Federer, în prima finală de Cupa Davis, Spania, retrogradată din Grupa Mondială. Care sunt efectele

Două rezultate previzibile au consfințit finala pe care o anticipasem încă de la analiza de la începutul ediției din acest an a Cupei Davis, Franța – Elveția. Spuneam atunci că ar fi o situație win-win, atât pentru Federer, cât și pentru Cupa Davis, pentru că ambele părți câștigă câte ceva: credibilitate (turneul în sine) și umplerea unui gol din palmares (RF)

Pentru Federer e o premieră după care aleargă încă de la începutul carierei. Ai zice că nu mai sunt multe lucruri care să-l entuziasmeze pe Federer în acest stagiu al carierei sale, și totuși, la câteva zile distanță de o înfrângere dezolantă la US Open, eșec care i-a închis drumul spre Slamul 18 și revenirea pe primul loc în lume, Federer sărea de bucurie, la finalul meciului cu Fognini, cum rar l-am văzut, sărbătorind alături de echipă o victorie-pansament. Relația lui Roger cu Cupa Davis a început ca o iubire furtunoasă, s-a stins pe parcurs și își regăsește acum, la maturitate, resurse noi. Acum 11 ani, el era la un game distanță de calificarea în finală, dar, după ce a condus cu 2-0 în meciul cu Hewitt, RF a pierdut dramatic în cinci seturi. Erau vremuri în care afirmația că va fi nevoie de un deceniu pentru ca Roger să ajungă, în fine, în finala pentru Salatieră ar fi sunat ca o absurditate.

După atâția ani, pentru Federer s-a redeschis o portiță, iar multipul campion elvețian are, în sfârșit, șansa primei finale de Cupa Davis a carierei. În ciuda unor evoluții nu neapărat grozave, Roger a contribuit cu două victorii la bilanțul elvețian, învingându-i în minimum de seturi atât pe Bollelli, cât și pe Fognini, iar gazdele meciului de la Geneva s-au impus confortabil în întâlnirea cu Italia; asta chiar dacă au pierdut meciul de dublu din care Federer a fost scos în ultimul moment.

Dincolo, la Paris, în ineditul unui meci jucat la Roland Garros în septembrie, Franța nu a dat nicio șansă Cehiei. Foarte motivați și implicați, Gasquet și Tsonga au început furibund meciurile de simplu cu Berdych și Rosol, pe care le-au câștigat în minimum de seturi, fără să piardă mai mult de trei game-uri pe meci. Cei doi au fost aleși să joace și dublul și, în ciuda lipsei de meciuri în acest format, au câștigat în patru seturi cu Berdych și Stepanek, unul dintre cele mai redutabile dubluri din Cupa Davis. În ziua a treia a fost loc și de spectacol, și cine putea fi mai potrivit pentru asta decât Gael Monfils:

În vreme ce Franța a sărbătorit o victorie absolut incontestabilă, Cehia își vede oprită una dintre cele mai frumoase serii ale ultimilor ani: 11 întâlniri câștigate consecutiv, două trofee la rând, două meciuri decisive în finale pe care Stepanek le-a câștigat, multe amintiri frumoase și una dintre naționalele care s-au ajustat cel mai bine la formatul Cupei Davis. Până la urmă, vârsta înaintată a lui Stepanek și forma dezastruoasă a lui Berdych le-au venit de hac, dar Cehia va rămâne o echipă redutabilă și în anii următori. Asta dacă Berdych va continua să vină la echipă, pentru că și el, și antrenorul nejucător al cehilor au dat de înțeles că s-ar putea să se retragă. 

Franța – Elveția, așadar, pentru trofeu. 21-23 noiembrie, cel mai probabil la Lille, pe hard (sau zgură) indoor.

E o finală formidabilă din trei motive. Primul? E printre cele mai echilibrate, pe hârtie, finale ale ultimilor ani din Cupa Davis. Iar echilibrul e în sus, ceva ce competiția avea nevoie. Un al doilea motiv e cel al tradiției. “Poate unele dintre cele mai spectaculoase matchup-uri ale carierei mele au fost cele cu francezii. În Cupa Davis, mereu am pierdut acasă cu ei și am câștigat în deplasare, așa că mă bucur că mergem la ei”, a spus Federer. În era Roger, cele două nații s-au întâlnit de trei ori, și într-adevăr, Franța s-a impus de două ori în Elveția (ultima oară în 2004, în sferturi; RF era secondat atunci de Heuberger și Kratochvil).

Al treilea motiv e diversitatea matchup-urilor plauzibile în această finală. Practic, orice formulă ar alege francezii (pentru că a Elveției e clară), tensiunea, dramatismul și spectacolul sunt asigurate. Federer a avut probleme, de-a lungul timpului, și cu Tsonga, și cu Monfils, și cu Simon, chiar și cu Benneteau, a cincea soluție plauzibilă pentru simplu. Singurul francez care nu-i dă aproape deloc emoții este Richard Gasquet. La rândul său, Wawrinka are câteva meciuri absolut senzaționale, de câte cinci seturi, atât cu Gasquet, cât și cu Tsonga (trei la număr, mai exact, toate jucate la RG). Iar pe indoor hard Stan nu strălucește. A da un favorit e riscant; învingătoarea va trebui să depună eforturi uriașe pentru trofeu.

Franța mai au un atu: meciul de dublu, în care pleacă cu prima șansă. E interesant de văzut dacă elvețienii vor sacrifica meciul de dublu, preferând să-i menajeze pe Roger și Stan pentru meciurile de simplu din ziua a treia, sau vor risca o înfrângere cu cei doi în teren, care ar putea să-i coste, atât fizic, cât și moral. Sunt multe întrebări foarte interesante vizavi de cum se va face selecția pentru această întâlnire, iar toate aceste variabile garantează, practic, pentru o finală de cinci stele, în care fiecare meci luat separat va conta enorm și se va juca cu un sentiment de urgență.

Francezii își doresc cu disperare un titlu (ultimul din cele nouă pe care le-au câștigat în istorie datează din 2001), dar sentimentul de “acum sau niciodată” va fi resimțit și mai puternic în tabăra Elveției, care aleargă după această șansă de atâția ani. Douăzeci, mai exact. În 1992, Elveția lui Rosset și Hlasek a avut o șansă în finala cu SUA, dar a pierdut cu 3-1 în fața unei echipe cu mult prea multe opțiuni: Sampras, Agassi, Courier, McEnroe. Din acest punct de vedere, situația seamănă, pentru că Franța are un lot superior nu ca individualități, dar prin numărul mare de soluții și combinații disponibile.

Tocmai pentru că devine atât de importantă în context, finala Cupei Davis va influența, probabil, finalul de sezon. În special din perspectiva lui Federer: e plauzibil să ne gândim că pentru el Cupa Davis devine prioritatea numărul 1. Faptul că se joacă la încheierea unui an lung și greu face misiunea tuturor și mai dificilă. Cei doi elvețieni vor veni direct de la Londra, unde vor juca Turneul Campionilor, alt obiectiv tradițional pentru Federer. În schimb, dintre francezi, doar Tsonga păstrează o șansă de a mai prinde un loc la World Tour Finals, așa că gazdele vor avea o șansă să pregătească finala și mai atent. La rândul său, e de așteptat ca Federer, care ia acum o pauză până la Shanghai, să sară peste Mastersul de la Paris, cel care precede, în calendar, Londra.

Spania, out din Grupa Mondială după 18 ani

Pe lângă cele două semifinale, s-au mai întâmplat multe evenimente notabile în meciurile de baraj. Cel mai important, e, bineînțeles, eliminarea Spaniei. Scriam în preview-ul de vineri că deplasarea în Brazilia e o întâlnire-capcană pentru Spania, iar echipa a treia a ibericilor, cu Bautista-Agut și Andujar titulari la simplu, a cedat, transformându-l pe Thomaz Bellucci în cel mai recent erou al Cupei Davis. E prima înfrângere pe zgură în 15 ani pentru Spania.

E o eliminare cu multiple efecte. Inclusiv pentru noi. Spania părăsește elita după 18 ani și intră în aceeași categorie, Grupa 1 Euro Africană, cu România. E o situație un pic absurdă pentru o țară cu 16 jucători în Top 150 ATP, dintre care cel mai faimos, Rafa Nadal evident, a pus umărul decisiv la cele patru Salatiere câștigate de iberici în ultimul deceniu.

Pe de altă parte, Cupa Davis, care și așa suferă la capitolul interes din motivele expuse în repetate rânduri, încasează un alt pumn, văzându-se lipsită la startul Grupei Mondiale 2015, de una dintre cele mai competente naționale. Și n-ar fi exclus ca această situație să cântărească puternic în ceea ce ar putea să însemne reforma Cupei Davis. Varianta pomenită cel mai des? Organizarea competiției la fiecare doi ani, soluție agreată de jucători.

I've only heard players respond positively to suggestion that #DavisCup should be every other year. Would make for much stronger rosters.

— Ben Rothenberg (@BenRothenberg) September 14, 2014

N-a lipsit mult ca Spania să fie însoțită de Serbia în Grupa 1, dar sârbii s-au salvat în India, deși lipsiți de Djokovic (acasă, așteaptă primul copil), Tipsarevic (a suferit încă o operație, nu știe când va putea reveni) și Troicki (a câștigat un alt challenger, a urcat pe 168 în lume, loc ce-i asigură prezența în calificările AO).

Altă situație notabilă din barajul pentru promovare/retrogradare: Croația, care a câștigat în deplasare cu Olanda grație lui Marin Cilic. Deși neodihnit și neantrenat pe zgură, campionul de la US Open a intrat pentru meciul decisiv și a câștigat în patru seturi cu Thiemo De Bakker. Anterior, Haase revenise de la 0-2 la seturi cu surprinzătorul Mate Delic.

Astfel, lista echipelor prezente în Grupa Mondială la anul este următoarea:

Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Marea Britanie, Canada, Croația, Cehia, Franța, Germania, Italia, Japonia, Kazahstan, Serbia, Elveția, SUA. Nu trebuie să așteptăm mult: tragerea la sorți a primului tur va avea loc joi după-amiaza, la Dubai.

Capii de serie sunt, în ordine: Franța, Elveția (repartizate pe jumătăți diferite de tablou) Cehia, Serbia, Argentina, Italia, SUA, Canada. Cele opt țări vor primi, fiecare, câte un adversar dintre următoarele: Australia, Belgia, Brazilia, Croația, Germania, Marea Britanie, Japonia, Kazahstan. 

Cu cine poate juca România

Componența Grupei 1 Euro-Africane a suferit modificări importante pentru sezonul următor. Patru echipe vor fi capi de serie la tragerea la sorți: SPANIA, UCRAINA, OLANDA, ISRAEL. Celelalte echipe din grupă sunt Austria, Danemarca, Lituania, Polonia, ROMÂNIA, Rusia, Slovacia, Slovenia și învingătoarea dintre Letonia și Suedia (meci de baraj în octombrie).