Farmecul imprevizibilului: sferturi cu cinci potențiale debutante într-o finală de Slam. Plus Serena

Așadar, Serena Williams – Sara Errani și (mai ales) Alison Van Uytvanck – Timea Bacsinszky, pe partea de sus a tabloului, Elina Svitolina – Ana Ivanovic și Lucie Safarova – Garbine Muguruza, pe cea de jos. Fără Maria Sharapova, fără Simona Halep, fără Petra Kvitova. Fără challengeri pertinenți, precum Carla Suarez Navarro, fără jucătoarele care prinseseră un val de formă exact înainte de Paris, precum Kuznetsova, Kerber sau Wozniacki. Și, iar aici nu e de mirare, fără numele grele intrate într-o pană profundă de formă, precum Radwanska sau Bouchard, sau încă în căutarea vremurilor bune, precum Azarenka. La fel ca și anul trecut, Roland Garros a făcut ravagii printre favorite. Atunci, turneul parizian a propulsat-o pe Simona ca finalistă debutantă. Anul acesta, sunt cinci potențiale debutante la un asemenea nivel, iar unele dintre ele n-ar fi intrat nici pe lista lungă de opțiuni ale fanilor sau ale specialiștilor. Doar Muguruza, sfertfinalistă în ambele ediții, face legătura între 2014 și 2015

Dar aici e tot farmecul: trebuie să-ți obții pe teren dreptul de a disputa finala, nu joacă nici rankingul, nici faima, nici head-to-head-ul. Maria Sharapova spunea azi, după eliminarea suferită cu Safarova, că niciun sezon nu seamănă cu altul și că nu i se pare în regulă să compare ani diferiți unul cu altul, pentru că sunt circumstanțe diferite. Maria are dreptate, dar în fuga noastră continuă de șabloane precum niciun meci nu seamănă cu altul, găsim atât de dificil de acceptat o astfel de schimbare continuă, încât aruncăm totul pe seama volatilității din circuitul feminin. Acolo unde, ni se spune, nu te poți baza pe nimeni. Prea mult imprevizibil.

În fapt, tocmai asta a ajutat WTA să crească mult în spectaculozitate în ultimii ani; iar acum circuitul feminin trece printr-un soi de proces de reașezare, cu câteva ligi valorice care încă își caută atât forma, cât și liderii, fără ca asta să însemne că nivelul a scăzut. E un pluton mai puternic, sunt pur și simplu mai multe jucătoare competente, capabile ca, în contextul potrivit, să facă un traseu lung la un Slam. Fiind însă mai multe, le e mai dificil să și repete, pentru că de fiecare dată apar alte și alte opțiuni. Cel puțin e o alternativă la ce vedem în ATP, unde s-a petrecut atâția ani fenomenul invers: un grup de patru jucători care au dominat cvasitotal circuitul, versus un pluton care a sfârșit prin a accepta resturile și surprizele ocazionale. 

O privire pe tabloul sferturilor ne arată dinamica acestor pături sociale din lumea WTA, pături care se întrepătrund și-și dispută supremația. Avem garda veche, reprezentată de Ana Ivanovic. Mă refer la vârsta tenisistică: sunt deja șapte ani de când Ana triumfa aici. Culmea, 2008 a fost și ultima ocazie când Ana a ajuns în ultimele opt la Paris. Avem noul val, reprezentat de Elina Svitolina, Garbine Muguruza și  Alison Van Uytvanck, la rândul lor cu nivele diferite de experiență. Mai este Timea Bacsinszky, o jucătoare cu o poveste distinctă, din categoria celor cu explozie întârziată. Avem o jucătoare de calitate, trasă în jos de lipsa constanței în trecut, dar care a făcut progrese considerabile la acest capitol – pe Lucie Safarova. Plus o specialistă clasică a zgurei, Sara Errani. Peste toate, ca să dea sens acestui mix colorat, este Serena Williams, către care se îndreaptă acum toate privirile. “E turneul ei, ea decide dacă îl pierde sau îl câștigă” – spunea Mary Joe Fernandez azi. 

Însăși Serena n-a fost prea departe de a părăsi turneul. După jocul slab din turul al doilea, după rebound-ul târziu cu Azarenka, Serena a lăsat iar lucrurile pe ultima sută de metri contra unei Sloane Stephens într-un progres evident în ultimele luni, dar ghinionistă. Într-un meci pe care l-a început cu o tonă de erori neforțate, Williams a fost la doar trei puncte să le urmeze pe Sharapova și pe Kvitova; ar fi fost o zi teribilă pentru organizatorii de la Paris. 

Top 10 se pregătește și el de un refresh, în atare condiții, dar numai în partea lui inferioară. Lucie Safarova va fi un new-entry după Roland Garros, indiferent de cum termină turneul. Bouchard o ia pe urmele Agăi, în vreme ce oricare dintre Svitolina-Muguruza-Bacsinszky poate veni la marginea Top 10 sau poate intra, în cazul în care va merge până la capăt.

În schimb, în partea superioară, lucrurile bat pasul pe loc. Singura rocadă va fi făcută de Kvitova și Sharapova, care schimbă între ele locurile 2 și 4, sub ochii Simonei, care își păstrează locul 3. 

Le vom vedea pe aceste opt foarte departe și la Wimbledon, sau la US Open? Cel mai probabil, nu, dar nu asta ar trebui să ne preocupe. Un circuit atât de echilibrat produce mai multe povești interesante și mai mult suspans, aduce în prim-plan mai multe fețe noi. Plus că, la trasul liniei, toată această efervescență e valabilă până la un punct: când vine vorba de turneele mari și de Slamuri, acestea sunt controlate de aceleași patru jucătoare care conduc și clasamentul. Trebuie să ne întoarcem aproape un an în timp, până la Openul Canadei, ca să găsim un titlu important care să nu fi fost câștigat de una dintre Serena, Sharapova, Kvitova sau Simona. Ceea ce pune într-o altă perspectivă discuția despre cât de nestatornică ar fi viața în WTA.