Dosarul Anti-doping (I): Bugete, teste de sânge şi paşapoarte electronice

Scandalul Lance Armstrong, în care celebrul ciclist american a declarat că a luat substanţe interzise în toate cele şapte Tururi ale Franţei câştigate, a provocat o adevărată undă de şoc care continuă să se propage în toate sporturile şi să ridice întrebări asupra eficienţei controalelor anti-doping. În ultimele luni, subiectul „doping” a fost abordat din ce în ce mai des şi în presa dedicată tenisului. Deşi din 1995 încoace în tenis s-au depistat doar 63 de cazuri de dopaj, iar tenismenii de top fac declaraţii categorice împotriva folosirii de mijloace ilegale, problema suscită interes şi provoacă dezbateri furtunoase.   

Pentru că este un subiect cu multe faţete şi cantitatea de informaţii este mare, am hotărât să-i dedicăm nu numai un articol, ci o serie de articole, în care să încercăm să acoperim numeroasele aspecte ale acestei chestiuni. Am văzut cât de uşor se aduc acuzaţii de dopaj contra unui tenisman sau altuia, dar nu acesta este scopul articolelor noastre. Vom încerca să lucrăm nu cu speculaţii, ci cu informaţii dovedite, provenind din surse oficiale. Obiectivul nostru este în primul rând unul de clarificare: ce este sistemul anti-doping, cum funcţionează el în tenis şi cât de eficient este ca măsură de control?

 

Pentru aceasta, vom începe cu câteva declaraţii şi interviuri ale oficialilor WADA (Agenţia Mondială Anti-doping) şi ITF (Federaţia Internaţională de Tenis). Apoi vom analiza declaraţiile jucătorilor de tenis despre cazul Armstrong, despre sistemul de control şi despre măsurile de îmbunătăţire a lui. Vom trece apoi în revistă părerile unor jurnalişti reputaţi din presa străină, vom face un istoric al celor mai faimoase cazuri de dopaj în tenis din ultimii ani, al doctorilor care au fost sau sunt cercetaţi pentru implicarea lor în doparea atleţilor şi apoi sperăm că vom putea trage nişte concluzii în cunoştinţă de cauză.

 

Bugetul programului anti-doping în tenis

Unul din cele mai des menţionate puncte slabe ale programului anti-doping în tenis este bugetul, considerat prea mic de către multe voci. Acest buget este acoperit de cele patru Grand Slam-uri, ITF, ATP şi WTA. Novak Djokovic a primit pentru câştigarea Australian Open $2 430 000, mai mult decât bugetul pe 2013 al programului de control anti-doping, care se ridică la 2 milioane dolari.

Mărimea bugetului influenţează direct numărul de teste făcute. Din cele 2150 de teste efectuate de ITF în 2011 (cifrele sunt disponibile pe site-ul ITF), doar 131 au fost teste de sânge şi numai 21 din acestea au fost făcute în afara competiţiei. Procentual, testele de sânge reprezintă între 3 şi 5% din totalul de teste efectuate în tenis în 2011,comparativ cu 35% în ciclism şi 17,6% în atletism. Testele de urină pot detecta multe substanţe, inclusiv EPO, una din substanţele luate de Armstrong şi alţi ciclişti (prescurtarea de la eritropoietină, EPO este un hormon secretat de rinichi care stimulează măduva spinării să producă mai multe celule roşii în sânge). Problema este că testele de urină nu pot detecta HGH (hormoni umani de creştere), ci numai cele de sânge pot face aceasta.

 

Procentajul testelor de sânge

este considerat nesatisfăcător de unii analişti. ”În ultimii ani, sistemul anti-doping în tenis a regresat”, a declarat Darren Cahill pentru Reuters. „Cu toţi banii pe care jucătorii îi câştigă la Slam-uri, poate că ar trebui să contribuie şi ei la finanţarea programului anti-doping. Acesta ar fi un mesaj de susţinere a tenisului, dar de asemenea şi o măsură concretă pentru a păstra acest sport curat”.

John Fahey, şeful WADA, este de altă părere: “Este datoria autorităţilor să aloce fonduri. Dacă asta înseamnă că trebuie să reducă puţin din premii la turnee, atunci asta ar trebui să facă”.

Fahey susţine că tenisul are “un program anti-doping efficient”, dar că se pot lua măsuri de îmbunătăţire a lui. “O problemă este că uneori testele de urină nu au fost complete. De exemplu, EPO, care a fost drogul cel mai utilizat în ciclism, nu era testat tot timpul în mostrele de urină, pentru a reduce costurile. Trebuie să rezolvăm asta.”

“În ceea ce priveşte testele de sânge, dacă nu sunt suficiente, pericolul este că atleţii vor vedea şi pot specula această portiţă” a declarat Fahey. “Aş vrea să văd instituit un procentaj obligatoriu de teste de sânge, pentru a ne asigura că nu sunt scăpări. În ultimul timp, a existat o tendinţă generală de a se scădea numărul testelor de sânge. Voi face presiuni pentru instituirea câtorva prevederi obligatorii privitoare la testele de sânge, prevederi ce vor fi incluse în codul care va fi semnat in noiembrie anul acesta la conferinţa noastră mondială.”

Acum ITF plănuieşte să introducă un “paşaport biologic” (ABP) pentru tenismeni. Paşaportul biologic este un program bazat pe teste de sânge, care permite stabilirea unor bio-markeri de bază ai atletului. Dacă aceştia se schimbă brusc în timp, aceasta poate alerta asupra posibilităţii ca atletul să se dopeze. Dr. Stuart Miller, şeful Departamentului Ştiinţific şi Tehnic al ITF: „Luăm foarte în serios posibilitatea introducerii acestor paşapoarte. Durează ceva vreme ca să pregătim operaţiunea, există nişte condiţii şi reglementări pe care trebuie să le respectăm, dar sunt şanse ca paşapoartele să devină operaţionale la sfârşitul lui 2013.”

 

În articolul următor: Interviu cu Dr. Stuart Miller, şeful Departamentului Ştiinţific şi Tehnic al ITF  (departament care efectuează majoritatea testelor) despre numărul şi procedura de efectuare a testelor, despre situaţiile neprevăzute care pot apărea şi câteva situaţii (şi persoane) controversate.