E gata Del Potro de un al doilea titlu de Slam?

Subiectul „Mai ia Delpo un Slam?” reapare din când în când, însoțit de fraze-standard, deja ultrafolosite, precum „forma din 2009”, „that forehand”, „Delpo is back” și așa mai departe. Din păcate pentru masivul argentinian, precum apar, semnele revenirii sale așa și dispar, cel mai adesea din cauza eternelor probleme medicale care nu i-au dat pace în toți acești ani.

După faimosul sezon 2009 și acea zi memorabilă când a devenit singurul jucător, altul decât Nadal, care l-a bătut pe Federer într-o finală de Slam, Delpo a trebuit să o ia de la capăt. A urcat pas cu pas înapoi către elita pe care o părăsise în urma acelei pauze de nouă luni, pauză cauzată de accidentarea la încheietură. A redevenit un jucător redutabil, a câștigat turnee, s-a întors în Top 10, după ce, la un moment dat, ajunsese până pe 485, însă procesul a fost lung și anevoios, iar ecartul dintre ele și primii patru n-a fost niciodată recuperat cu adevărat. Ca într-o escaladare virtuală a unui zid, Juan Martin a alunecat de fiecare dată exact când părea gata să facă și ultimul pas. Să ții pasul cu Djokovic, Nadal, Murray și Federer ar fi fost oricum o misiune infernală în toți acești ani, însă, cu potențialul limitat de problemele fizice, „infernal” s-a transformat în „imposibil”. Post US Open 2009, Del Potro a mai câștigat alte șapte titluri, însă a pierdut de cele mai multe ori războaiele care contau cu adevărat, meciurile din Slam-uri contra unuia dintre primii patru. Tot post-US Open 2009, Del Potro are un bilanț total de 7 victorii și 19 înfrângeri cumulate cu Djokovic, Nadal, Murray și Federer.

Este doar unul dintre motivele pentru care Juan n-a mai putut fi investit niciodată cu încrederea că poate sparge încă o dată blocada celor patru. O încredere pe care în mod normal ar fi meritat-o, numai și pentru că e singurul jucător din afara Big Four care a câștigat un Slam din 2006 încoace. Delpo n-a reușit însă să se păstreze complet sănătos, asupra lui planând mereu un imens semn de întrebare. Asta însă nu i-a împiedicat pe fani să se întrebe ce s-ar fi putut întâmpla cu cariera lui Del Potro dacă ar fi fost ferit de asteriscul acelor accidentări.

Cu trei săptămâni înainte de US Open, ultimul Slam al anului, suntem din nou în punctul în care ne întrebăm dacă nu cumva Del Potro este pregătit să facă iar valuri. Atunci când a putut juca, argentinianul a dat ceva semne strălucitoare, alternate însă cu disparițiile de pe teren. A început șters, cu un AO dezastruos, dar apoi a făcut un turneu mare la Indian Wells, învingându-i impresionant pe Murray și pe Djokovic, înainte de a pierde finala cu Nadal, deși a avut, la un moment dat, prim-planul. 

Apoi iar a dispărut, ratând practic tot sezonul de zgură. S-a reîntors la Wimbledon și, parcă din frustrarea irosirii primelor două Slamuri, a produs o semifinală neanunțată, și cu atât mai impresionantă, dat fiind că a jucat cu genunchiul în piuneze. Nu doar că a jucat în semifinală, dar a luat parte la unul dintre cele mai bune meciuri ale anului, un epic cu Djokovic în care și-a dat întreaga măsură a potențialului său, curajului și, mai ales, a sufletului enorm care îl mână în luptă. A, și forehandul, bineînțeles.

În acest context, titlul venit duminică seara în turneul de 500 de la Washington, la capătul unui turneu în care i-a bătut, remarcabil, pe Harrison, Tomic, Anderson, Tommy Haas și John Isner, vine exact cât să reaprindă iar farul speranțelor în Turnul din Tandil, cum mai e poreclit Delpo. Mai cu seamă felul în care a răspuns în finală, după ce, cu o noapte înainte, semifinala cu Haas s fost întârziată de ploaie, iar sud-americanul a mers la culcare abia la 3 dimineața, cu mai puțin de 12 ore înainte de finală. 

E un succes care, după spusele lui, l-a luat chiar și pe el prin surprindere, și care alimentează din plin speranțele fanilor săi. Hardul este suprafața pe care argentinianul se simte cel mai bine, iar contextul i-ar putea fi favorabil: chit că rămâne o adevărată stană de piatră și este favoritul principal, Novak Djokovic a arătat momente de slăbiciune pe parcursul anului, iar Delpo știe că îl poate bate. Rafa este, la rându-i, cu un asterisc când vine vorba de hardul nord-american, iar Murray va avea presiunea apărării unui titlu de Slam, o situație nouă pentru britanic, la care nimeni nu știe cum va reacționa. Cât despre Federer, elvețianul are un cumul de probleme pe cap, și sunt foarte puțini cei care mai cred în el acum. Așadar, ar putea fi un culoar pentru un outsider, și nimeni nu pare mai potrivit decât Del Potro. DACĂ va fi sănătos, însă asta e un mare „dacă”.

Și mai e un argument în favoarea lui Del Potro. Argentinianul este la al treilea succes la rând la Washington, după cele din 2008 și 2009. A lipsit, din varii motive, între 2010-2012 și a revenit cu titlu anul acesta, dar în acele două precedente în care s-a impus, Juan Martin a avut, mai apoi, un traseu fantastic în US Open Series, culminând cu titlul de la Flushing Meadows.

Uneori, istoria se repetă, iar blajinul gigant sud-american trebuie să închidă, odată și odată, paranteza acestei perioade interminabile de tranziție dintre 2010 – 2013. Dacă suntem de acord că Delpo este un jucător care nu va rămâne cu un singur titlu de Slam în cariera sa, atunci poate că US Open 2013 este exact locul în care această paranteză va fi, în sfârșit, închisă, iar forehandul-fulger al lui Juan Martin va lumina din nou New York-ul. Și, prin asta, cumva finalul simbolic al Big Four.  

Del Potro – Isner, hot-shot-ul finalei 

Del Potro – Federer, highlights finala US Open 2009