Dușmanul de lângă. Jelena Dokic și-a făcut curaj să vorbească deschis despre drama ei. Ce ne spune asta

Cariera Jelenei Dokic ca jucătoare de tenis este fără niciun dubiu o reușită după multe sisteme de valori; a câștigat titluri importante, a fost în Top 5, a ajuns într-o semifinală de Slam la simplu (Wimbledon, 2000) și o finală la dublu (Roland Garros, 2001). Până la un punct ar putea fi chiar o poveste de succes. Doar că pentru acest succes a avut de înfruntat abuzuri, violență și umilințe greu de imaginat de către fanii de la televizor. Pe lângă adversara din teren, Dokic a mai avut unul, permanent lângă ea, fie acasă, la antrenamente sau în timpul meciurilor, chiar în lojă: pe tatăl ei.

Retrasă din circuitul profesionist în 2014, Jelena Dokic a decis să vorbească în autobiografia ei lansată recent despre toate lucrurile prin care a trecut încă din copilărie, toate abuzurile la care a fost supusă, despre numeroasele palme, la propriu și la figurat, pe care le-a primit de la un tată abuziv. Nu e o biografie care să se concentreze pe rezultatele și reușitele ei ca jucătoare, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori. E mai degrabă o poveste despre cum să supraviețuiești, despre episodele dramatice prin care a trecut de-a lungul carierei. Este, una peste alta, o privire asupra unei alte fețe a tenisului.

Abuzurile în tenis nu mai sunt un subiect tabu, nici unul nou; sunt mai mulți jucători decât ne-am dori să fi cazul care au vorbit despre ceea ce li s-a întâmplat. Mary Pierce declara la un moment dat că, din cauza abuzurilor fizice și psihice la care a fost supusă de tatăl ei, a fost nevoită să își ia un bodyguard pentru a se simți în siguranță. Jennifer Capriati a fost împinsă de tatăl ei să joace în circuitul profesionist încă de la 13 ani. Mirjiana Lucic-Baroni a fost nevoită să fugă cu mama sa de acasă și a avut nevoie de ani lungi pentru a-și reveni după violența și dorința tatălui ei de a câștiga cât mai mulți bani de pe urma ei. Arevane Rezai e un alt exemplu de jucătoare care s-a plâns de violență și hărțuire din partea tatălui, motiv pentru care, în 2011, WTA a și început o investigație. Chiar și Andre Agassi îl numește pe tatăl lui ,,violent prin natura sa” în faimoasa lui biografie.

Și în cazul Jelenei Dokic s-a discutat mult despre relația cu tatăl ei încă înainte de apariția acestei cărți; doar că acum toate aceste relatări puse cap la cap, puse pe hârtie chiar de cea care le-a trăit, dau o altă perspectivă, mult mai concretă. Mai ales că apariția cărții se întâmplă într-un climat social dominat de dezvăluiri teribile, de pe urma cărora descoperim bărbați puternici și faimoși acoperind, de fapt, niște monștri. Cartea lui Dokic ne permite să vedem mai clar care sunt efectele acestor abuzuri (Dokic a admis că în decursul acelor ani s-a gândit la sinucidere, pentru că toate violențele suportate au lăsat răni adânci pe plan psihic și “dor mult mai mult decât atacurile fizice”). Și de ce nu, reprezintă și un semnal de alarmă sau o încurajare pentru alte sportive, ea fiind prima jucătoare care a vorbit deschis într-o biografie despre abuzurile în tenis.

Povestea Jelenei Dokic e într-adevăr dură. S-a născut în Iugoslavia și a locuit acolo până în 1991, când, din cauza războiul și a instabilității de la acea vreme, s-a refugiat împreună cu familia sa, întâi într-un alt oraș, apoi în Australia; acolo a continuat să joace tenis și să fie antrenată de tatăl ei. Dorința lui Damir Dokic de a o transforma într-o jucătoare de succes a escaladat rapid, iar soluția sa ca să grăbească procesul a fost să se folosească de violențe fizice, psihice și umilințe greu de digerat.

“Dacă am fost puțin mai agresiv cu Jelena am fost pentru binele ei. Când eram tânăr, am fost bătut de părinții mei și acum le sunt recunoscător, pentru că asta m-a ajutat să devin o persoană mai bună”, declara, în urmă cu câțiva ani, tatăl Jelenei, fără niciun resentiment. Această declarație mai arată și care e, de cele mai multe ori, punctul de plecare al abuzurilor părinților asupra juniorilor în tenis. Își doresc atât de mult succesul cu orice preț încât drumul spre presiuni și constrângeri se scurtează brusc. Mai devreme sau mai târziu, când planul nu merge cum trebuie și obiectivele pe care și le propun ei nu sunt duse la îndeplinire, toate astea se transformă în violență.  Cazul Jelenei e exact tipul de poveste în care unul dintre părinți își dorește atât de mult ca respectivul copil să performeaze încât la un moment lucrurile scapă de sub control.

"When you live with a person like that, who keeps telling you that you are worthless for more than 20 years, you start to almost believe it and think that way." https://t.co/bwocW5nqLt

— espnW (@espnW) November 26, 2017

“Regimul meu de antrenament a fost atât de intens încât eu am progresat în trei luni cât în mod normal ar fi trebuit să o fac în trei ani. Nu era normal, dar era imposibil să nu se întâmple asta când ai pe cineva ca tatăl meu în spate. Pentru el nu exista o altă opțiune decât succesul. Mi-a spus că trebuie să reușesc, deoarece aceasta este singura noastră cale de a avea o viață mai bună în Australia. Îmi repeta asta zilnic. Fiecare lovitură trebuia să fie perfectă. Tatăl meu își dorea să fiu perfectă pe terenul de tenis. Dar nici măcar atunci când făceam asta nu era mulțumit. Voia și mai mult. Când am ajuns pe locul 1 în clasamentul U14, el mi-a spus că trebuie sa fiu numărul 1 la U16”.

Pe măsură ce timpul a trecut, tipul ăsta de atitudine care aducea o presiune enormă s-a reflectat din ce în ce mai mult în jocul Jelenei, care nu mai era la fel de exact. O copleșeau grijile, simțea că nu mai poate face nimic bine. “În fiecare dimineață mă trezeam și gândurile mă asaltau înainte de a mă ridica de pe pernă. Cum pot să mă asigur că nu-mi va face rău azi? Cum pot să mă asigur că nu explodează iar și devine agresiv? Zilele astea erau teribile pentru mine”. “Zilele astea” au tot continuat ani la rândul și au devenit din ce în ce mai greu de suportat. “Trebuia să port tricouri cu mâneci lungi la școală sau la antrenament pentru a ascunde semnele. Dar la un moment dat nu le mai puteam ascunde pentru că mă lovea în față, în ochi. În astfel de situații nu mai mergeam la școală, nici la antrenament și stăteam câteva zile închisă în casă”.

Chiar și în astfel de condiții, Dokic a rezistat, a continuat să joace și să performeze. În 2000, la Wimbledon a reușit cel mai mare rezultat al carierei sale, ajungând în semifinale. Momentul a fost însă umbrit rapid de ceea ce avea să fie cel mai greu moment din viața ei. După înfrângerea din semifinale la Lindsay Davenport, tatăl ei a părăsit terenul înainte de a se termina meciul, a lăsat-o singură și nu i-a mai permis să intre în camera de hotel. “Tocmai făcusem semifinale la Wimbledon, dar în ochii tatălui meu nu eram suficient de bună să vin acasă. La club, în jurul meu jucătorii luau cina, vorbeau cu antrenorii lor, iar eu eram singură, nu aveam niciun ban și niciun card de credit; erau toate la tata pentru ca el îmi controla viața. M-a ajutat în cele din urmă arbitrul de la Wimbledon, Alan Mills, căruia i-am spus ce mi s-a întâmplat. A luat legătura cu agenția mea de management, care mi-a închiriat o casă și apoi o mașină de la turneu m-a dus acolo.“

https://twitter.com/BBCSportshour/status/934364226436595712

În anii ce au urmat, Dokic a rupt legătura cu tatăl sau. În 2003 a început să fie antrenată de Borna Bikic, un antrenor din Croația. Apoi a urmat o cădere, a ieșit din top 10 și a făcut o pauză lungă de tenis. A revenit în 2005, iar până în 2014, când s-a retras din cauza unor accidentări și probleme de sănătate, a reușit sa revină în top 100 și să câștige primul titlu WTA după 8 ani.

Întrebată de ce s-a hotărât acum să vorbească despre toate aceste lucruri, Dokic mărturisea că s-a gândit de multe ori să scrie o carte, dar nu s-a simțit în stare să o facă. Fiind o carte despre ea, sentimentele ei și tot ce a trăit, a avut nevoie de timp. Tot ea spunea recent într-un interviu că astfel de lucruri trebuie spuse; din astfel de lucruri trebuie ca oamenii să învețe, pentru că ele se întâmplă în continuare, atât în tenis cât și în alte sporturi.

În tenis există multe situații și episoade petrecute la turnee de juniori în care părinții (și antrenori, în cele mai multe cazuri) au accese de furie, jignesc, sunt violenți și pun o presiune incredibilă asupra copiilor. Acum câțiva ani, la un meci de calificări la Orange Bowl, poliția a trebuit să intervină după ce o jucătoare a fost lovită cu o rachetă de către tatăl său pentru că a pierdut meciul; tânăra a avut nevoie de îngrijiri medicale.

Judy Murray, mama și antrenoarea, pentru o vreme, atât a lui Andy, cât și a lui Jamie Murray, a vorbit și ea adesea despre greșelile pe care le fac adulții în timpul junioratului și care pot cântări enorm mai târziu. “Am văzut mulți părinți abuzându-i verbal și fizic pe copiii lor, iar asta doar din dorința de a câștiga și de a avea succes. Cel mai des se întâmplă asta la grupe foarte mici, sub 10 ani. Sau se mai întâmplă ca unul dintre părinți/antrenori să aplaude la greșeala adversarului pentru a-l intimida sau a-i distrage atenția celuilalt. Apoi, pentru că în astfel de meciuri nu prea există arbitri, părintele strigă uneori la anumite mingi sau intervine când consideră că de fapt mingea nu era out. Există și situații în care tot din aceeași dorință de a câștiga trimit sticle cu apă pe care sunt puse tot felul de bilețele în care i se spune să servească spre forehand sau spre rever, sau fac diferite semne.”

Un astfel de comportant pune o presiune nenecesară asupra unui copil. Într-o astfel de etapă, accentul trebuie pus pe distracție și pe dezvoltare, pentru a-l face pe copil să simtă plăcerea tenisului, să se bucure că e acolo. “Partea bună e că majoritatea părinților se comportă foarte bine, însă sunt unii care își pierd rațiunea și perspectiva asupra sportului doar din dorința de a câștiga și de a face cât mai mulți bani”, concluzionează Judy.

Și, într-adevăr, tipul acesta de atitudine deschide calea spre posibile abuzuri. Sau, în cel mai puțin dramatic dintre scenarii, jucătorul va continua să rămână cu umbre cu care va avea de luptat posibil tot restul carierei.

Jelena Dokic's story of abuse shows links between elite sport and child labour https://t.co/0cCKWEDUGU

— Tracie Oldham (@sunburysupport) November 23, 2017

 

 

 

***

În Shop găsești  o ofertă gândită pentru cei care vor mai mult 30-0 dintr-o dată 😉

Primești un tricou la alegere + o revistă Pe Curat din 2017 + o revistă Pe Curat de colecție (best-of all time 30-0) + un voucher de 30 de lei cu care să te întorci la cumpărături mai avantajoase cu altă ocazie!

Ia-ți un pachet super avantajos de aici și primești și transportul gratuit. Economisești 93 de lei!