E timpul lui Andy Murray, jucătorul care întrerupe oficial dominația celei mai sclipitoare triplete din istorie. Despre cum să ajungi numărul 1 în lume fiind tu însuți

Prima mea amintire concretă cu Andy Murray datează de la US Open 2005, dintr-un meci din turul întâi cu Andrei Pavel. Pe vremea aceea, Coria, Ancic, Hrbaty, Nalbandian, Moya sau Gonzalez erau printre capii de serie, Nadal era deja favorit 2, iar Djokovic trecea de Monfils în cinci seturi în turul întâi. Murray venea din calificări și era deja menționat ca un mare talent. Încă mai speram că Andrei va pune cap la cap acel Open lung de care-l vedeam capabil, dar duelul cu puștiul scoțian de 18 ani s-a simțit din prima foarte dificil. Purtat pe o căldură teribilă, meciul a fost foarte intens, cu multe schimburi senzaționale și cu multă tensiune, cum se întâmplă uneori între un veteran și un tânăr cu mult talent și tupeu, aflat abia la început de drum. Pavel a condus cu 2-1 la seturi, dar parcă linia de sosire nu s-a simțit niciodată aproape. Murray a câștigat în cinci, nu înainte de a voma pe teren în setul decisiv și de a provoca o pauză de 21 de minute. A spus ulterior că “aceasta e cea mai bună victorie a mea” și că “am dovedit multora că s-au înșelat în ce mă privește”, aluzie la unele critici primite pentru că n-ar fi fost într-o formă fizică potrivită. Andy avea să piardă în turul următor, tot în cinci seturi, cu Arnaud Clement, iar un turneu fantastic, unul din cele mai bune Open-uri post-2000, s-a încheiat cu victoria lui Roger Federer, care a refuzat să fie mișcat în finală de Andre Agassi. De atunci și până acum s-au întâmplat o sumedenie de lucruri memorabile în tenis, dar un lucru s-a tot repetat: Andy Murray a continuat să dovedească oamenilor că se înșeală în ce-l privește, din nou și din nou. Iar de luni, puștiul teribil care m-a frustrat teribil în acea zi de toamnă din 2005, va urca pe locul 1 în lume, bifând și ultima căsuță care conținea un semn de întrebare.

“You’ve come a long way, baby”, a scris pe Twitter mama lui Andy, Judy Murray. Sunt multe lucruri frumoase care pot fi spuse despre performanța lui Andy, dar pentru mine cel mai potrivit compliment este că Andy reușește să ajungă lider mondial într-o eră unică, în care a trebuit să aștepte după trei dintre cei mai buni jucători din toate timpurile. E irelevant că Federer și Nadal nu sunt un factor la acest moment, fiecare cu semne masive de întrebare asupra-i. Murray a simțit ani la rândul pe propria-i piele dominația autoritară a acestora – marea majoritate a celor 31 de Slamuri adunate împreună de Roger și Rafa au coincis cu urcușul lui Andy spre primele locuri ale clasamentului. Iar când cei doi giganți au slăbit, în sfârșit, ritmul, locul lor a fost luat, cu multă autoritate, de Novak Djokovic, amicul din copilărie al lui Andy. E aproape imposibil de imaginat de pe margine ce a presupus urcușul lui Murray într-o asemenea competiție și de câtă răbdare și încredere a avut nevoie ca să pătrundă, pas cu pas, în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Big Four. Zilele astea, pare ceva normal ca Murray să fie contender la orice turneu de Slam și nimeni nu-i contestă locul în elită, dar n-a fost întotdeauna așa. Ani la rândul, Andy a trebuit să răspundă la agasanta întrebare “Va câștiga vreodată un turneu de Grand Slam?”; ani la rândul a trebuit să care după sine imensul bolovan al așteptărilor publicului de acasă, care aștepta de decenii ca un conațional să triumfe la Wimbledon.

Andy a urcat pe locul al doilea în 2009 – pare aproape o viață de atunci. Șapte ani mai târziu, el devine cel mai în vârstă număr 1 debutant de la John Newcombe încoace, în 1974. Șapte ani a trebuit să încerce și să aștepte, ceea ce reprezintă un record când vine vorba de perioada necesară unui jucător să treacă pe primul loc după ce a ajuns pe locul 2. “A fost incredibil de dificil, pentru că jucătorii din fața mea au fost incredibil de buni. Sunt trei dintre cei mai buni din istoria tenisului, iar sezoanele pe care le-au avut au fost absurde, să fim serioși. Ani cu câte trei Slamuri, cu două Slamuri. A fost nevoie de un an grozav ca să ajung aici”.

Anul lui Andy a fost, cu adevărat, grozav. Dar până și în acest 2016 de poveste a avut un moment de cădere, chit că nevăzut publicului și bine controlat de echipa lui. “În martie, aprilie, își pierduse un pic din încredere, pentru că deja distanța față de Novak crescuse mult. Motivația căzuse, de asemenea. Locul 1 nu era sub nicio formă în gândul nostru”, spune Jamie Delgado, antrenorul full-time al lui Andy. Era vremea când Andy devenise proaspăt tătic și viața i se schimbase dramatic; era foarte simplu ca și prioritățile să i se schimbe dintr-o dată. Cine știe, pur și simplu să slăbească strânsoarea, să fie poate mai permisiv cu el, să-și ierte inabilitatea de a depune o candidatură serioasă la locul 1 și să se mulțumească cu ce avea. Puteai să-l condamni?

Murray a depășit momentul și a început, treptat, să mărească ritmul. A ajuns pentru prima dată în finală la Roland Garros și, cu toate că a pierdut încă o finală de Slam în fața lui Djokovic, a triumfat câteva săptămâni mai târziu, la Wimbledon. Ivan Lendl revenise între timp în echipă și totul căpăta iar sens și formă. De numele lui Lendl s-a legat și celălalt mare breakthrough făcut la vârf de Andy, între 2011-2013. Între fosta glorie cehă și Murray chimia a fost excelentă încă de la început; Lendl l-a ajuat pe Andy să depășească pragul celor patru finale de Slam pierdute la rând și să câștige primul său GS, laolaltă cu medalia de aur de la Londra, ambele în 2012. Un an mai târziu, Murray reușea să ia Wimbledonul, scăpând de o presiune imensă. Era bine poziționat pentru marele pas, dar separarea de Lendl și operația la spate l-au împins mult în spate și a trebuit să accepte un an de tranziție și multe alte festivități de premiere la care și-a urmărit rivalii ridicând trofeul mai prețios.  

Vara aceasta, după al doilea Wimbledon, Andy a adăugat imediat și al doilea aur olimpic. Apoi, cu toate că n-a confirmat statutul neoficial de principal favorit la US Open, a prins o toamnă excelentă, cu titluri la Beijing, Shanghai și Viena, serie care s-a sincronizat cu căderea precipitată a lui Novak. Așa a fost posibil ca acele peste 8000 de puncte avans pre-Wimbledon ale sârbului să se evapore, iar un sezon început atât de dominant de Djokovic să se termine acum cu o bătălie care-pe-care pentru locul 1 la final de an. Sprintul s-a concretizat azi, în cel mai Murray mod cu putință: Raonic s-a retras înainte de semifinală, așa că Andy a devenit număr 1 mondial în tăcere, fără să lovească o minge. În vreme ce pe Twitter curgeau mesajele de felicitare și gif-urile cu Andy în varii situații caraghioase, britanicul lovea cu copiii de mingi. “Felul în care s-a întâmplat a fost un pic ciudat. Întotdeauna mi-am imaginat momentul petrecându-se la finalul unui meci, totul pe teren. E nefericit ce s-a întâmplat azi, dar sunt mulți ani de muncă în spate. Sunt destul de sigur că luni voi fi destul de fericit”, a spus Andy, care va juca pentru titlul de la Paris cu John Isner.

Până la finalul de an, până la Turneul Campionilor adică, Murray va fi cel puțin două săptămâni lider. Chiar și dacă va pierde locul 1 la final de an, e excelent poziționat să-l recapete la începutul sezonului următor, între ianuarie și martie. E bine poziționat să-l mențină pentru o vreme, cu Djokovic vorbind deschis despre pierderea motivației, în vreme ce Nadal caută să se regenereze pentru anul următor, iar Federer se pregătește de iarna carierei.

“Cred că este recompensat acum pentru perseverența lui, pentru răbdare și pentru rezistență. Pentru că este un luptător incredibil. Când oamenii se uită la televizor, acolo nu se vede ce presupune formarea unui jucător pentru cel mai înalt nivel. Știu mai bine decât oricine cât a muncit Andy și ce a dat pentru tenis în toți acești ani”, a spus Judy.

Povestea lui Andy este incredibil de importantă pentru sport și pentru tenis. Este exemplul clasic de “nu cumva să renunți, doar pentru că e fantastic de greu”. Nu-i doar despre “muncește din greu și vei reuși” – Andy nu-i nici pe departe doar un salahor oarecare, ci e teribil de talentat și cu tennis-IQ demn de un număr 1. Într-o eră incredibil de competitivă, povestea lui este despre talent ȘI muncă ȘI încă ceva. Perseverență și conștiinciozitate.

Și mai este despre cum să reușești fiind cine ești, nu cine ar vrea alții să fii. Murray n-a fost niciodată nici cel mai atletic, nici cel mai exploziv, nici cel mai rafinat, nici cel mai intens dintre cei patru mari. În schimb, stilul său dezordonat a făcut carieră. Anti-elitist, morocănos, împleticit, nepreocupat de culoarea tricoului sau dacă șuvițele de păr îl fac să arate caraghios când dă șapca jos. Niciodată străin de unul-două-mai-multe cuvinte cenzurabile pe teren. Monoloage, bombăneli către boxă, mormăieli către sine, gesticulări și amenințări către un inamic invizibil. Feminist notoriu, deschizător de drumuri când vine vorba de numirile de antrenori, mereu gata să ia poziții tranșante pe subiecte sensibile, precum calendarul turneelor, pariuri în sport, dopaj, premii egale, societate, controverse sau orice ține de politica, socialul și businessul tenisului. Emoțional, nu se abține de la a vărsa o lacrimă, sensibil, simț al umorului remarcabil, politicos, bine crescut. Și, peste toate, un jucător formidabil. Cu toate acestea a reușit să construiască, să susțină presiunea și să-și ridice cariera la cel mai înalt nivel.

La 29 de ani, Murray nu mai are timp să-și ajungă rivalii din urmă, nu o să li se alăture în discuția despre cel mai bun jucător din toate timpurile. Însă, de azi înainte, numele lui va rămâne întotdeauna asociat de cele ale lui Federer, Nadal și Djokovic, nu doar în calitate de contemporan și secondant. Mai important, va însemna enorm spus singur: Andy Murray, cel mai bun jucător din lume.

You've come a long way baby 1️⃣❤️ pic.twitter.com/VEIVl6NsxA

— judy murray (@JudyMurray) November 5, 2016

We have a new ???? in town. Congrats Sir @andy_murray

— Roger Federer (@rogerfederer) November 5, 2016

Congrats to @andy_murray on being the new world number 1! Much deserved accomplishment for him, and glad he got there. Long time coming !

— andyroddick (@andyroddick) November 5, 2016

No one's ever had to wait longer or fight through a tougher generation to become No. 1 and in the end, Murray makes No. 1 with a walkover

— Christopher Clarey (@christophclarey) November 5, 2016

RT @FortyDeuceTwits: .@andy_murray’s career: pic.twitter.com/Ao7bYS5nAz

— Treizecizero.ro (@treizecizero) November 5, 2016

I'm sorry but this is so Andy. Everybody freaking out on twitter and he's just out there practicing serves. pic.twitter.com/81orxt98Ry

— Hannah Wilks (@newballsplease) November 5, 2016

A remarkable journey of heartbreak, perseverance, hard work and success to make it to #1. Well done Andy. Never stopped believing & pushing.

— Darren Cahill (@darren_cahill) November 5, 2016

The No. 1s from the ATP pic.twitter.com/eySyuP7Zby

— Christopher Clarey (@christophclarey) November 5, 2016