"E plină lumea de papagali, iubito!"

Spuse: „Ştii ceva, Radek? Mâine cred că o să plouă”

„Crede că mâine o să plouă” repetă el ca pentru sine, nevenidu-i să creadă ce tocmai auzise. „Părerea ei este că *mâine* va ploua”, întări încă o dată pentru propria pricopseală sufletească. Era pentru prima oară când o auzea vorbind despre viitor, iar inima îi sălta de bucurie. Cei doi ajunseseră, cu un an în urmă, la o apropiere nebănuită, însă Petrei tocmai atunci îi muri papagalul. Eforturile de cuplu fuseseră lăsate undeva în plan secund, însă el era înţelegător. Florică, un caicul superb, al cărui colorit ducea cu gândul la steagul Coastei de Fildeş, muri chiar în palma plină de bătături a fetei. Avea 13 ani când inimioara sa de papagal nevorbitor încetă să mai bată. Ce penaj, ce durere! Petra îl primise în dar de la tatăl său, drept recompensă pentru o finală în care nu făcuse decât zece duble greşeli în tot meciul. Era micuţă şi serviciul îi suferea. În sfârşit, Florică nu se mai afla printre cei vii, datorită unei răceli necruţătoare. Uneori, când se găseau printre prieteni, Radek îşi făcea curaj şi-i spunea la ureche că vor lua alt papagal, „e plină lumea de papagali, iubito”, aşa îi spunea, sărutându-i un început de lăcrimare. Lângă ei, Berdych încuviinţa mecanic şi empatic – şi el trecuse printr-un episod asemănător când îşi pierduse mâţa, călcată de tramvai. Deci ştia! Tomas simţise!

„Crede că mâine o să plouă”, reluă el. O iubea din tot sufletul şi erau momente când trăia, over and over again, acel ceva pus deoparte oamenilor fericiţi. Nu era ca atunci când câştigase primul turneu, sau primul Grand Slam la dublu. Era ceva mai mult. Stând cu capul rezemat de genunchiul ei rotofei, tipul acesta urâţel se simţea ca în coplărie, în meciurile când îi intrau toate voleurile. Toate îi mergeau din plin când juca cu ceilalţi copilaşi plângăcioşi, iar mingile îi veneau perfect, maaari de tot, imposibil de ratat.

Iar acum, ea credea că mâine are să plouă. Radek nu era atât de sigur de chestia asta, însă era convins că fata aceasta era cea potrivită pentru el; nu avea nevoie de dovezi. De altfel, cum demonstrezi nedemonstrabilul? La numai câteva ore distanţă de meciul său decisiv din finala Cupei Davis, Radek Stepanek se afla sub vraja urechilor nemaipomenit de frumoase ale Petrei. Pe terenul de tenis, fusese martorul a mii de loburi excepţionale, însă ale Petrei erau perfecţiunea însăşi. Lobul urechii Petrei îl făcea să renunţe, puţin câte puţin, la ateism. Totul indica spre o mână divină. Eleganţa pavilionului, în partea de sus a urechii, îl făcea pe Radek să creadă că şi el poate juca precum Roger. Mai jos, acolo unde cerceii înhăţau nemiloşi, se afla plinăciunea splendidă a urechii. Aşa cum Ferrer nu îndrăzneşte să-i ia set lui Federer, tot astfel, temându-se de frumos, otita a ocolit mereu urechile Petrei.

Şi acum. Nu e obligatoriu, dar cine vrea să observe, poate să o facă uşor: hotelurile din Europa de Est sunt toate la fel – acelaşi miros, aceleaşi mărci de săpun, aceeaşi engleză stricată. Turneele, identice, cu muzica Rihannei între game-uri, cu copiii de mingi tot mai disciplinaţi. Şi mai nou, printre goarne, aplauze şi puţin fair play, finala Cupei Davis riscă să se repete şi ea la nesfârşit, ca-ntr-un Groundhog Day chinuitor pentru restul lumii: Radek joacă meciul 5, îl câştigă, iar Cehia se îmbată.

Da, a fost urât a doua zi la Belgrad; dar nu a plouat.