Federer vs Tomic: The Master and The Punk

 

E important de lămurit un lucru încă de la început: pentru cât a vorbit despre acest meci, cu mult înainte ca el să devină o realitate, pentru tot trash-talk-ul cu care a atras atenția generală, ei bine, Bernard Tomic s-a ridicat la nivelul propriilor vorbe. Le-a susținut cu fapte. A făcut un meci excelent pe alocuri, a arătat că seria recentă de 10 victorii n-a venit din senin și, în momentul în care va începe să joace la fel și în afara Australiei, va fi o problemă pentru orice jucător din top 10.

 

Astea fiind spuse, Federer a fost încă o dată strălucitor, demonstrându-și, a câta oară, intelectul și fantastica varietate de opțiuni pe care le are la dispoziție. N-a fost o umilire a lui Tomic, dacă la asta se așteptau fanii lui Federer, sau asta își doreau, dar să-i dăm credit australianului că l-a împins la maximum pe Roger, mai ales în setul doi, având partea lui de merit la unul dintre meciurile foarte bune ale turneului.

 

În Rocky V, faimosul personaj al lui Stallone, Rocky Balboa, ajunge, într-un complex de împrejurări, departe de ringul de box și trăiește din amintiri și din speranțele pe care și le pune în protejatul său, un puști, Tommy Gunn. După ce acesta câștigă titlul mondial, iar în loc de aplauze primește scandări cu numele lui Rocky, vine acasă la acesta pentru a-l provoca la o luptă. În loc de un meci în ring, cei doi ajung să se bată în stradă, fără reguli, fără menajamente, dar cu ceva în joc mult mai prețios decât titlul mondial: sentimentele și supremația în ochii celuilalt. În uralele mulțimii dezlănțuite, Rocky câștigă și această din urmă luptă, predându-i mai tânărului său ex-favorit o lecție dureroasă despre respect și recunoștință.

 

Acum. Evident că e o comparație ușor (și intenționat) exagerată: Federer nu trăiește nici pe departe din amintiri, e în continuare în ecuație și arată la fel de puternic și de pregătit să atace un trofeu ca oricând. Una dintre cele mai subapreciate realizări ale lui Fed este abilitatea lui ieșită din comun de a fi mereu amestecat în lupta la vârf din turneele de Slam, indiferent de vârstă, de adversari și de suprafață. La rândul lui, Tomic n-a ajuns campion mondial (încă) și nici n-a fost protejatul lui Roger. Dar ceea ce părea a fi la început o relație cordială (Roger l-a complimentat de câteva ori, Tomic a spus, la un moment dat, că Federer a fost idolul lui) s-a transformat într-una rece după schimburile de replici din săptămâna premergătoare meciului și s-a încheiat cu o bătaie pe cinste. În ring, ce-i drept, dar anumite raliuri au semănat cu o bătaie în stradă. Ca și în film, “maestrul” l-a bătut pe “derbedeu”.

 

 

E important de lămurit alt lucru. Nu sunt de părere că Bernard e un tip rău. Sau problematic. Sau o “sămânță proastă”. Vorbește mult și prost, ce-i drept, face abuz de faima și de statutul pe care îl are în Australia, aruncă bani mulți, se afișează cu blonde de catalog și, în general, are un talent notoriu de a se băga în necazuri. Dar are 20 de ani și acces la o anumită lume, la urma urmelor e normal să facă tâmpenii. Când să le faci dacă nu la 20 de ani? Cred că, mai degrabă, reacțiile lui din ultima vreme și controversele pe care le-a creat sunt doar niște răzvrătiri, forma lui de a-și exprima pornirile de independență și dorința de a-și croi propriul drum, așa cum îl consideră el de cuviință. E conștient de talentul pe care-l are, nu-i niciun dubiu în privința asta, doar că încă n-a găsit cea mai potrivită cale să și-l exprime, așa că momentan încearcă mantia de “bad guy”. Când se va mai maturiza, dacă nu cumva deja a început s-o facă, va găsi și drumul cel bun. Probabil că a avut nevoie să atingă pământul, să ajungă la nivelul cel mai de jos, profesional vorbind, pentru a găsi inspirație să se ridice.

 

Sigur, declarațiile lui la adresa lui Roger au fost, în esență, nenecesare, o greșeală zdravănă de PR, mai ales când RF este atât de iubit inclusiv de australieni, iar Bernie și-a pus paie în cap când putea foarte bine să n-o facă. Dar, pe de altă parte, trebuie să-i înțelegi entuziasmul australianului născut în Germania, cu origini croate și cu reședința la Monte Carlo. Probabil că a crezut că e cel mai bun moment pentru el în care putea să-l doboare pe Federer. S-a înșelat, și a dat semne rapide că a înțeles mesajul, mai cu seamă că Federer a rămas curtenitor la adresa lui și în interviul de după meci, și la conferință: “A scos tot ce era mai bun din mine, m-a obligat să-mi folosesc tot bagajul. A jucat foarte bine și cred că poate ajunge în top 20 într-un an”. Plus o indirectă: “În tenis e bine să ai încredere în tine, dar e bine să îi respecți și pe ceilalți jucători”. Astea fiind zise, Tomic și-a schimbat radical mesajul: “E cel mai bun jucător din toate timpurile. Cred că are șanse mari să câștige turneul. Ai mereu ce învăța când îl vezi jucând. Mi-a zis să continui să mă îmbunătățesc, înseamnă mult să primesc un sfat de la el”. 

 

Cum ziceam, Tomic a arătat că n-a vorbit din cărți atunci când a spus că se simte foarte stăpân pe jocul său. Într-adevăr, a progresat mult față de anul trecut. A mai tăiat din floricelele inutile care îi mâncau multe puncte în trecut. Unul dintre talentele lui Tomic este acela că, la fel ca și Federer, are abilitatea de a amâna lovitura până în ultima secundă, lăsându-te să ghicești ce opțiune va alege. Renunțând la tentația de a-și complica viața cu scurte și execuții de efect, a înlocuit-o cu biciuiri ale mingii, foarte dificil de apărat. Iar pentru un tip de 1.96 se mișcă excepțional. Are și un aer foarte casual și o atitudine ofensivă. Serviciul său este, de asemenea, foarte puternic și precis. L-a trădat însă încă din start, în primul game al meciului, ceea ce i-a fost suficient lui Federer pentru a-și trece în cont primul set. Ulterior, Bernie a avut o explicație interesantă pentru startul său mai emotiv, explicație care contrastează un pic cu tupeul pre-meci: “Pe culoar am încercat să nu mă gândesc pe cine lângă mine, dar când announcer-ul a început să îi enumere toate titlurile, toate acele 17 Slamuri, de șapte ori campion la Wimbledon… mi-am zis: Oh, crap, e Roger!”

 

Dar cel mai mult m-a impresionat la Tomic este felul în care și-a ridicat nivelul jocului în momentele cele mai importante, așa numitul crunch-time. S-a descurcat extraordinar în numeroasele ocazii de break ale adversarului, salvând 13 din 16, majoritatea făcându-și punctul, atacând, și nu pe o greșeală neforțată. Toate, fără să trădeze prea multă emoție. La 20 de ani, cu Federer, nu-i rău. Pe măsură ce Bernard rămânea în meci, amânând, de fapt evitând un break ce părea inevitabil în setul secund, nivelul jocului a crescut foarte mult, atingând cote extrem de înalte pe final de set 2. După atâtea șanse ratate, nu numai noi, dar până și Federer a simțit că va pierde setul doi  – după cum a spus ulterior – iar când Tomic a ajuns la 4-2 și 5-3 în tiebreak, puține lucruri păreau să se mai poată întâmpla. La 5-3 s-a întâmplat însă cel mai lung schimb al meciului, 28 de lovituri, cu cei doi schimbând rapid lovituri puternice, exact ca-n Rocky V, trecând din defensivă în atac și invers cu naturalețea unei lebede. Tomic a trimis, finalmente, un forehand în out, și de acolo totul s-a terminat pentru el. Presat în colț de Roger, australianul a capotat, pierzându-și încrederea în setul trei, și meciul odată cu ea.

 

 

Federer? La un nivel foarte, foarte ridicat, semn că și-a dorit foarte mult să demonstreze ceva în meciul acesta. Apărarea câștigă campionate, e proverbul de căpătâi în NBA, filosofia aproape oricărei echipe mari, și e la fel de valabil și în tenis. De la Federer e ultima calitate la care te-ai aștepta să iasă în evidență, însă azi elvețianul a fost sublim în defensivă, refuzând pur și simplu să piardă raliuri în care părea că nu mai are nicio șansă (în video-ul de mai jos e o dovadă). Aproape stelar la fileu, cu 26 din 30 de veniri câștigate și cu foarte puține greșeli neforțate (20, cifră cel puțin decentă raportat la rigorile unui meci de trei seturi), Roger și-a scos de la naftalină jocul vintage în momentele cruciale și ne-a reamintit cât de bine se mișcă pe teren, o altă calitate a lui care trece, adesea, aproape nebăgată în seamă. Lucru care mi-a adus aminte de o declarație a lui Toni Nadal despre Federer: “Lumea nu bagă de seamă cât de bun atlet este, de fapt, Roger. Asta trece mereu pe plan secund, pentru că toți observă numai loviturile lui de maestru”.  Jocul lui de picioare, un element absolut esențial, a fost pe post de vestă de gloanțe, ajutându-l să încasese liniștit și să răspundă loviturilor puternice cu contraatacuri și mai tăioase. Dacă e să i se reproșeze ceva, ar fi conversia proastă a șanselor de break, dar jocul bun al lui Tomic are un merit la fel de mare în asta. La serviciu a fost însă de neatins. Australianul n-a putut și pace să-i citească serviciul, creându-și o singură șansă de break în tot meciul.

 

Iar Federer a mai făcut un lucru, dincolo de forehanduri și backhanduri. Ne-a readus aminte tuturor că indiferent cine ești, ce-ai făcut sau ce-ai putea să faci, în tenis trebuie să vii mereu și să-ți demonstrezi pe fiecare zi calitatea. Să ți-o certifici în fața unui nou adversar. Să fii dispus să o iei de la capăt, mereu de la 0-0 și să lupți, să găsești alte și alte soluții pentru victorie. Este poate ultimul și cel mai puternic resort care îl mai mână din spate pe elvețian acum. 

 

Federer ajunge în turul IV – a 35-a oară la rând când ajunge în săptămâna a 2-a a unui Slam, victoria cu numărul 250 într-un Grand Slam – fără să-și fi pierdut serviciul. Și judecând după următorul adversar, Milos Raonic, alt exponent al noii generații din ATP, dar unul cu arme mai puțin complexe decât cele ale lui Tomic, are toate șansele să-și păstreze intact serviciul.