Doi improbabili specialiști pe zgură la Madrid: Andy Murray și Kei Nishikori. Cu sau fără ghilimele?

Să nu-mi spuneţi că vă aşteptaţi ca Dimitrov chiar să facă vreo ispravă cu Rafa, sau ca meciul Berdych – Isner să nu aibă cel puţin un tiebreak. Despre Ferrer – Nishikori, mâna sus cine avea curajul să susţină că va dura sub două ore şi că majoritatea schimburilor nu va avea peste zece lovituri (later update: ei bine, iată că n-a durat două ore). Singurul sfert de finală care prezenta cât de cât o doză mai mare de neprevăzut era Murray – Raonic. Şi doza aia s-a dus pe apa sâmbetei când Milos a început să şchioapete gingaş din cauza unei probleme la piciorul drept din cauza căreia s-a și retras deja de la Roma.

Ar fi pututl fi un meci mişto, din cel puţin două motive: contrastul de stiluri (unul din cei mai bune servicii contra unuia dintre cele mai bune retururi) şi încă un episod din lungul şi anevoiosul serial „Tineri şi neliniştiţi”. În loc, trebuie să trecem meciul la categoria „bătălii pierdute înainte de a începe”. Chiar şi aşa, iată ce am observat.

Murray joacă bine şi pare motivat. În ciuda invectivelor, grimaselor şi întregii coregrafii care îi însoţeşte jocul, Andy se mişcă bine. Şi parcă e şi mai suplu? Serviciul merge, mintea merge, deplasarea e acolo. Remuşcările sunt lăsate la vestiar: n-a avut nicio milă de nefericitul Raonic şi i-a pus câte scurte şi contrepieduri a putut. Andy Murray a început să înţeleagă cum merge treaba cu zgura. Uitată este exasperarea de acum câţiva ani de la Roland Garros, când Murray declama în direcţia lojei: „I am working my tits off!”

Buun, deci lui Andy a început să-i placă să câştige turnee pe zgură. Are jocul potrivit – construcţie, răbdare, varietate, rezistenţă. Să-l punem pe lista favoriţilor la titlu la RG? Poate e cam devreme pentru Paris, dar la Madrid sigur are o şansă bunicică la titlu.

Milos se poate consola cu faptul că a jucat chiar bine pentru cineva care se schimonosea de durere şi aproape ţopăia într-un picior între schimburi. Cu deplasarea serios limitată, Raonic a trebuit să-şi urgenteze jocul şi să-şi asume mai multe riscuri. N-a fost o chestie rea, în primul set lovind decisiv mai repede şi rămânând la suprafaţă datorită serviciului. Nimeni nu s-a aşteptat la victorie şi cred că şi el ştia că nu poate să reziste asediului la nesfârşit. Dar poate n-ar fi rău să ţină minte din acest meci avariat că jocul său funcţionează cel mai bine când este compact şi redus la esenţial: schimburi mici, lovituri mari. Singura hibă care mai trebuie şlefuită este jocul la fileu, parte importantă a strategiei sale. Din păcate, Milos nu este cel mai îndemânatic când vine vorba de volee, dar are nevoie ca venirile lui la fileu să fie eficiente. Nu ştiu însă cât loc de progres este, şi la volee şi în spate, pe rever. But we gonna see, yes, no?

Ferrer şi Nishikori, aceşti kenieni ai ATP. Atât am de spus. Sunt sigură că pot să alerge mult după ce s-a încheiat meciul şi lumea a plecat de pe stadion. Monumente de anduranţă şi de constanţă. Hawkeye a arătat că Ferru loveşte mingea la serviciu la exact aceeaşi înălţime, de fiecare dată. O fi normal? Tot Hawkeye ne-a mai informat că mingea servită de John Isner pe al doilea sare până la 1,91m. Andy Murray stătea la 3 metri şi jumătate în spatele liniei de fund când returna primul serviciu al lui Milos Raonic. La al doilea însă, Andy întra la un metru în teren. Dacă n-ai chef să te sui pe scară, atunci singura soluţie e să-l iei devreme. Asta dacă poţi. Murray poate, dar să nu încercaţi şi voi acasă.

Până la urmă, Kei l-a ținut sub control pe dârzul Ferru cu destulă ușurință și-și continuă relația de dragoste cu turneul de la Madrid. Pun pariu că și-ar dori mult de tot o revanșă cu Nadal în finală. Japonezul a devenit și el un alt expert improbabil al zgurii, ca și Murray (exagerare intenționată). Ce-ar fi dacă ei doi ar provoca niște daune la Paris? Până una-alta, au un meci direct în semifinale de rezolvat.