Editorial Raluca Olaru | “US Open e Slam-ul meu preferat!”

Salutări din nou!

În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru reacțiile atât de pozitive și de frumoase pe care le-ați avut după articolul meu de debut! După cum v-am zis și atunci, am avut ceva emoții la început, așa că încurajările voastre m-au bucurat mult.

De asemenea, îmi pare rău că nu am reușit să mă încadrez în cele aproximativ 2 săptămâni distanță între articole, așa cum îmi propusesem, dar sper să mă revanșez prin conținut.

Ca și temă principală, m-am gândit – tocmai am fost la New York – să abordez subiectul US Open | Grand Slam-uri. Ar fi așa de multe de spus, încât nici nu știu ce să scriu mai întâi. Așa că am să încep cu o notă personală, o să vă spun ce înseamnă US Open pentru mine și ce trăiri, ce experiențe am avut acolo de-a lungul anilor.

Am jucat pentru prima oara acolo în 2006, la juniori. Am făcut sferturi la simplu, și am câștigat titlul la dublu, împreună cu Mihaela Buzărnescu. Dacă vă povestesc cum a fost în ziua finalei, o să râdeți. Urma să jucam cu numărul 1 la dublu la momentul ala – Pavlyuchenkova/Fichman – care câștigaseră toate celelalte 3 Grand Slam-uri în acel an. Și s-a nimerit să jucăm finala exact în timpul finalei masculine, cea dintre Federer și Roddick. Eh, închipuiți-vă că majoritatea oamenilor/publicului era, evident, pe arena centrală, la meciul lor. Așadar, în loc să fie cam în jur de 1.000 de spectatori prezenți în tribune, n-au fost decât vreo 50. Însă eu și Mihaela am avut noroc, deoarece printre acei 50 de oameni au fost prezenți cam 15 români, majoritatea stabiliți la NY, și care ne-au făcut o galerie super. Ce să mai, atmosferă romanească get-beget. Nu numai că am câștigat, ba chiar am făcut-o în 2 seturi. După meci, am fost să sărbătorim victoria împreună cu ceilalți români, care ne-au dus la un restaurant românesc din NY și am mâncat, cum se spune, “ca la mama acasă” A fost o atmosferă frumoasă și mă bucur că am putut împărtăși experiența finalei și, mai ales, victoria împreună cu ei.

Am uitat să amintesc că, de fapt, ar fi trebuit să particip la US Open și cu un an înainte, în 2005, însă, cu 3 zile inainte de plecarea în SUA.. ce credeți? Am făcut varicelă Am fost șocată efectiv când mi-a spus doctorul că trebuie să stau 2 săptămâni în casă și nici vorbă să merg nicăieri. Am fost tristă atunci, dar așa a fost să fie, se mai întâmplă și din astea. Mi-a trecut repede supărarea oricum.

În 2006, când am fost pentru prima oară, am fost cucerită pe loc de turneu și de oraș. Țin minte că făceam poze prin NY, fascinată de tot ce vedeam și mă gândeam că sper să mai am ocazia să mai revin cândva. Și chiar am o poză și cu arena centrală, Arthur Ashe Stadium, cea mai mare din lume.

Peste un an, în 2007, se pare că visurile mi-au fost ascultate și îndeplinite, și încă repede! Pentru că nu numai că jucam US Open, pe tabloul principal la senioare, din postura de locul 84 în lume, ci jucam și turul 2 cu Venus Williams, pe același Arthur Ashe Stadium, pe care îl contemplam cu admirație cu un an înainte.

US Open 2008 a fost, din nou, o amintire foarte draga mie, din mai multe motive. Pe de o parte, ieșisem din prima sută și am fost nevoită pentru prima oara (dupa RG 2007) să joc calificări la un Grand Slam. Evoluția mea a fost una foarte bună, reușind să trec de cele 3 tururi de calificări și unul pe tablou, pierzând doar în turul 2, la Cibulkova. Și celălalt motiv pentru care îmi amintesc cu mare drag de acel an este că atunci a fost alături de mine și sora mea mai mare, Cristina. Am petrecut aproape 3 săptămâni împreuna la NY, a fost SUPER! Ea nu mai locuiește în România de aproximativ 10 ani, așa că apucăm să ne vedem destul de rar, din pacate. De aceea, acele 3 săptămâni petrecute împreună au fost aur curat pentru amândouă.

În 2009, am făcut un meci super în primul tur contra lui Na Li, care avea să facă sferturi în acel an. Tocmai revenisem din nou în primele 55 de jucatoare ale lumii, jucasem foarte bine în ultimele luni, iar meciul cu ea a fost de un nivel foarte bun. Am pierdut până la urmă, 7-6, 6-3.

În 2010, tocmai ieșisem, iarăși, din prima sută și am fost nevoită să joc calificări pentru prima oară după ce revenisem în prima sută cu un an înainte, iar parcursul n-a fost grozav: am pierdut în primul tur de calificări la chinezoaica Zhang. Dacă ați citit primul articol pe care l-am scris pe site, vă aduceți aminte că în perioada aceea eram pe o pantă descendentă.

În 2011, nu am participat, deoarece eram ieșită din primele 240 de jucătoare ale lumii la data înscrierii (și cam asta e limita de clasament cu care poți accede în calificări).

Anul acesta mi-am dorit foarte mult să pot participa. Cu alte cuvinte, să am rezultate suficient de bune și să strâng suficiente puncte în timp util. Iar cu 2 luni înainte de data limită nu stăteam bine deloc din punctul ăsta de vedere. Apoi, lucrurile au început să se lege mai bine, m-am ambiționat, și grație rezultatelor pe care le-am avut (inclusiv meciul cu Razzano de la București, au contat punctele alea pentru scopul amintit) am reușit să mă calific. Ultimul Grand Slam la care am participat înainte de USO12 a fost Wimbledon 2011, și, sincer, fiecare Slam care trecea fără mine pe tablou îmi părea ca un mare eșec. Așa că, din toate punctele de vedere, am fost foarte bucuroasă să joc la US Open anul acesta. Pe de o parte, totul era așa familiar (pentru că mai jucasem acolo de 5 ori), pe de alta, parcă totul era un pic nou, pentru ca ma dezobișnuisem cu atmosfera și cu ce reprezintă prezența la un Grand Slam. Și am să dezvolt un pic subiectul imediat.

Din păcate, nu a fost să fie anul acesta – am pierdut în primul tur de calificări la austriaca Meusburger. Am fost tristă și un pic dezamagită în primă fază, din cauză că n-am reușit să fac mai mult, dar după ce m-am mai liniștit și m-am uitat prin jur și la celelalte jucătoare, mi-am dat seama că simplul fapt că am participat (după o absență de 4 Slamuri), și că sunt acolo, contează foarte mult. La urma urmei, e și un pic de loterie, din 128 de jucătoare, după primul tur 64 pleacă acasă practic. Și mi-am mai dat seama că dacă voi continua să ajung acolo, meciurile astea conteaza în balanță indiferent de rezultat, și tocmai astfel de experiențe mă întăresc și îmi pot crește nivelul.

În concluzie, după cum vedeți, am amintiri foarte plăcute de la US Open de-a lungul anilor, și aș spune că este Grand Slam-ul meu preferat, asta și datorită orașului.

Care sunt avantajele și dezavantajele Slam-urilor?

Bun. Acum că ați văzut acest turneu prin ochii mei, aș vrea să vă dau câteva detalii despre Grand Slam-uri în general. Voi toți sunteți pasionați ai tenisului, iar în tenis, după cum știți, aceste turnee sunt cele mai importante/mediatizate/de mare anvergură. Se vede și se simte asta și de la televizor sau de pe Internet, dar aș vrea să aflați mai multe și despre cum sunt ele pe viu, cu ce sunt diferite de restul turneelor, și cam ce înseamnă ele pentru noi, jucătorii de tenis.

În primul rând, diferenta de bază, din punctul meu de vedere, sunt premiile puse în joc. Lucrul acesta în sine nu mi se pare așa de important, cât mai ales ce consecințe aduce dupa el. Fiind premiile mari, mediatizarea este enorma, și, implicit, condițiile de desfășurare ale lor sunt dintre cele mai bune. Pentru sponsori, rezultatele sau apariția la Grand Slam-uri este vitală, iar în vederea contractelor de sponsorizare de orice fel (de la rachete și până la echipament, promovarea unui produs sau brand sau în contractele pe termen lung cu o companie anume), ele atârnă greu în balanță.

Pentru noi, jucătorii, cea mai mare diferență constă în agitația uriașă din preajma arenelor, și oboseala suplimentară care apare la pachet. Haideți să ne gândim: sunt 128 de jucatori pe tablou, și 128 în calificări. Deci 256. 256 la băieți, 256 la fete. Cu toții, 512. Plus încă vreo 40 care joacă doar la dublu. Minus cei 12 care se califică la fiecare categorie, în total sunt în jur de 528 de jucători! Plus staff-ul lor (care, de obicei, este mai mare la turneele de Slam), rude, prieteni, etc. Este enorm. Da, și spațiile sunt ceva mai mari, mai multe terenuri, dar, chiar și așa, este o forfotă și o agitație continuă. Implicit, distanțele sunt mai mari. Iar lucrurile astea mănâncă energie suplimentară, provoacă mai mult stres și mai mult timp petrecut pe drumuri. Vă dau un exemplu. La toate cele 4 turnee, pentru a face antrenament, odată ce concursul a început, trebuie mers la una dintre bazele exterioare, pentru că în club efectiv se joacă meciuri cam pe 14 terenuri din 18, și, în rest, pe cele 4 ramase, te poți încălzi pentru o jumătate de ora înaintea meciului din ziua respectivă. Înainte de începerea turneului, lucrurile nu se schimbă prea mult: chiar dacă nu sunt meciuri pe acele 14 terenuri, fiind atât de mulți jucători, și fiecare jucând minim 2h/zi (cam așa e media înainte de turneu), nu este suficient loc pentru toată lumea pe cele 18 terenuri on-site.

Bun. Ca să te duci la celelalte baze, îți ia timp suplimentar. De obicei, cam 10-15 minute de mers pe jos sau cu mașina. Te duci de 2 ori pe zi acolo, din start pierzi 45 de minute/o oră. Când ești la club, la fel, distanțele între terenuri, vestiare, player-lounge, restaurant, stringer, sala de fitness etc sunt mult mai mari. Însa agitația de care vă ziceam e principalul inconvenient. Durata își spune cuvântul: cu tot cu calificări, turneul de Grand Slem durează 3 săptămâni. Ideea e că e foarte importanta odihna la aceste turnee, sau mai bine zis, găsirea echilibrului între antrenamente, meciuri, lucrurile care sunt de făcut pe lângă (și întotdeauna sunt mai multe lucruri de făcut la Slam-uri), și recuperare fizică și relaxare mentală.

Cam astea ar fi “dezavantajele”. Așa că hai să vorbim și despre avantaje! Cel mai important e că totul este mai motivant la un Grand Slam! Totul te ambiționează, totul e organizat ca la carte. Arene mari și frumoase, foarte multă lume, recompense mari (și financiare, și de punctaj), atenție și expunere media, organizare super pusă la punct… ce să mai, visul oricărui tenismen de performanță. Acolo este lumea bună.

Cam la asta m-am gândit pentru azi. Deja știu ce o sa scriu în următorul articol, însă, ca de obicei, aștept întrebări de la voi, să-mi spuneți ce curiozități aveți, și despre ce subiect ați vrea să aflați mai multe.

Cu drag,

Ralu.

�

***

N.R. Titlul și intertitlurile aparțin Treizecizero.ro.

Pe Raluca Olaru o puteți urmări pe Facebook (cont oficial), dar și pe Twitter.