul depus de ai noștri și deznodământul, toate astea au durut. Destul de mult. 

Acum, la patru ani distanță de acel meci fantastic, e timpul să punem în contextul potrivit cea mai mare performanță obținută de România la Jocurile Olimpice la tenis. Drumul către finală a lui Horia și Florin, cât de departe au venit, cât au avut de muncit pentru a ajunge în finală, cât de puțin a lipsit să nu ajungă în finală, cât de puțin a lipsit să câștige medalia de aur. Cât de mult au muncit pentru a se pregăti pentru Jocurile Olimpice, într-un an în care au jucat împreună, pre-Olimpiadă, doar patru turnee. Cât de bine s-au descurcat cu presiunea câștigării unei medalii olimpice la Rio, pe care au trebuit să o gestioneze nu doar în timpul turneului olimpic. Ci încă din momentul în care au stabilit că vor face pereche și vor reprezenta România în proba de dublu.  

*

Când Horia și Florin au plecat spre Rio, așteptările erau imense din partea tuturor. Și ei își doreau mult să câștige o medalie – și nu orice medalie, cum spunea Florin Mergea. Dar istoricul lor comun, rezultatele remarcabile obținute împreună la juniori, calitățile lor de jucători de dublu, toate astea creșteau așteptările. În opinia multora, o medalie la Rio la tenis era ca și câștigată. 

În realitate, simpla reunire a doi jucători extraordinari de dublu, după ani în care nu mai făcuseră echipă, nu garanta nimic. Luați separați, amândoi erau într-o formă extraordinară, dar dublul înseamnă comunicare și chimie – iar Horia și Florin, spre deosebire de alte echipe de dublu bine sudate, abia se reuniseră și jucaseră, împreună, doar patru turnee și două meciuri în Cupa Davis înainte de Olimpiadă. 

Veneau de departe, deci. Și erau nevoiți să compenseze lipsa meciurilor împreună prin antrenamente, pe care le-au făcut fiind ghidați și sfătuiți de Andrei Pavel, și, desigur, prin talent. Și au făcut-o extraordinar de bine. De la primul meci jucat la Rio până spre ultimele momente ale finalei, când tenisul s-a dovedit a fi tenis. Adică acel sport crunt, în care oricât de bine ai juca și oricât de corect ai face lucrurile, tot s-ar putea să nu fie de ajuns. 

Cum a început aventura Rio 

Florin și Horia au început drumul către medalia de argint cu argentinienii Federico Delbonis și Guillermo Duran, de care au trecut repede, în două seturi scurte, 6-3, 6-2. A urmat încă o victorie în două seturi, dar nu tocmai ușoară, cu mexicanii Santiago Gonzalez și Miguel Angel Reyes-Varela, 6-3, 7-6 (9). 

Sferturile de finală le-au adus în față una dintre cele mai mari provocări posibile: i-au avut de înfruntat pe Marcelo Melo, locul 3 mondial, și Bruno Soares, locul 8 mondial. Doi brazilieni care jucau acasă, în fața propriilor suporteri și care erau motivați și bine poziționați pentru o medalie la Rio. Pentru mulți brazilieni era exclus orice alt rezultat în afara unei medalii la Rio, drept dovadă și atmosfera din tribune. 

Pe un stadion zgomotos și într-o hărmălaie greu de descris, cu suporteri care aplaudau orice punct făcut de Melo și Soares, dar huiduiau și fluierau aproape orice greșeală sau punct adus de ai noștri, Horia și Florin au fost de neclintit. N-au lăsat să-i doboare nici inspirația celor doi brazilieni de pe teren și nici a celor din tribună, care au încercat cu disperare să-i încurce prin manifestările lor. Au fost impecabili și au gestionat ireproșabil momentul pierderii setului doi. Au fost de neoprit și în setul trei, când totul s-a legat și au amuțit, pentru multă vreme, stadionul gălăgios.

Dupa 6-4, 5-7, 6-2 cu Melo/Soares, Florin și Horia mergeau în semifinale, unde îi așteptau o altă pereche bine sudată: americanii Jack Sock și Steve Johnson, o echipă mai puțin puternică prin prisma clasamentului și a experienței decât cea pe care o învinsese în sferturi, dar mult mai periculoasă.

Pericolul aici era dat de concentrare, sau mai bine spus, de pierderea ei. Pentru că, după un meci atât de dur și de greu precum cel din sferturi, era foarte ușor și existau toate ingredientele necesare ca Horia și Florin să-și piardă din concentrare și să scape hățurile din mână. Se întâmplă des în tenis asta; se întâmplă des să obosești mental după ce treci un obstacol greu, iar intensitatea să scadă mai apoi, fără să realizezi și să înțelegi de ce. 

Dar ei n-a făcut-o. Au arătat ca o echipă valoroasă, care știe cum să gestioneze meciurile și momentele mari. Ca și cum cu câteva ore în urmă n-ar fi câștigat un meci epuizant. Horia și Florin le-au lăsat doar opt game-uri americanilor și visul lor era din ce în ce mai aproape – calificarea în finala olimpică se întâmpla. O medalie era, de acum, garantată. Nu o mai puteau pierde. 

Marea finală 

În finală, Horia și Florin au dat peste Rafael Nadal și Marc Lopez, o echipă inedită, dar foarte, foarte tare. Nu era doar valoarea imensă a lui Rafa, era și experiența lui Marc Lopez, un jucător specializat în proba de dublu, câștigător și finalist în turnee de Grand Slam. O combinație aproape perfectă întâlnea o altă echipa valoroasă și experimentată în ce înseamnă meciuri mari în proba de dublu. 

Cu două mingi de break salvate chiar în debutul finalei, în primul game al întâlnirii, Horia și Florin au ratat startul. Au început timid, ușor timorați de încărcătura momentului și fără a-și găsi reperele pe teren: multe voleuri care au mers în fileu, intervenții neinspirate și greșeli ușoare. 

Asta a deschis fereastra pentru Nadal, care știe atât de bine să speculeze momentele de derută ale adversarilor. Iar la 2-2, după două intervenții spectaculoase ale lui Rafa, se producea break-ul. Un break la zero care a tăiat și mai mult elanul alor noștri: Marc Lopez era peste tot la fileu, Rafael Nadal era un zid de pe baseline. În vreme ce Horia și Florin nu legau loviturile și jocul, nu intraseră încă într-un ritm al lor, care să le permită să se scuture de toate emoțiile și dubiile, inerente unui astfel de moment atât de important. 

De la 2-2, Horia și Florin n-au mai câștigat niciun game în restul setului. După doar 30 de minute de joc, setul era al spaniolilor, care n-au dat impresia că au depus mari eforturi pentru a câștiga atât de categoric setul. Și totuși, era acolo ceva care crea impresia că Horia și Florin n-au nevoie de prea mult pentru a echilibra partida. 

„În finala de la Rio, fiecare game a fost o luptă. Au fost raliuri lungi, venit la fileu, loburi. Am pierdut meciul, dar a fost o luptă până în ultima clipă și am iesit din meciul ăla știind că am dat tot. Fiecare picătură de transpirație și centimetru de mușchi. Și de aceea suntem împăcați cu rezultatul și cu experiența.” Horia Tecău, în eseul „Cea mai importantă decizie este să nu renunți”

Acel ceva a fost, în primă fază, un game câștigat autoritar de Horia la serviciu – game-ul de început al setului doi – care a adus încredere. Momentul a fost continuat apoi cu un game de retur bun, neconcretizat însă în break. Dar semnele erau bune: Florin începuse să simtă jocul, era prezent, era atent cu loburile și unghiurile și, mai important de atât, se încuraja și îl încuraja pe Horia după fiecare punct. Erau în meci și continuau să creadă în șansele lor. 

Semnalele astea bune aveau să se reflecte apoi și pe tabelă, pentru că, de la 2-1, a început magia. O magie care a durat vreme bună și care ne-a făcut să credem că se poate. 

La 2-1 în setul doi, cei doi români au făcut break-ul, au preluat conducerea în meci pentru prima dată și au pornit o demonstrație despre ce înseamnă jocul de dublu: eficiență pe toate planurile (baseline, acoperirea fileului, intercepții, retururi agasante) sau scheme bine gândite (Florin a jucat insistent spre Marc Lopez în orice schimb mai lung și n-a ezitat să-i ia la țintă reverul lui Rafa, a apelat des la lob pentru retururi). Și, peste toate astea, o coerență în execuții greu de găsit într-un meci de dublu pentru atât de mult timp (sincronizare, spații găsite rapid, culoare ireale, tranziții baseline-fileu curajoase și mereu venite în momentul oportun). 

N-au mai fost surprinși de nimic și au avut toate răspunsurile la jocul ușor defensiv propus de spanioli. De la 2-1 și până la mijlocul setului trei, cu o excepție, totul a fost despre Horia și Florin. Au condus jocul, au creat, au improvizat și au surprins în multe feluri o echipă extrem de versatilă și greu de citit. Acea excepție a fost reprezentată de game-ul trei al setului decisiv, unul dintre cele mai lungi și intense game-uri ale finalei: aproape 12 minute, cu cinci mingi de break salvate, toate de Florin. Ieșiți din încercuire, finala și-a urmat cursul început încă din setul doi, cu Florin și Horia foarte prezenți în joc și mereu cu pasul în față, în încercare de a-și sufoca oponenții. La 3-3, echipa Tecău/Mergea face break-ul la zero, treceau în față și totul arăta perfect pentru ai noștri; până la linia de sosire mai erau doar câțiva metri. 

Și totuși. Suntem la 4-3, 30-15, moment în care Florin a făcut trei erori cu forehand-ul, iar după un voleu în fileu, echipa Lopez/Nadal a egalat, a trecut în față și s-a încărcat cu încredere. Pentru Horia și Florin, șansele au continuat să apară, conducând cu 30-15, la 4-4 pe serviciul spaniolilor. Dar acolo a fost mereu Nadal, neobosit, mereu pregătit să-și ia șansele, mereu având soluții și refuzând să piardă. Nadal a fost locomotiva ultimelor game-uri ale finalei, el a dus greul și el a săpat în încrederea lui Horia și Florin cu passing shot-uri greu de crezut și retururi care mai de care mai speciale. El a câștigat ultimele două game-uri ale finalei, prin capacitatea lui fantastică de a-și ridica, de nicăieri, nivelul și de a continuă să creadă, indiferent de scor sau de circumstanțe. 

Horia și Florin n-au căzut, după egalare. Au continuat să spere, au avut în continuare șanse, dar n-a fost suficient. Pentru că uneori, oricât de bine ți-ai face treaba, nu e destul. Iar pentru Florin și Horia, deși au făcut tot ce le-a stat în putință în finala cu Nadal și Lopez, n-a fost suficient; au străbătut perfect tot drumul, dar n-au putut trece linia de sosire primii. 

Dar asta nu schimbă, sub nicio formă, esența acestei mari reușite. Argintul ăsta nu e doar despre finala pierdută greu cu Nadal și Lopez. Argintul acesta a fost și este despre o echipă, un drum, obstacole grele, dar depășite, și despre sacrificii personale – sacrificarea sezoanelor individuale ale celor doi pentru a-și pune toată energia în direcția Rio. E și despre împlinirea potențialului unei perechi al cărei potențial a fost întotdeauna ridicat, încă din juniorat.

Medalia de argint cucerită în urmă cu patru ani înseamnă și istorie, pentru că odată cu acel meci, Horia și Florin au scris istorie pentru România – o istorie pe care acum, la patru ani distanță de acea realizare, o percepem puțin mai diferit. Nu mai e gustul amar al înfrângerii, ci e amintirea uneia dintre cele mai frumoase zile pe care sportul olimpic românesc a cunoscut-o. 

„La festivitatea de premiere am avut un mix de trăiri. Era fericire, împlinire, recunoștință pentru tot ce-am trăit în perioada aia. Pentru faptul că am trăit momentul ăsta cu Florin, cu care mă știu de la șapte ani și avem atât de multe amintiri împreună. Împreună cu Andrei Pavel, care era antrenorul nostru acolo și un exemplu pentru mine când eram junior și începeam să joc tenis. Eram și un pic dezamăgit de faptul că am fost atât de aproape. Dar pentru noi, pentru mine cel puțin, experiența în sine, ce-am trăit în perioada aia, e mai mare decât orice aur. Am medalia de argint acasă, dar am câștigat un aur mare prin toată experiența asta.

Nimeni în tenisul românesc nu visa la o medalie olimpică. Și mi-aș dori ca prin realizarea asta copiii care vin la tenis, adolescenții care rămân să joace tenis să creadă în ei că se poate. Se pot realiza și visuri la care nici nu te gândești.”

Horia Tecău, în eseul „Cea mai importantă decizie este să nu renunți”