Exclusiv | Jaqueline Cristian, actul II: „După furtuna asta, trebuie să vină titlul. Primul titlu”

În noiembrie, după un șir de evoluții care au crescut în intensitate precum zgomotul apei când te apropii de o cascadă, Jaqueline Cristian juca prima finală WTA a carierei și, mai important, devenea a 22-a româncă din toate timpurile care reușește să ajungă printre cele mai bune 100 de jucătoare din lume.

Era punctul culminant al unei ascensiuni care a cerut timp și răbdare, dar care a părut, din afară, inevitabilă. Semnele au fost acolo, din copilărie, când Jaq era deja de la 7 ani determinată să aibă o carieră în tenis. A ajuns prima junioară a Europei la sub 14 ani, poziție pe care a preluat-o după ce a câștigat prestigiosul Les Petits As, genul de titlu care atrage atenția lumii tenisului, care obligă și care pune etichete. Când, la 14 ani, Jaqueline devenea cea mai tânără jucătoare din România care puncta în clasamentul WTA, fanii tenisului își frecau mâinile de bucurie și de nerăbdare, în așteptarea unui salt valoric care să continue în același ritm frenetic. În 2013, când 30-0 publica proiectul Juniorii – un research în 11 episoade despre cum evoluează noua generație a tenisului românesc în paralel cu explozia valorică și de popularitate a Simonei Halep – Jaqueline Cristian, pe atunci 15 ani, era în fruntea listei la talentele din U18. Cotată cu patru stele, era pe locul 1064 WTA și deja cu un titlu de Futures în palmares, câștigând constant cu adversare din alte categorii de vârstă.

Dar în tenis traseele sunt rareori așa liniare și lipsite de obstacole. Jaqueline a învățat pe pielea ei asta, trebuind să gestioneze aproape doi ani de accidentări care au deraiat-o de la trasa pe care se înscrisese. Le-a depășit, așa cum s-a luptat și a depășit și problemele cu încrederea, cu care s-a luptat o vreme, după cum arată una dintre anecdotele ei, despre cum în fiecare seară de după o victorie de la Petits As își făcea bagajul, convinsă că va pierde meciul următor.

I-a luat ceva timp să gestioneze complicata trecere către senioare, acel culoar furtunos pe care multe junioare talentate se pierd efectiv și nu se mai aude niciodată de ele, dar Jaq s-a ambiționat și a început să își facă loc spre Top 200. 2020 și 2021 în prima parte au fost on-off, dar sentimentul era că Jaqueline e la un click distanță de un salt relevant. Un click care, adesea, apare atunci când se întâmplă ceva special, sau apare o persoană potrivită. În cazul lui Jaq, acesta a fost antrenorul francez Thomas Drouet, om cu experiență la nivel înalt, cu care a început să lucreze dinspre vara anului trecut. Efectele au fost spectaculoase, iar pe final de sezon Jaqueline ajungea, în sfârșit, mai aproape de potențialul intuit de observatori.

În contextul ăsta, 2022 trebuia să continue și să construiască pe elanul luat pe final de 2021. „Sincer, abia îl aștept”, exclama ea nerăbdătoare la Cluj, la Transylvania Open, unul dintre turneele la care a jucat foarte bine.

Doar că, exact când a prins viteză în noul an și se îndrepta spre o intrare în Top 50, Jaqueline Cristian s-a accidentat brutal la Doha. Era într-un moment în care, după ce o învinsese pe Elena Rybakina (prima ei victorie vs Top 20), era ocupată să o execute pe Daria Kasatkina cu o evoluție entuziasmantă și să mai facă un pas înainte pe un tablou tare. Și-a rupt ligamentul încrucișat anterior de la genunchiul drept și a fost scoasă în lacrimi de durere de pe teren.

Pauza, care inițial a fost anticipată a fi rezonabil de scurtă, s-a dovedit a fi mai lungă. Jaqueline spera să fie gata pentru Roland-Garros, însă spune acum pentru 30-0 că va reveni pe teren la US Open, în toamnă, după șase luni de la accidentare. Este o piedică decepționantă, firește, pentru o jucătoare în plin avânt, o lovitură care poate ciunti din moralul oricărei persoane. Dar Jaq, cu experiența anilor de accidentări din juniorat, vede în această situație o oportunitate de a crește ca persoană și de a ieși din ea mai matură și mai puternică decât a fost înainte de episodul Doha.

No pain, no gain, spune ea acum, când nu a mai rămas mult timp până să-și poată relua, în sfârșit, antrenamentele de tenis. Vor urma luni de muncă departe de marile arene, în așteptarea și în pregătirea unui nou segment al carierei ei, unul mai matur și prețuit mai mult, în care își pune mari speranțe.

*

După o perioadă tare grea post-operație, despre care a vorbit pe larg în interviul pentru 30-0, și după un prim segment de recuperare care a decurs bine până acum, Jaqueline descoperă că are, vrând-nevrând, suficientă răbdare. Mai important e că mental e bine și a reușit să depășească momentele grele de după accidentare, ajutată și de suportul necondiționat al familiei și prietenilor.

„Am răbdare, pentru că sunt limitată, simt că sunt limitată. Eu mă arunc, zic da-da, fac, dar după aia descopăr că stai un pic, nu e chiar așa. M-au ajutat foarte mult prietenii în perioada asta. Casa mea nu prea a fost goală. Am avut tot timpul oameni în jurul meu și a contat enorm de mult pentru mentalul meu. Am avut toată familia și toți prietenii alături. Nu că nu mă așteptam, dar am fost surprins plăcută să văd că au grijă să mă simt eu bine și am fost răsfățata blocului. 

Mental sunt bine, pentru că toată perioada asta m-a făcut să realizez că nu știi niciodată ce-ți rezervă viitorul și poate a fost o lecție pe care a trebuit s-o învăț the hard way, asta e. Dar clar cred că mă bucur mult mai mult de lucrurile simple acum. Am învățat că trebuie să think out of the box, așa că atunci când o să înfrunți o minge de break sau ai pierdut un set, îți dai seama că e nimic pe lângă faptul că nu poți să mergi singur la toaletă.” 

Accidentarea poate fi și o oportunitate ca, atunci când va reveni, să revină mai puternică. Nu doar la nivelul la care era, ci mai puternică, din toate punctele de vedere. Așa vede Jaqueline lucrurile:

„Clar. Asta îmi doresc. Și simt asta din tot ce am învățat și tot ce învăț în perioada asta despre mine. Inclusiv faptul că am putut să mă uit la propria mea operație și să înțeleg corpul, să înțeleg cum lucrează, cum să-l ajut, e ceva ce mă ajută foarte mult din punct de vedere mental și în cariera de sportiv. Și cred că o să fiu mult mai matură și mai conștientă de tot ce o să se întâmple atunci când o să revin.”

Proiect oferit de

Un alt lucru bun care poate reieși dintr-o situație neplăcută precum cea provocată de accidentarea de la Doha e oportunitatea unui refresh, atât fizic, cât și emoțional. Jaqueline a jucat aproape non-stop în partea a doua a sezonului trecut, un sprint de luni întregi, cu antrenamente intense și turnee după turnee. „Muncă până pici jos”, explica ea, plastic, la finalul anului trecut. Apoi, după un off-season abreviat tot din cauza unei accidentări, a intrat direct în noul an, fără prea multă pauză. Avea deja în plan să lege șase turnee la rând, un circuit de la Doha până la Charleston. „Acum, clar, odihnă. Deși încă mai sunt restantă cu somnul după acele nopți foarte grele de după operație. Dar sunt mult mai fresh acum și deja mi-e foarte dor de tenis”, spune ea.

Nicio criză nu trebuie lăsată să treacă nefolosită. Așa că perioada aceasta poate fi o ocazie neașteptată pentru ca Jaqueline și antrenorul ei, francezul Thomas Drouet, să aibă tihna de a discuta și de a lucra mult mai aplicat despre joc, despre strategii de îmbunătățire, despre tactici. Un lux pe care nu-l prea ai în viața normală din circuit, când mergi dintr-un turneu în altul.

„Exact. O să avem un preseason pe care nu l-am avut niciodată, de aproape trei luni. Va fi important, la cum îl știu pe Thomas, la felul în care muncește și se implică în antrenament – asta e ce m-a ridicat și pe mine și m-a făcut să văd ce înseamnă tenisul de performanță. Și cred că perioada asta o să conteze foarte mult pentru momentul în care o să fiu gata pentru turnee. Pentru că sunt lucruri pe care vreau să le îmbunătățesc la jocul meu, vreau să le corectez, vreau să le cresc. Și avem acum timpul ăsta la dispoziție, pentru că în mod normal suntem tot timpul între turnee, nu prea ai când să te antrenezi și să stai pe lovituri. Deci cred că o să fie o perioadă foarte importantă”.

Jaqueline are deja și o idee destul de clară despre ce vrea să adauge în jocul ei.

„Planul de când am început să lucrez cu el, și cred că s-a și văzut asta, a fost ca agresivitatea mea să crească. Dar încă nu e la nivelul la care îmi văd și îmi vede și el jocul și potențialul. Deci clar pe chestia asta o să avem destul de mult de muncă. Serviciul, de asemenea, vreau să-l îmbunătățesc; serviciul doi mai mult decât primul, care începuse să se vadă în ultimele meciuri. Aș vrea să mai adaug unele lucruri. Sincer, mi-ar plăcea să dau mai mult cu slice-ul și să am o varietate mai mare în joc. Și mai ales pregătirea fizică și mișcarea în teren.”

Thomas este în continuare alături de Jaqueline, zi de zi, cu tot ce are nevoie, iar jucătoarea se bucură din plin de ceea ce obține din acest parteneriat.

„El este super supportive și mega pozitiv. A fost de la început lângă mine, de pe telefon, vorbim zilnic, avem o relație foarte frumoasă și foarte specială. E o comunicare foarte deschisă și mă ajută enorm de mult, în orice situație și în orice greu întâmpinat, el e mereu acolo. Și el abia așteaptă să vină în România, să mă vadă, să începem antrenamentele, mai ales că avem conexiunea asta. Munca pe care o făceam împreună în fiecare zi dintr-o dată s-a tăiat așa, brusc, și cred că o să fie interesantă revenirea și reluarea colaborării cu Thomas”, spune Jaqueline, care abia așteaptă data de 15 mai, când își va relua antrenamentele de tenis.

Și mai e un potențial beneficiu ascuns în această perioadă îndelungată pe care Jaqueline va trebui să o petreacă departe de competițiile oficiale. E o oportunitate să conștientizeze mai bine că a făcut un salt pe bune, nu doar în clasament, ci și în clasament, și în joc. Și, poate, să-l prețuiască altfel.

„Să știi că ăsta e chiar un subiect de care Thomas îmi vorbea tot timpul. Vedea că nu mă bucur și parcă nu înțeleg ce am făcut și îmi tot spunea: ‘Jaq, tot ce ai făcut tu în perioada asta e foarte mare și foarte ok și ar trebui să fii super fericită și mândră!’. Și eu eram ceva la modul ‘Mmm, da. Eu am făcut ce mi-ai spus tu, adică… Eu, gen, muncesc!’ (râde).

Acum, în perioada asta, ai senzația că ești un pic dat la o parte, un pic uitat. Ești în casă, te uiți la toate fetele, la Simona, la Gabi, la Irina cum joacă, și tu mănânci popcorn pe canapea și plângi. La început plângeam, acum nu mai plâng. Am încercat să mă focusez foarte mult pe partea mentală în lunile astea. Mi-am spus că am să-mi acord mai mult timp mie. Și chiar lucrez cu o persoană foarte dragă mie pe partea mentală. Și am încercat să văd lucrurile bune, știi?”

Apropo de acest salt calitativ realizat pe toate planurile – joc, pregătire, profesionalism, abordare, clasament – salt pe care Jaq îl înțelege acum altfel în contextul accidentării: a fost el așa cum și-l închipuia când era mică?

Sportiva râde: „Ah, nu! N-a fost! Chiar n-a fost, credeam că o să se schimbe cerul la culoare, o să fie roz. Și e tot la fel.”

„N-am realizat o diferență, pentru că erau aceleași meciuri, aceleași jucătoare. Da, clar, la un moment dat jucam cu jucătoare cu care, când eram mică, mă uitam la ele la televizor. După aia au devenit adversare. Ăsta a fost singurul lucru care s-a schimbat. În rest, a fost mult mai multă muncă, mult mai multă oboseală, dar la finalul zilei erai cu zâmbetul pe buze: ‘hai să mergem și noi undeva, că azi mi-am făcut treaba bine și ne permitem oarecum’.

Eu mă așteptam să fie totul wow când o să urc, dar nu. Îți dorești mai mult. Parcă niciodată nu e suficient. Tot timpul zici nu, că acum sunt Top 60, trebuie să fiu 50. La 50 vreau să fiu 30, să fiu favorită. Obiectivul meu era să termin anul în primele 50, dar visam să termin în primele 30, ca să fiu cap de serie în Australia. Dar, aparent, cineva acolo sus a avut alte planuri pentru mine.

Dar e ok, pentru că am zis că o să mă bucur de timpul ăsta, să stau cu prietenii, să fac lucruri pentru mine, să mă dezvolt pe mine ca persoană, nu ca jucătoare de tenis.” 

Ceea ce, pe termen lung, ajută și jucătoarea de tenis, nu?

Una dintre ideile pe care le reții și nu le mai uiți din discuțiile cu Jaqueline e observația ei de acum câțiva ani că învață mai mult din înfrângeri decât din victorii. Ce învață despre ea într-o astfel de perioadă, în care trece prin cea mai complicată accidentare și absență a carierei, s-a simțit vulnerabilă, ieșită din circuit și a gestionat o sumedenie de alte trăiri și stări?

„Nu vezi, mi-am pierdut piciorul și mi-am găsit capul. Învăț chestii noi despre mine, învăț despre adaptarea în situații critice. Aflu că răbdarea – despre care credeam că nu e acolo – este. Învăț să mă bucur de lucrurile simple. Nu știi cât de fericită am fost când am pus piciorul jos și am văzut că pot să merg fără cârje, că nu mai am nevoie de ajutor să mă țină nimeni. Zi de zi, faptul că lucrez cu super durere – că exercițiile de recuperare pentru un picior operat pot fi crunte. Piciorul nu știe decât ‘lasă-mă în pace, vreau să stau în pat, în sus și cu gheață’. Și tu îi dai toate cele, e dureros. Și totuși, am învățat să văd durerea ca pe un lucru bun. Așa îmi dau seama la ce nivel e piciorul, și pot să învăț din semnalele astea pe care mi le dă. E un alt fel de a aborda lucrurile de care te lovești zilnic.”

Cu alte cuvinte, Jaq învață să suporte și depășească suferința și caută în asta motivație pentru ceea ce va urma în continuarea carierei, așa cum vedem că au făcut campioni de top din tenis.

„Exact”, conchide ea. „No pain, no gain”.