Educaţional: Cum vede un psiholog tenisul şi ce se află dincolo de victorii şi înfrângeri

Steve Tignor a avut timp de două articole o invitată foarte interesantă: Alexandra Guhde, psiholog  şi pasionată a tenisului, cu care a avut un dialog fascinant despre tenis ca sport mental, cel fel de tipuri psihologice sunt marii tenismeni, complexul lui Oedip (sau Fedip) şi în ce feluri repetă tenisul principalele arhetipuri ale umanităţii. Mi se pare un articol cu atât mai util şi interesant cu cât rareori auzi psihoterapeuţi de meserie exprimându-se în legătură cu unul dintre cele mai “mentale” sporturi, tenisul. Am comprimat aşadar cele două articole într-unul şi am tradus integral pasajele cele mai interesante.

Tenisul este considerat un „sport mental”

…ceea ce este adevărat, dar este un pic mai mult decât atât. Psihologia umană implică creierul, corpul şi psihicul. Distincţia care se face deseori între aspectele fizice şi mentale ale experienţei umane este artificială. Este o distincţie necesară, dar este de asemenea limitatoare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre distincţia dintre intenţiile conştiente şi dorinţele inconştiente.

De exemplu: când un jucător are probleme în a servi pentru meci, cine este de vină, corpul sau mintea? Care se întâmplă prima, accidentarea fizică sau rana psihică? Când este epuizarea fizică şi când este emoţională? Care este mai motivantă, dorinţa de victorie sau frica de înfrângere? Ce este mai înspăimântător în adâncul sufletului, eşecul sau succesul? Imediat ce răspundem la una din aceste întrebări, găsim un contra-exemplu sau o altă întrebare care să-i ia locul. Dar tenisul este atât de fascinant pentru că reuşeşte să acopere ceea ce noi numim „conflicte esenţiale”: om versus om, om versus natură şi om versus sine însuşi.

 

Tipurile psihologice Myers-Briggs

M-ai întrebat despre cum s-ar aplica ele la cei mai celebri jucători. Această tipologie este un construct teoretic destul de complicat. Cartea originală pe care Briggs şi Myers-Briggs şi-au bazat testul (MBTI) a fost scrisă de Carl Jung în 1921 şi se numeşte Tipuri psihologice. Ca orice sistem de clasificare, există un risc ca tipologia să fie folosită reductiv.

Roger Federer ar putea foarte bine să fie un ENTP (Extrovert Intuitiv Perceptiv ajutat de Gândire Introvertă), dar nu asta îl face un mare jucător. Ce-l face un jucător excepţional este faptul că Federer are încredere în funcţia sa iraţională – intuiţia sa. Este uşor să te declari un mare fan al părţii inconştiente din mintea ta, dar este cu totul altceva să fii în stare să-ţi pui încrederea în ceva atât de misterios. Dar exact asta fac Federer şi alţi mari jucători atunci când intră pe teren. Nu e vorba să controlezi necunoscutul, ci să dai voie inconştientului să curgă liber.

Dacă tot vorbim de tipologie, e interesant de notat că în timp de funcţia dominantă a lui Federer este Intuiţia, Andy Murray, care tocmai l-a depăşit în clasament, este tipul Senzorial. (Intuiţia şi Senzaţia sunt cele două feluri de a procesa informaţia din jur, în timp ce Gândirea şi Simţirea (Feeling) sunt cele două feluri de a interpreta această informaţie). Intuiţia este o funcţie rapidă, care aduce informaţia din inconştient direct către conştient, în timp ce Senzaţia adună informaţia prin intermediul celor cinci simţuri ale corpului. Senzaţia durează cu o fracţiune de secundă mai mult, dar este un proces somatic puternic. Mulţi atleţi profesionişti sunt tipul Senzorial.

Părerea mea este că Murray este un ISTP (Introvert Senzorial Perceptiv ajutat de Gândire Extrovertă), acelaşi tip ca antrenorul său, Ivan Lendl. Sunt multe motive pentru care parteneriatul dintre Lendl şi Murray are succes, şi unul dintre ele este faptul că Lendl înţelege stilul de a funcţiona al lui Murray. Lendl este calificat pentru a-l ajuta pe Murray să-şi perfecţioneze punctele forte şi să-şi schimbe „conflictul esenţial” din om versus sine însuşi în om versus om.   

Complexul lui Oedip

sau Complexul lui Fedip? (intimidarea pe care o resimt jucătorii atunci când joacă cu Federer sau, în WTA, cu Serena). Şi Roger şi Serena păstrează o atitudine stoică pe teren, apărând ca un fel de „pânză albă” pe care adversarii îşi proiectează propriile anxietăţi persecutorii. De exemplu, declaraţia lui David Goffin după ce a pierdut la Federer, idolul său, anul trecut la Roland Garros:  “Ce este înspăimântător este atitudinea sa. Când era condus, am crezut că va arăta ceva, se va vedea ceva pe faţa sa. Nimic. Poker face. Chiar când nu joacă bine, continuă să joace şi sfârşeşte prin a câştiga. Aste mi se pare impresionant.”

Alt caz celebru de Complex al lui Oedip a fost relaţia complicată dintre Andre Agassi şi tatăl său. Fiecare meci era pentru Agassi încă o şansă să „ucidă dragonul”. Şi i-a luat ani de zile pentru a găsi un happy-end. Nu degeaba complexul Oedip este numit „complex”: este foarte complicat. Legenda în sine nu se termină deloc bine. Bietul Oedip sfârşeşte orb, fără mamă, tată sau partener şi fără regat. Călătoria oedipală necesită curaj şi o mare toleranţă pentru necunoscut şi eşec. În viaţă, ca să ajungi la nişte rezoluţii sănătoase trebuie să munceşti din greu, şi de obicei e nevoie de mai multe încercări, în momente diferite ale vieţii.

Acestea fiind spuse, ezit să pun semnul egalităţii între a fi „campion” şi a fi un om sănătos psihologic. Faptul că un jucător câştigă sau pierde meciuri nu spune mare lucru despre starea sa mentală generală. Totuşi, uneori un jucător trece printr-un proces atât de evident încât e clar că face parte din individualizarea sa personală: un exemplu este sezonul 2011 al lui…

Novak Djokovic

Fiind foarte competitivi, mulţi dintre jucătorii profesionişti de tenis au fost în copilărie ceea ce se numeşte „Învingătorul Oedipal”. În ciuda numelui, să fii un învingător Oedipal este de fapt o povară. Copilul trebuie să-şi asume responsabilităţi care-i depăşesc vârsta, fie depăşind un părinte, fie însemnând prea mult pentru celălalt. Din câte am citit, Djokovic a trebuit să le facă pe amândouă.

Când Novak a ajuns nr 1 în 2011, a părut că a ajuns acolo la capătul unui proces sănătos de individualizare şi desprindere de părinţii săi. Djokovic este de departe cel mai extrovertit jucător din Big 4 şi adoră să joace pentru cauze mai mari decât el însuşi, trăgându-şi energia din mediul care-l înconjoară. Jucând pentru părinţii şi familia lui, Djokovic a ajuns aproape de top, dar era de asemenea limitat. (Novak a fost pe locul 3 aproximativ 3 ani până a reuşit să spargă blocada Nadal-Federer- n mea)

Este destul de reductiv să vedem victoria de la Cupa Davis din 2010 ca singura cheie a transformării lui Djokovic, dar acea victorie a jucat rolul unei experienţe iniţiatice pentru el: l-a ajutat să se separe de părinţii săi, să se conecteze cu propria lui generaţie şi să-şi stabilească singur priorităţile- care s-au întâmplat să includă poziţia de nr 1 (Cine mai are nevoie de regatul lui tati când îl are pe al lui?)

Rafael Nadal

este alt jucător care adoră să joace pentru o cauză mai mare, dar una care este mai internă şi mai personală. Când i-am citit autobiografia, am fost foarte tentată să mă apuc să număr de câte ori a fost menţionat cuvântul „nedreptate” în legătură cu antrenorul său şi figura paterno-Oedipală, Toni Nadal. Abordarea lui Toni Nadal ca antrenor este descrisă astfel de John Carlin, autorul: „A început în acelaşi fel în care intenţiona să continue, adică tratându-l pe nepotul său nedrept, pe faţă”.

Ani mai târziu, ştim că metoda Toni Nadal a funcţionat, cel puţin pe teren. Când joacă, Rafael Nadal nu este satisfăcut doar să câştige. El vrea dreptate. Aceasta e un motivator destul de neclintit, şi explică parţial de ce e Rafa atât de periculos mai ales când este condus. Dreptatea este de asemenea o căutare pentru toată viaţa. (De asemenea, îl suspectez pe Toni că a influenţat şi ritmul lent în care joacă Rafa: îl făcea constant pe Rafa să aştepte când era mic. Dar poate asta e discuţie pentru altădată.)

Punând deoparte abilităţile tehnice (posibil doar în teorie, bineînţeles), un motiv pentru care îi vedem pe jucători repetând acelaşi pattern-uri şi aceleaşi rezultate iar şi iar – fie triumfuri, fie eşecuri răsunătoare, fie victorii smulse din ghearele înfrângerii sau invers- este că deşi fiecare meci este o nouă bătălie, căutarea rămâne aceeaşi. Un exemplu recent este înfrângerea lui David Ferrer la Miami la Andy Murray, al patrulea membru al duşmanului său „colectiv” numit Big 4. Dar asta e şi partea interesantă pentru fani: nu ştim niciodată care bătălie se va dovedi a fi cea decisivă. Speranţa e eternă.

 

Tânărul american Ryan Harrison

este încă un jucător al cărui complex Oedipal poate fi documentat pentru posteritate. Când avea doar 11 ani, a ajuns în finala pentru adulţi a campionatului oraşului său natal. De cealaltă parte a fileului: tatăl şi antrenorul său, Pat Harrison. Ryan a pierdut cu 6-3, 6-1. În timpul meciului şi-a aruncat racheta şi a ţipat la arbitru acuzându-l că-i dă „totul” tatălui său. Pat Harrison i-a spus atunci că „se face de râs”. Ryan a părăsit terenul în lacrimi.

Deşi se poate găsi umor în aceste scene şi crize copilăreşti (care sunt foarte obişnuite pentru Harrsion şi acum), povestea m-a impresionat. Harrison era prins într-o dilemă groaznică. Era prost şi dacă-l învingea pe tatăl său, pentru că 11 ani este prea devreme ca să rătăceşti singur şi orb fără regat, şi era rău şi dacă pierdea, pentru că tatăl său îi era de asemenea şi antrenor. Precocitatea şi perfecţionismul sunt trăsături greu de purtat: îl propulsează în frunte pe deţinător foarte devreme, dar îl apasă mai târziu.

Unul dintre motivele pentru care terapia psihologică se mişcă deseori cu un pas înainte şi doi înapoi este că a învăţa lucruri noi este dificil de acceptat pentru ego. Înseamnă că trebuie să recunoaştem că nu ştiam lucrul respectiv. Ryan Harrison nu este singurul jucător profesionist în această situaţie. Nu este primul jucător care s-a născut cu această carieră în braţe (cu un tată antrenor care i-a spus că scopul lui în viaţă e să devină nr 1). Dar faptul că au mai fost şi alţii înaintea lui nu-l ajută deloc pe Harrison. Singura cale de ieşire pentru Ryan e să treacă prin toate astea el însuşi.

Şi adevărul este că nu există alt mod de a începe decât cu începutul. A-ţi da voie să fii începător este o realizare în sine şi cu cât o amâni, cu atât e mai greu să începi călătoria. Dacă aş putea să-i dau lui Ryan câteva sfaturi? I-aş spune că este ok să fie începător în circuitul profesionist şi că este ok că i se pare greu să fie începător. Timpul este tot ce ţi se dă în viaţă – ar trebui să profite de el. O, şi i-aş mai spune să stea mai aproape de linia de fund.