Fierul vechi. Între satira franțuzească și indignarea românească. Despre caricatura Charlie Hebdo cu Simona Halep

Parcă vă și aud: ”voi mai lipseați pe subiect, fraților!”. Vă aud și vă dau dreptate. Și noi, în redacție, am dezbătut cât de oportun este să luăm o poziție față de toată povestea cu caricatura apărută în Charlie Hebdo. În contexul în care Simona a preferat să nu o comenteze (ba chiar a părut un pic sâcâită de subiect, după ce zilele trecute s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat pe Arena Națională), o să încercăm măcar să fim originali. Să mergem dincolo de ”a fost sau nu funny” și alte asemenea unghiuri facile.  

Și când am decis, într-un final, să ne spunem părerea, am constatat că avem mai multe. Deci, în loc să scriu doar eu, iată un dialog pe care l-am avut cu Camelia astăzi. Veți vedea, e mai bine așa, pentru că, în speța asta, eu și Camelia suntem în colțuri opuse ale parcului. Eu am urmărit subiectul de la început, ea abia a aflat de el. Eu am râs la caricatură, ei nu i s-a părut amuzantă. Numai bine de-o dezbatere. Deci, hai să începem.

Codruț

Cami,

Deschid cu ce mă doare cel mai tare. Faptul că tratăm o zgârietură a orgoliului, în loc să ne îngrijim de plaga națională a rasismului. Nu știu dacă ai văzut, dar majoritatea celor ofensați nu discutau despre umor sau libertatea de a face o glumă imbecilă, ci erau scârbiți de faptul că francezii ar putea pune egal între români și rromi. Rasistul strigă discriminare! Cum naiba de ne simțim cu toții datori cu strigăte goale de naționalism, dar nu suntem în stare, de atâta timp, să ne scuturăm de prejudecăți și să înțelem, acceptăm & ajutăm niște oameni care au nevoie de toate astea?

Știi că părinții se plâng de multe ori că nu mai fac nimic împreună cu copiii lor, că nu mai au nimic în comun. Am vorbit și noi despre asta la un moment dat. Ei bine, am ajuns la concluzia ca babacii se alintă. Iată un proiect de anvergură pe care generația noastră de 30+ l-a realizat în tandem cu parinți și mătuși: rasismul. E conservat perfect. Și abil deghizat în patriotism și alte teme false. Ne facem bine până ajunge Simo la 10 slamuri?

Camelia

De acord, dar, vorba lui De Gaulle: „Ce proiect vast!” De la clișee până la rasism nu e decât un pas; și toți gândim în clișee, pentru că ele sunt, până la un punct, categorii utile: ne ușurează gândirea, ne scutesc de nuanțe și problematizări pentru care nu avem nici timp, nici energie, și deseori nici destulă agilitate mentală. 

Un exemplu. În plurinaționalismul centrului de presă al RG, m-am trezit obsedată de voci și felul cum variază de la o nație la alta: am decretat că nemții au voci bubuitoare, spaniolii sunt nazali, iar americanii nu le ridică mai niciodată. E adevărat? Pentru micul eșantion la care am avut acces, poate că da. Dar orice sociolog ar da din cap la generalizările mele.  

Nu-i nicio noutate că între mulți români și mulți rromi nu exista cine știe ce sentimente călduroase. Nu intru in motivele acestui fenomen: ele sunt complexe și merg înapoi vreo câteva secole. Mi se pare însă ironic că din cauza unei coincidențe fonetice din numele celor două etnii, românii sunt confundați cu rromii de către străinii care nu au timp și nici interes să studieze mai în amănunt problema. Suntem, carevasăzică, obligați să gestionăm reputația discutabilă pe care mulți dintre concetățenii noștri de etnie rromă au acumulat-o în străinătate. Bumerangul acestei reputații se-ntoarce și ne lovește drept în mândria noastră patriotică și, iată, ne întinează și cele mai grozave realizări: un titlu de Grand Slam care e câștigat de o româncă, care culmea, e de etnie aromână. Dacă e să mergem până la capăt cu criteriul etnic, armata de români care a trimis mesaje furioase redacției Charlie Hebdo, trebuia să precizeze că „aromânii” nu sunt rromi. Ceva mă face să cred că au omis acest mic amănunt. Ipocrizia de a aminti de criteriul etnic doar când ne convine. 

În concluzie, m-aș ridica un pic deasupra „etniei” și aș pune accentul pe conceptul de „concetățeni”. În fond, rromii care au invadat Europa nu au aterizat acolo din spațiu: au plecat din România, și nu de cât de bine o duceau aici. Nimeni de fapt nu a plecat din România de cât de bine o ducea aici. Lipsa de asumare a responsabilității mă uluiește: ca populație majoritară care are puterea administrativă în mână de un secol, noi, românii, am eșuat în a-i integra pe rromi și de a stabili niște relații pozitive cu ei. Preferăm, și la nivel personal și la nivel politic, să ne ținem departe de ei și să subliniem că nu știm cine sunt, nu suntem împreună. 

Karma is a bitch, însă. Acum, nu numai că suntem asociați cu ei, suntem confundați cu ei. Adevărul că asta mi se pare o glumă mai bună decât caricatura cu Simona: faptul că de ce încercăm să ne disociem, de aia suntem mai asociați de către străini cu ei, până la identificare. 

Și putem să ne indignăm noi până poimâine, pentru că ratăm esențialul: și acesta este incapacitatea la nivel instituțional a României de a face programe care să ajute cetățenii (de orice etnie) să se înțeleagă și să trăiască aici destul de bine cât să nu-și ia lumea în cap. 

Codruț

Haha, aromânii nu sunt rromi. Catalonia is not Spain! Buzăul nu e în Moldova! I get it. Apropo de Roland Garros, am făcut greșeala, în timpul lui, să văd ceva tenis împreună cu niște prieteni. Precum știi, mai degrabă i-aș ține isonul lui Mădălin Voicu la mandolină decât să mă uit la tenis în companie umană. Și cum stăteam noi așa, a bătut cineva la ușă. Era dădaca vecinilor mei coreeni. Rodica a fost simpatică și ne-a adus o caserola verde, în care era un fel de legume fermentate, alăuri de carne de vită și ceva sos super gros. Cică era un fel de mâncare de la Seul, pe care ajunsese să-l facă mai bine chiar decât coreenii. Puțea îngrozitor, dar era, se pare, o împuțiciune controlată, pentru că avea un gust demențial. Și am stat de vorbă cu tanti Rodica vreo 15 minute; n-a vrut să stea jos. Știa ceva tenis, auzise de Buzărnescu, povestea că muncește mult și că s-a cam săturat, dar că nu poate să-i lase pe ăia mici. Care ăia mici? Cei doi copii de 2 și 4 ai coreenilor, pe care îi iubește ca pe ai ei. Tanti Rodica e rromă și e mai agreabilă decât jumătate din românii albi care populează complexul în care locuiesc.

O s-o întreb, data viitoare când o văd, cum i s-a părut caricatura asta. Mie unul mi s-a părut amuzantă, deși vorba ta, cam ușurică. Și faza e că destui intelectuali de pe la noi au găsit de cuviință să mute gluma – din ograda noastră în cea francezilor. Cu alte cuvinte, ironia cică nu i-ar viza pe români sau pe rromi (pe Halep cu atât mai puțin), ci chiar pe francezii care operează după stereotipuri și runde de discriminare nocive.

Colega mea de la IQads, Andra Bădicioiu-Matei, a adunat mai multe reacții din online și le-a pus într-un material al cărui titlu îmi stârnește invidie: ”Cu Simona Halep nu se glumește”. Așa e, nu prea se glumește, nu? Oamenii au tăbărât pe pagina de Facebook a Charlie Hebdo, ca să dea rating de 1 stea la pagină. Aici am ajuns.

Dincolo de asta însă, este uimitor (iar pentru sociologi e și mai și, îmi închipui) care sunt lucrurile care ne acaparează și ne declanșează cele mai intense umori. O caricatură destul de slabuță, o publicație trecută prin multe, neputința de a integra niște oameni care au trecut și ei prin multe.  De atât e nevoie să ne activăm la nivel național. Am putea să intrăm în politică sau am putea renunța la Facebook. Ce-ar fi mai greu?

Camelia

Eu am renunțat deja la Facebook, și nu am simțit niciun cutremur sufletesc sau intelectual. E interesant cât de inutile sunt multe din lucrurile care ne umplu zilele. Cel mai tare mă dispera patinajul bezmetic de la un subiect la altul în cronologie: dezastre ecologice sau umanitare urmate de rețete de prăjituri urmate de dezvăluiri politice dubioase urmate de sugestii pentru destinații de vacanță urmate de apeluri umanitare urmate de videouri cu pisici. Nu știu cine poate în mod autentic să treacă în câteva secunde de la registrul grav al războiului la cel ludic al hârjonelilor unor pisoi. 

Experții în social media au observat că cele mai de succes conturi sunt cele care le spun oamenilor ce să simtă. Nu cele care explică și-i lasă pe ei să decidă ce simt, ci cele care trag clopotele și aprind focurile pe dealuri, arătând în ce direcție să apuce valul de surescitare. Așa a fost și cu falsul scandal în care a fost implicată Irina Begu și Caroline Garcia acum câtva ani, care, ce coincidență, a avut la bază tot chestiunea „confuziei” între rromi și românii. Cineva a strigat „trădare” și mulțimea de români patrioți s-a repezit cu furci și topoare pe pagina de Facebook a jucătoarei franțuzoaice unde a dat dovadă de un comportament la fel de josnic ca presupusul rasism (care s-a dovedit până la urmă că nu existase, în urma unei anchete WTA) al acesteia.

Da, mulți români sunt sensibili la subiectul rromi: îi acuză că sunt necivilizați, put, vorbesc tare, dau muzica la maxim, fac mizerie, fură. Dar la ce ne așteptăm de la niște oameni care au trăit timp de secole la preferia societății, sub limita sărăciei și în disprețul deschis al majorității? Civilizația se învață, nu te naști așa: familia și școala te civilizează. Am citit un reportaj despre cum într-un sat copiii rromi care mergeau la grădiniță cu ajutorul unei fundații veneau acasă și povesteau, cum fac copiii, despre ce învățaseră la școală. Într-o zi, lecția a fost cosmosul. Părinții s-au uitat lung. Nu știau ce-i ăla cosmos; nu știau că locuiau pe o planetă și dincolo de ea erau alte planete.

Asta e realitatea, ăsta e nivelul. Cei care se simt lezați de confuzia etnică între rromi și români, în loc să se burzuluiască, ar trebui să fie jenați că trăiesc într-o țară unde există oameni în toată firea, indiferent de etnie, care trebuie să afle ce e ăla univers de la niște copii de grădiniță.  

Charlie Hebdo va continua să facă ce-a făcut până acum: să joace rolul bufonului de la curte, cel care râde gros de toți și toate, inclusiv de rege și chestii „sfinte”. Simona, biata, a fost prinsă la intersecția dintre agenda satirică a revistei franțuzești și problemele României, devenite notorii acum în toată lumea din cauza liberei circulații a cetățenilor ei. Răspunsul ei, „no comment” este de înțeles: numai de asta nu-i ardea, să fie luată la mișto pentru o chestie cu care, personal nu are nicio treabă. Dacă ar fi însă un pic mai militantă politic – și sper că va deveni în viitor, pentru că a devenit un simbol national prea mare pentru a nu avea nicio opinie – Simona ar putea atrage atenția asupra problemelor de fond care continuă să supureze dedesubtul patriotismului nostru de paradă.

 

***

Simona Halep este, de acum, campioană de Grand Slam. O performanță istorică, a cărei însemnătate merită contextualizată. Cu șase ani de experiență în spate, echipa Treizecizero s-a pregătit pentru a putea pune în pagină Povestea Primului Slam. Nu o rata!

“Simona Halep. Povestea Primului Slam” este, la fel ca toate celelalte apariții editoriale Treizecizero, o revistă atent îngrijită, un produs premium de pus în colecție. Dedicată unei performanțe unice, publicația este o combinație între cuvânt și fotografie, între frumusețea detaliilor de atmosferă, profunzimea analizelor și emoția imaginilor. Ea oferă o imagine amplă asupra drumului parcurs de Simona Halep pentru cucerirea Primului Slam: apariția în elită, ratările premergătoare marelui triumf, oamenii care i-au fost alături și, bineînțeles, punctul culminant – turneul la care s-a petrecut totul.

O poți precomanda de aici.